dacă vrei să vezi Verdunul, trebuie să te duci pe data de 22 Februarie 2009. Asta pentru că întâmplător (întâmplător?) pe data de 22 Februarie 2009 Verdunul este acoperit de o ceaţă ireală. Nu plouă, dar aerul musteşte de apă. Este o linişte mormântală; maşina alunecă în tăcere pe şosele tăcute. Ceaţa se prelinge pe pământul măcinat, şoptind, lipindu-se de pământul încă obosit. Gropile de obuz sunt înierbate acum, dar încă mai poţi auzi şuieratul şrapnelelor şi bubuitul mortierelor. Dacă asculţi atent ceaţa. Ceaţa care şopteşte.
Te aştepţi ca în orice moment să întalneşti trupele obosite de atâta război. De fapt dacă mijeşti un pic ochii, poţi să îi vezi, fantomatic. Este ceaţă. Sunt obosiţi şi fără culoare.

Monumentele, osuarul, cimitirul, forturile, nu se anunţă de departe. Îţi apar în faţă dintrodată, ieşind căznit şi tăcut din ceaţă, şi dispar la fel de fantomatic. În satul distrus Douamont (poza nu e făcută de mine, într-o astfel de ceaţă istoria se întoarce la origine, când camerele digitale nu existau încă, şi nu poţi face poze) se văd, marcate discret, locurile de casă de pe uliţa principală a satului. Casa bărbierului. A unui fermier. Capela.
Istoria te apasă, la propriu.

***

Călătoria a început cu întârzierile aşteptate ale companiilor aeriene. In Portland am aflat ca nu voi mai zbura pe ruta Portland – San Francisco – Frankfurt, pentru ca avionul de SF are întârziere (nimeni nu se obosesşte să explice de ce). Sunt pus pe ruta mai ocolitoare Portland-Denver-Washington-Frankfurt, unde ajung la ora 2 după amiază în loc de 11. Avionul din Washington pleacă şi el cu două ore întârziere – ceva probleme tehnice, ni se comunică, dar care vor fi rezolvate de mecanicii diligenţi. Lumea din terminal aplaudă când aud de diligenţa mecanicilor (eu nu aplaud, fac mărunţel din buze, şi la întârzierea în sine, şi la americanii spălaţi pe creier care, among everything, aplaudă când sunt de fapt fucked up by the company).
În Frankfurt iau trenul direct din aeroport, către Freiburg. Un tren intercity, de mare viteză (nu chiar ca TGV, dar aproape). In două ore sunt in Freiburg, în alte douăzeci de minute sunt la hotel. După duşul de rigoare şi trimisul mesajelor de rigoare (au internet gratis), ies să explorez un pic. Vreau, în primul rănd, să găsesc drumul spre universitate, a a doua zi să merg la fix. E frig în Freeiburg, dar oraşul e animat. Găsesc (uşor) universitatea şi clădirea unde voi avea interviul, aşa că mă întorc spre hotel, nu înainte de a lua cina la un restaurantăraş german.

Interviul a fost interviu, cu prezentare, întrebări, că de ce aici, de ce crezi că eşti potrivit, etc. Sunt al patrulea (şi ultimul) candidat intervievat – şansele sunt, deci, 25%. Cred că m-aş îndrăgosti de Freiburg, dacă ar fi sa fie, deşi nu l-am vazut prea mult. După interviu am avut mai puţin de o oră, şi ploua-lapoviţea. Deşi zice că este cel mai cald oraş din Germania (fiind el şi foarte în sud).

Înapoi in Frankfurt. Hotel lângă gară. Interviul, la ambasadă a doua zi, merge bine. Că de ce ma duc in America – păi ca să lichidez chiria şi să vând maşina că, uite, vin la interviuri in Europa, aha, aha, şi de ce Germania? – păi d’aia. Iau metroul înapoi spre gară, îmi recuperez bagajul de’l lăsasem la locker în gară şi mă duc repede să văd ce trenuri am spre Trier. Trier, pentru ca vorbisem deja cu amicul R. din Metz (Franţa, la care rămăsese că stau) că cel mai vine iau tren de Trier (oraş în Germania, la graniţă), şi nu în Metz, că poate să vină să ma ia din Luxemburg (unde lucrează). Găsesc tren, ma duc la un internet cafe sa trimit mesaju’ că iote vin cu trenul ics, şi mă sui în tren.

Drumul, superb. A durat 4 ore, cu schimbat in Koblentz. Ambele trenuri trenuri personale, ce opresc în fieştecare haltă şi punct de oprire. Un deliciu – oamenii, staţiile, atmosfera. Calea ferata se apropire de un râu la un moment dat, dealungul căruia merge o vreme. Presărat de sate îngesuite între coline şî râu, şi din când în când câte un castel medieval.

În Trier (cel mai vechi oraş în Germania, fondat pe la anul 16 înainte de Hristos) nu am apucat să văd decât gara, unde mă aşteptam să îl găsesc pe R. Care R. nu era.

Haiti, zic. Mă fâţâi io un pic, şi în final întreb unde pot găsiun internet cafe. Noroc că am apucat să mă fâţâi un pic, că dacă mă duceam la cafe imediat se încurca treaba, că cum am ieşit din gară să mă duc la cafe, trage  şî masina lui R. lângă mine.

Bon, o luăm la pas(ul maşinii) către Luxemburg. La Comisia Europeană, unde lucrează amicul R. Amicul R. mai avea de lucrat câteva ore, aşa că îmi recomandă cel mai bine să iau autobuzul şi să mă duc în Luxemburg. Zis şi făcut.

Impresionant. M-am dat jos la întâmplare într-o staţie şi am luat-o la pas pe Grand Rue – suna promiţător. Stradă pavată, îngustă (fără trotuar), cu magazine chic pe stânga şi pe dreapta. La un moment dat vista se deschide brusc în faţa ochilor: mă aflu pe un mal înalt (da’ înalt); aici sus, ziduri, crenele, poduri, alea. Jos – o mănăstire, cladiri de alt secol, râu….

…. şi mai bine îi dau drumul aşa.

Va urma.