ploştina mea furată

pe drept cuvânt eu, în secunda aceasta, ar fi trebuit să fiu la Ploştina. După ceasul personal (care nu ţine cont de meridiane), la ora asta aş fi fix afară, în jurul unui foc reaprins. E spre ora zece din seară, oră de începuturi, nu de încheieri. Cum e’acu, ninge – a început cam de jumătate de oră, cam de când am terminat prima oală de vin fiert. Prima de oală afară, fiartă pe jar, că în casă la mătuşa Ioana, la cina cu sarmale şi caltaboş şi cârnaţi şi ciorbă am terminat una deja. Mai mică, ce-i drept, că venea după ailaltă de ţuică fiartă. Cu piper şi tot ce-i trebuie, fiartă in ceainicul cu cioc şi capac legat cu lănţişor. Secretul e să pui zahărul la urmă, după ce a fiert, că cică aşa nu se urcă la cap. Sau se urcă, dar se urcă mai greu.

Cum e’acu, iPod-ul zice nişte Făramiţă Lambru, din acordeonul lui vrăjit, că altceva Iţă nu mă lasă să pun. “Ia mai pune-l p’ăla să zică cu acordeonul”. iPod-ul e în gura grajdului (transformat în magazie de fapt), la adăpost de ninsoare. O măţăgăraie de cabluri şi prelungitoare, că aveam vreo trei becuri (unul mare pus sus în cui pe stâlpul electric), iPod-ul, casetofonul (că iPodu-l transmite pe unde radio), alea. Focul aruncă lumini pâlpâitoare pe feţele mesenilor (meseni, că pe jarul tras deoparte sfârâie nişte cârnaţi deja, iar pe discul de tractor înfipt în parul lui de fier sfârâie ceva carne abia oleacă afumată). Pe Sile l-am trimis după gogoşari, şi s-a întors cu fetele târâş după el, că nu au vrut să se mai culce. Un cârd de patru fetiţoi, de doi-trei-patru ani, înfofolite până peste nas cu fulare. Stau cu ochii mari strălucitori. Numai Lali e mai curajoasă, şi-i aud gura turuind printre- trosnetele focului. Ceva despre Moş Crăciun, şi cum are ea grijă de frăţiorul Adiţă care, iote, e şi el în braţe a mamă-sa.

Dincolo de cercul de lumină ninsoarea tace iar prunii dorm. E linişte – o poţi vedea – şi e lună. Plină. Zâmbesc cu paharul în mână către întunecimea dinspre Ivaneţ. Acolo se făceaa zmeură bună vara, odată. Da’ s-a’mpădurărit. Dincolo de gard şi de drum e piscul (n-are nume) de pe care ne dădeam câteodata drumul pe sanie, că mai jos era drumul pe care’l treceam de’a latul şi săream trei metri in aer. Luna este exact deasupra stâlpului de curent de pe pisc. Tot încolo, înspre Ivaneţ, e şi apusul, cu America cu tot. De-acolo o să vin când o să vin, din direcţia aia.

Numai că acum nu a nimeni la Ploştina. Focul nu arde, şi e trist. I-e dor de noi. Lumina lunii cade nestânjenită până în faţa grajdului (transformat în magazie de fapt). Nu e nici o măţăgăraie de cabluri, uşa grajdului (transformat în magazie de fapt) e închisă, iar iPod-ul cântă liniştit în living-room. Deep Forest. Becul e în magazie la Ioana, aşteptând cuminte alte vremuri. Numai de peste drum se aud glasuri. Băieţii lui Ioana sunt toţi veniţi acasă, dar stau în bucătărie şi în camera din faţă – au şi televizor. Beau ţuică şi mă pomenesc. Fetele au făcut pârtie cu sacul pe drum. Pe drum numai, că le e frică să se dea pe fâneaţă deocamdată.

Nuţel a zis că are să mă sune când or veni plugarii, să-mi cânte şi mie Plugul. Or să fie mascaţi de microunde şi sateliţi.

Cor de bărbaţi-gata-să-fie. Dar adânc.
“Mâine a-nuuuuuuuuuuu-UUUUU-uuu-uuuu-ul se’noieeeeee-eee-eşte, pluguşooooo-ooruuuuu-uul se-ee poo-orneşte… Şi înce-peeeeeeee-EEE–eee-a-u-UU-raaa-aaa, pe la case-aaaa-AA colinda…”

…………………………………………

Între timp mi-au colindat. Ăi mici. Cică m-au căutat întâi pe la poartă pe la mine, da’ nu m-au găsit.

mi-au ieşit piftia şi cozonacul

cum îi ziceam şi lui pinocchio, anul ăsta mi-a ieşit piftia. Şi anul ăsta, de fapt, că mi-a ieşit şi acu’ doi ani (acu’ un an m-am boierit prin piftiile altora, că am fost in România, unde în schimb mi-a ieşit ciorba de caltaboş din care din păcate nu au mâncat ai mei surori, cumnaţi si fraţi de cumnaţi, ci doar Coiotul, şi pe urmă am dus tot tuciul de ciorbă peste drum la veri, verişoare, unchi, şi mătuşe, care l-au dat gata într-o sorbire şi mi-au pus selfestimul la loc).
Aşa. Uite piftia:
piftie aşteptând să se închege
piftie pe farfurie

Trebuie să mărturisesc, totuşi, că am pus o linguriţă de gelatina granule.

Cozonacul l-am făcut bazat pe câteva reţete, plus improvizaţia proprie. Dar de bază a fost Radu Anton Roman, Dumnezeu să-l odihnească şi să îl fericească cu mesele cele mai mese. Deşi cred eu că de fapt Radu Anton Roman îi invaţă pe îngeri cum să benchetuiască.
Am făcut totul de mână, “from scratch” cum zic americanii. Nu am vrut sa folosesc mixere şi alea.
– jumătate de pahar de lapte căldut in care se desface drojdia (aici nu găsesc decât drojdie uscată, nu de aia ca untul, “ţaic”, cum avea Maicamare). Două linguriţe de zahăr să ajute la fermentare, trei linguri de făină şi la cald.
– şase gălbenuşuri de ou frecate cu 300 grame de zahăr, spumă. Cu lingura de lemn.

oo
– patru albuşuri bătute spumă. Alelalte doo le păstrezi pentru uns cozonacii inainte de cuptor – nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă
– un kilogram de făină în care torni maiaua care a crescut între timp (maia? – cu accent pe al doilea a? – treaba aia de la primul punct), oole, spuma de albuş, lapte călduţ, şi ceva unt topit, puţin câte puţin. Începi să lucrezi coca cu mâinile, uşor-uşor şi delicat ca pe o fecioară în noaptea nunţii; mâinile mereu unse cu unt topit, un praf de făină când e cazu’, după ochi.

coca1
coca

– încet-încet treaba se înteţeşte. Nu mai e fecioară în noaptea nunţii, ci dragoste hawaiiană sub luna încinsă. Jumătate de oră de frămânat serios – să nu vă prind cu mixere şi alte năzbâtii.
creste
După care o pui la crescut. Şi creşte…timp de 4 ore…(sicret: am încălzit cuptorul oleacă şi am pus coca la crecut în cuptor, acoperită cu tifon umed. Şi creşte ca Făt-Frumos, într-o oră cât alţii’ntr-un an:
si a crescut...
– aşaaaaa.. cât creşte prepar umplutura dulce. Ei, aici las imaginaţia să zboare: nuci sparte de Toshiko (că îi place la nebunie), tocate, se amestecă cu stafide, cu untul topit rămas, cu zahăr, cu lapte, cu o lingură de făină, cu rom (nu esenţă, ci rom-rom, de la mama lui din Jamaica), vanilie, coajă de lămâie rasă, şi zeamă de lămâie, un pic. Şi cacao, evident. Cam aşa:

cacao

La crescut cozonacii au stat patru (4) ore, cum ziceam. Am Impărţit coca în doo, am întins-o in foi late cât tava de lungă şi lungi cât se poate, şi i-am rulat cu umplutura în mijloc. Pus în tăviţe şi lăsat încă juma’ de oră. Apoi, se ung cu albuşul de ou, şi se presară cu zahăr tos (nu pudră). Se dau la cuptor o oră, după care se verifică:

cuptor

…şi se scot şi se mănâncă.

cozonac1

cozonac2

cozonac3

cozonac4

crăciun

povestea lui Crăciun, aşa cum am auzit-o de la Maicamare.

Se face că mulţi, mulţi ani în urmă fecioara Maria, Maica Domnului, a văzut o mare lumină şi Dumnezeu i s-a arătat şi i-a spus că e binecuvântată şi sorocită să îl poarte şi să îl nască pe Fiul Său. Dar că mare primejdie o să se arate la naşterea Fiului, şi că va trebui să fugă şi să Îl nască pe Fiu pe ascuns ca să Îi cruţe viaţa. Şi Maica Domnului, ascultând porunca lui Dumnezeu, când a simţit că i se împlineşte sorocul, a plecat de acasă, doar cu omul ei Iosif şi un măgăruş, înspre Betleem. Şi într-adevăr, mare primejdie s-a arătat, pentru ca regele Herod, auzind prorocirea că un mare împărat are să se nască, mai mare ca el, şi care îi va lua împăraţia, a dat poruncă mare la soldaţii lui să fie ucişi toţi pruncii de leagăn, chiar şi cei nenăscuţi încă, din toată împăraţia, unde vor fi găsiţi. Şi mare ucidere de prunci nevinovaţi s-a înfăptuit, dar Maica Domnului a scăpat pentru că ştiind vorba lui Dumnezeu, a plecat de acasă înainte sa ajungă soldaţii. Şi au ajuns Maica Domnului şi Iosif în Betleem, şi a venit timpul să nască. La multe porţi a bătut Maica Domnului, să fie primită să poată să îl nască pe Cristos, dar nimeni nu a vrut să o primească, de frică de soldaţii lui Heord care, aflând că au ajutat naşterea unui prunc, i-ar ucide şi pe ei, nu numai pe prunc. Abia târziu de tot a bătut la uşa unei femei căreia i s-a făcut milă de Maica Domnului, şi i-a spus că o să o primească, dar că nu o poate primi în casă, că bărbatul ei ar fi tare mânios dacă ar afla, şi i-ar izgoni degrabă. Şi a dus-o femeia pe Maica Domnului in grajd, şi acolo a născut Maica Domnului pe pruncul Iisus, şi l-a pus în ieslea de fân să îi fie cald, şi animalele din grajd, oile şi vacile, ştiind că pruncul e Fiul lui Dumnezeu, s-au strâns în jurul ieslei şi au suflat aer cald să-l încălzească pe Fiu. Dar se face că bărbatul femeii a venit acasă şi a aflat de Maica Domnului şi tare mânios a fost. Şi de mânie a tăiat mâinile nevestei sale, să o pedepsească. Şi Maica Domnului, auzind-o pe femeie plângând, a întrebat-o ce s-a întâmplat. Şi femeia i-a arătat mâinile şi i-a spus. Şi Maica Domnului i-a spus să îi aducă mâinile tăiate. Şi femeia a dus mâinile, cum a putut ea, şi Maica Domnului le-a luat şi le-a pus la locul lor şi le-a binecuvântat, şi mare minune s-a întâmplat, că mâinile s-au lipit la loc ca şi când nu fuseseră tăiate. Şi femeia atunci a recunoscut-o pe Maica Domnului şi tare s-a bucurat. Dar apoi bărbatul ei a venit în grajd şi când a vazut minunea, mâinile netăiate, tare s-a minunat şi l-a cunoscut pe Fiul Domnului şi a plâns şi s-a căit. Şi Maica Domnului l-a întrebat cum îl cheamă, şi el a răspuns că îl cheamă Crăciun. Şi i-a zis Maica Domnului aşa, “căinţa ta este primită, dar pentru ca nu ai vrut să laşi să se nască copil în casa ta, Dumnezeu îţi dă poruncă ca de acum încolo, în ziua naşterii Fiului, să umbli din casă în casă cu daruri pentru copii”.
Şi de atunci încoace Crăciun, bătrân de acum şi cu barbă albă, umblă din casă, in noaptea naşterii Mântuitorului, şi împarte daruri copiilor.

treisute

dacă filmul cu pricina n-ar fi avut scene de dialog, ci numai scenele de bătălie, ar fi fost un film reuşit 100%. Sau, mă rog, dacă ar fi fost făcut de altcineva. Parcă am văzut doua filme într-unul: unul excelent realizat, si unul enervant de banal.

În afara efectele speciale per se (tare facile in epoca lu’ CGI), scenele de luptă ies in evidenţă prin faptul că, deşi sângeroase şi violente, reuşesc cumva să nu fie gross şi prin urmare groteşti. Un efect similar – dar cumva la extrema cealaltă – îl vedem de exemplu în “Saving private Ryan” în care realismul teribil al primelor zece minute de film transced cumva grotescul litrilor de sânge şi al măruntaielor înşirate. În “300” efectul – şi intenţia de fapt – este invers, realismul scenelor e ajutat (paradoxal?) de împingerea dincolo de realism a scenelor. Există o continuitate superbă în scenele de luptă, fără fragmentarea atât de tipică din scenele de violenţă din alte filme; soldaţii spartani alunecă, dansează un balet elegant, dar cu toate astea senzaţia de forţă, de greutate a scutului, de inerţie a lancei, nu sunt pierdute.

O scenă care mi s-a parut reuşită este secvenţa în care lancea aruncată către Xerex, in scenele finale, este urmărită, cu încetinitorul, nu direct ci în umbra pe care o aruncă pe treptele postamentului, umbră care pare ca urcă treptele una câte una.

În rest? Un film american pentru public american. Am citit undeva că până şi alegerea romanului “Hercules” ca strămoş al spartanilor (în loc de mai-corectul grec Heracles) a fost intenţionată, pentru că publicul e mai obişnuit cu numele Hercules (şi Xena, aş mai adăuga). M-au scos din sărite manierismele pur americane ale actorilor, dialogurilor, şi în general a scenelor “de acasă,” stereotipurile prezentate la greu (tatăl şi copilul, mama şi copilul – parcă spartanii erau crescuţi cumva în afara legăturilor astea duioase), discursul despre “libertate” al reginei (juma’ din publicul american a rămas probabil convins ca America se trage din Sparta, şi li s-a umflat pipota), discuţiile îngrijorate-pe-marginea-patului-noaptea-târziu – nimic grec, nimic antic aici. Parcă mă uitam la Independence Day cu actori îmbrăcaţi de carnaval.

Scenele în afara scenelor de luptă – banale, nimic original, nimic extraordinar. Întinse ca o peltea la soare (şi la fel de dulci-înecăcioase) şi serbede. Voice-over-ul, folosit genial în “Casino”-ul lui Scorsese (sau in “Sin City”-ul aceluiaşi graphic novelist Frank Miler), este slăbuţ şi fără sare sau piper.

Actorii joacă “corect” dar fără scântei de geniu (cu excepţia lui Xerex, jucat – hehe – de un brazilian). Oh, si coloana sonoră – puah.

Filmului ăstuia îi trebuia un regizor adevărat.

iarna

anul asta am avut o toamna şi un început de iarnă tare stranii. A fost senin mai tot timpul, cald, sau când era rece, era rece-uscat. Am văzut anul ăsta culori de toamnă cât nu am văzut în toţi anii la un loc până acum. Am şi pus poze pe undeva mai devreme.

Valea Willamette nu are patru anotimpuri de felul ei. Are cam două, unul ploios şi unul secetos. Ăla ploios începe cam prin octombrie, cu ploi mocăneşti monotone care ţin până în aprilie. Când nu plouă, e tot aia. Numai că nu cade apa din cer – apa se formează pur şi simplu pe tine. Cam de două ori, maxim trei, se arată şi soarele, palid printre nori, câte zece minute. Am auzit ca indienii locali au treişpe nume diferite pentru treişpe tipuri diferite de ploaie, ca eschimoşii pentru zăpadă. În şapte ani am văzut zăpadă cam de şapte ori, câte un pospai de o zi-jumate cel mult.

Acum e altfel. Azi noapte a nins, de exemplu, a nins ca în copilăria mea, cu zăpadă care se aşează, cu polei pe stradă şi ger în aer. Maşinile toate merg elegant, încet şi cu paşi mici ca o gheişă unele, valsând lent altele (inclusiv micuţa kiku-san).

M-am dus la Les Schwab să testez bateria şi – eventual – să o schimb. Nu e bateria de vină cică, e starterul, care trebuie schimbat. Erau ocupaţi ca la Sears înainte de Crăciun. Cât am stat şi am aşteptat s-au vândut cam 28 de seturi de lanţuri. Iar Bob the Tow company, well, i-am aşteptat două ore să vina să mă care la service – emergencies have priority.

Pe urmă am mers acasă pe jos, şi mi-am redescoperit un talent crezut uitat, ăla de a merge pe polei.

guys like to have fun

răsfoiesc forumul posesorilor de Ford Escort, că ma gândesc că e timpul să mă mai ocup de micuţa kiku-san. Trebuie se pare să îi schimb starterul, că a început să aibă probleme săraca. So anyway, din una în alta dau de un topic “how to” despre cum să cureţi înăuntrurile maşinii cu aşa numitu-ul “seafoam” (e şi un verb, “to seafoam your car”). Unu din efectele lu’ seafoaming the car este ca maşina o să scoată, o vreme, o gămada de fum, după cum ne zice autorul topicului. A nuisance, ain’t it? Nah. Not for guys.

Lassie, don’t try, you won’t get it.