pe stradă la mine oamenii ori își iubesc pisicile foarte mult, ori nu prea, și vor să mai scape de ele

(ultima e a vecinului de sub mine. motanul în schimb ignoră demn scărița și miaună la cine se nimerește prin zonă)

anu’ ăsta municipalitatea a decis să trimită niște băieți să mă ajute să o sap; care metodă o fi  mai bună?:

mi-am trimis supraviețuitoarele la iernat. le-a tuns, le-am pigulit – am dat jos jumătate de găleată de frunze.

tunse și frumoase, le-am dus în beci, unde au temperatură constantă și un pic de lumină, și unde așteaptă primăvara.
lujerii tunși (vreo 20), i-am pus în apă; dacă se prind îi pun în grădină la primăvară.
care grădină, da, e curățată și ea. cu bulbi de lalele îngropate de-alungul gardului.
văz că turcul nu a venit să-și curețe jumătatea de grădină – dacă nu apare în primăvară, îmi iau jumătatea înapoi

halelalte flori, kalanchoe, le-am băgat în sufragerie, înfrățite cu bananierul (care are trei pui deja, doi mai mari și unul mic-mic care sper că s-a prins – ăilalți doi tot de la câte unul mic-mic așa au pornit).
sper să-i meargă bine lu’ kalanchoe, că s-a cam întristat la frunze.

(sau în altă prezentare, pozele)

ce-mi place mie în Elveţia – în Berna cel puţin – este că îmi aminteşte de copilărie; lângă blocul meu – într-un cartier liniştit, aşa de liniştit ca aici vin şcolile de şoferi să practice cu învăţăceii – e plin de chirăială de copii ieşiţi afară la joacă; ieşiţi neorganizat, fără părinţi, însotitori, agendă, plan de acţiune şi alte prostii cum ies copiii în America; pur şi simplu la joacă, cu triciclete, trotinete, păpuşi, cretă şi desene pe asfalt; e şi un parc de joacă între blocul meu si celălalt, cap la cap, unde au masă de tenis, căsuţă în copac cu funii, groapă de nisip şi mini-teren de fotbal, lung de şase metri şi lat de trei, cu porţi ca la hochei.

az’ vară am fost eroul unor puştani care îşi dăduseră mingea pe gardul viu de alături, înalt el de vreo doi metri aşa.. i-am văzut cu feţe lungi (veneam de la magazin cu pâinea şi berea cea de toate zilele) şi chinuindu-se cu o rachetă de badminton să tragă mingea jos…le-am spus prin semne că ma ocup eu. pada-bum, pada-bam, în două secunde aveau mingea

mai deunăzi eram la magazin – pentru pâinea (dar fără berea, că am renunţat) cea de toate zilele; un puşti blond, creţ, de un metru doozeci mă întreabă ceva – am dedus că mă întreabă dacă stau la rând la casă (eram cumva un pas mai în spate că era cam strâmt); îi fac semn cu mâna să se aşeze la coadă în faţa mea; nu ştiu dacă era clasa a treia, avea un ghiozdan pătrat în spate, îşi luase o ciocolată şi se scormonea de mărunt în buzunar.
reonfortant

… aşa striga, ascuţit, madam Rădulescu de la balconul etajului patru către soţul domnul Rădulescu, un domn mai degrabă firav şi agitat, care nu prea putea săpa mai adânc deoarece domnul Rădulescu era, în medie, mai uşor ca lopata şi drept urmare şi dacă se suia pe ea nu prea se înfigea mai adânc.

eu eram coleg de clasă, de la clasa întâi până într-a opta, cu fata lor, Georgiana, singura fată din generaţia mea şi cea de după mine (io zis şi Chitinoţ, Sandi, Dragoş, Niculae, Danezu, Ceaceari, Bobiţă zis şi Bubanu, Adi Petre, fraţii Busuioceanu şi alţii) şi prin urmare crescută băieţeşte, cu fotbal, indieni şi caoboi şi jocuri de’a nemţii. îmi aduc aminte vag că în clasa întâia Georgiana cobora dimineaţa de la etajul patru la mine la doi să mergem împreună la şcoală.

era primăvară şi domnul Rădulescu săpa bucata de grădină pe care şi-o (auto)alocase, la un loc cu ceilalţi locatari, în spatele blocului, acum mai bine de patruj’de ani. patruj’ de ani e de ajuns pentru simţul ăla de proprietate genetic din noi – nu cred că ar visa cineva să intre în grădina altuia să o aloce fără să i se dea voie, deşi tehnic şi juridic loturile nu aparţin nimănui concret. iar dacă ar visa ar lua lopeţi în cap ca în Rebreanu.

primăvara asta mi-am luat şi eu în primire, aici în Berna, lotul alocat de către proprietarii blocului, adică municipalitatea, chiriaşilor. ante-chiriaşii mei, studenţi, nu fuseseră deloc interesaţi în grădinărism (să rimeze cu trăirism, vorba lu’ Turambar), şi după un an de crescut bălării şi avertisment de la primărie că să facă ceva cu bălăriile că nu dă estetic la oraş, au cedat lotul unei familii din blocurile vecine. cu ajutorul şi intermedierea vecinei de palier (singura de pe scară care vorbeşte engleză), am intrat în contact cu familia cu locaţia în gestiune. sau, de fapt, au intrat ei cu mine, sunând la uşă şi spunându-şi păsul. că e grădina mea şi am dreptul, normal, dar nu am putea sa ne înţelegem cumva?

hehe, la Rovine în câmpii, e o familie de turci, tata-mama-şi-copilul. cum nu prea ţin io pici d’astea istorice am fost de acord să împart jumătate de grădină cu dumnealor.

Toshiko nu a strigat de la balcon să sap mai adânc (una că e total fotă la ale grădinăritului, s-a uitat cu interes sidefat la sculele de grădinărit ce le-am luat, mândru nevoie mare, de la Migros Do It+Garden), ci a imortalizat evenimentu’ ca un japonez ce se respectă, adică digital şi în culori.

domne, l-am lăsat pe turc să-şi aleagă jumătatea (grădina mea e  toată, şi aia albastră şi aia roşie), şi şi-a ales jumătatea albastră. a ştiut el de ce. io am avut de săpat bucata aia cu iarbă (iniţial zisesem că o las de grătar, da’ poormă m-am gândit că probabel o să fac doo grătare maxim tot anul, mai bine le fac pe balcon grătarele sau în parc). bucata cu iarbă a durat vro doo zile să o sap (câte doo-trei ore pe zi), că la fiecare împunsătură trebeia să mă aplec, să iau bucata săpată – iarbă şi rădăcini – să o scutur de pământ şi să arunc bălăriile întrun morman care repede a crescut ca făt-frumos cât alţii’ntr’un an (ăla din capu’ meu).

bucata ailaltă, fără iarbă, zic he-he, o sap în juma de oră. ţi-ai găsit. de acolo am scos nişte cataroaie unele cât capul meu de mare (fără figuri de stil), pe care le-am făcut morman sub pom, peste ele am aranjat alt set de bălării (am împărţit grămada iniţială în doo), si a ieşit aşa o platformă, plus neşte cataroaie decorative în metrul pătrat în care am pus “flori alpine” şviţere – se văd toate astea într-una din pozele de mai jos sau din stânga-dreapta, pe unde s-or fi nimerit în post. cataroaie în care am reuşit să îndoi dinţii cazmalei (zic “dinţii” pentru căcazmaua are patru colţi ca o furcă, laţi aşa la un centimetru şi groşi la juma de centimetru, o invenţie tare bună că ajută la afânarea pământului când întorci brazda).

aşa. cum ‘ceam şi cum vedeţi, Toshiko a documentat fenomenul. în una din poze apare şi vecinul domnul Schneider, care îmi zâmbea într-o germană fluentă, văzându-mă cum şterg râuri de sudoare de pe frunte cu prosopelul-batistă, “Warme, warme, Ja?” – “Ja-Ja”, zic şi eu, total de acord.

am apucat să plantez numa’ jumate, aia care era cu iarbă, că de eri veniră ploile, ca’n romanul lui Louis Bromfield. ş’aşa ce seminţe luasem io, prudent, abea au ajuns pentru jumatea asta. am pus aşa: flori (am găsit nemţoaice, domne, nemţoaice, de avea ţăţica Neacşa la Ploştina o frumuseţe, iete că am uitat cum le zice în nemţeşte, tre’ să ma uit pe plic), salată verde, ceapă, căpşuni (sau mai degrabă fragi) pentru Toshiko, mărar-şi-pătrunjel şi, aaaaaaa! am găsit leuştean! răsădit! îi zice Liebstöckel pre limba lui de aici, sau Maggikraut. am mai pus ceapă şi morcovi. şi urmează castraveţi, roşii, şi poate ceva vinete?. plus că bucata aia lungă din mijloc, aia cu ceapă verde, e a turcului care a promis ca o scoate în iunie, când o să pun şi eu ceva mai tomnatec (varză?..habar n-am, o să mă consult cu tata).

arată frumos grădina acu’, săpată şi parţial aranjată, iar o bere baută la coada sapei nu e bătuta de nimic. ce-o şi răsări, om trăi şi om vedea, mai ales că am pus seminţele cum m-am priceput si io, fără să măsor adâncimi. arbacicul, măcar, l-am pus cu moaţele în jos, că povestea mama că nu’ş cine l-a plantat cu ele în sus (ca’n bancul cu politiştii care plantau pomi sub oblăduirea sergentului care striga, la răstimpuri, “cu verdele’n sus!”).

nu vă uitaţi că în ultima poză brazda pare cam inegală, am mai ajustat un pic marginea după ce udasem şi am tras pământ uscat peste, d’aia se vede aşa.

vecinul turc e adeptul grădinăridului nemţesc, cu brazde-cutii demarcate de scânduri. io fac cum am învăţat de la tata, sap totul dintr-o dată şi dupe aia fac brazdele din săpăligă cum le vreau io de mari.

PS se vede, supt pom, decoraţia ornamentală cu cataroaie? – acolo am pus florile alpine elveţieneşti. ce văd si platformele de iarbă-şi-rădăcini ce se vor face, sper, compost pâna la anu’.

pe peretele din spatele imprimantei de la etajul trei (unde e birou’ meu), un anunt:

“Please use plain white paper for the printer.
PS: Don’t ask why and forget your ecological conscience for once. Thanks!”

pe jos, prin berna, sunt foarte multe pietricele. rămase de astă iarnă (“astă” nu în sensul de “trecută”, ca nu a trecut încă, ci mai degrabă “această”) de când oraşul arunca dimineaţa câte un strat proaspăt de pietricele peste zăpada proaspăt căzută peste noapte şi proaspăt bătătorită. ca să nu alunecăm, evident.

adică erau, că de vro doo zile au dat cu aspiratorul prin tot oraşul şi au dispărut toate pietricelele.

şi e plin de ghiocei, plin, dar azi a nins furios peste ei (furios şi ninsul şi eu, din cauza ninsului).

dacă vrei cel mai bun cappuccino din oraş te duci la Adrianos, chiar în umbra ceasului vestit al Bernei. e un loc foarte agitat, în schimb, lumea bea cafele pe scăunel, la măsuţă, la tejghea la bar, în picioare, cum apucă. prăjesc cafeaua lor (au prăjitorul chiar în stânga barului), şi fac un cappuccino tare, nu leşinat şi lăptos ca alţii.

sunt si vro doo starbucks-uri în Berna, ar m-am jurat că nu calc în vrunu.

dacă vrei cafea şi cappuccino bune (deşi un picuţ mai slăbuţe ca alea de la Adrianos, totuşi) în atmosferă plăcută şi relaxant-discutantă, te duci la Monnier, confiserie pă ştrada Spitalgasse 47-51, aproape de bahnhof. de gară, carevasăzică. au şi cremşnit bun (cremeschnitte, na), deşi la brutăria Storchen de pe Schauplatzgasse 29 găseşti cel mai bun cremşnit. da’ nu poţi mânca acolo, că nu au decât tejghea. şi au şi pâine foarte bună, deşi pâinea e bună şi la supermarket aici.

cea mai bună ciocolată caldă – la cafeneaua “Cafe Roma”, unde întâlneşti dealminteri o atmosferă italiana autentică. ciocolata calda e chiar ciocolată topită, cleioasă şi nu-foarte-dulce, nu chestii la plic cum găseşti în alte părţi. în Cafe Roma intri coborând nişte scări abrupte, de la nivelul străzii, într-unul din pitoreştile re-amenajate spaţii ale underground-ului oraşului vechi. dacă cappuccino-ul lor ar bate pe ăla de la Adrianos, Cafe Roma ar fi declarat cel mai bun cafe-bar din Berna. am băut azi un marrocchino la Cafe Roma, l-am luat de curiozitate, că nu ştiam ce e (era la “cafele”, totuşi). este aşa: pe fund un strat de ciocolată topita, urmat de un strat de espresso, şi la suprafaţă lapte spumat cu pudră de cacao peste. superb.

ziceam data trecută că întâlneşti o mulţime de lume cu instrumente cu corzi – cred că violoncelul e cel mai des. am uitat să spun că întâlneşti şi o mulţime de oameni în cârje – tineri in general, în cârje sofisticate din polimer. accidente de schi? – probabil.

alaltă-săptămână am aflat că ursoaica Bijork are doi pui, şi că i-a scos afară deja. ursoaica Bijork şi ursul Finn sunt urşii oraşului, tradiţie de sute de ani.

pe jos prin berna e frumos, chiar dacă primăvara se lasă aşteptată.

din fericire oamenii zilei de azi nu numai că nu s-au oprit din a crea muzică, dar nu s-au oprit nici din a crea noi instrumente muzicale.
azi vară am avut o revelaţie; am descoperit un nou instrument muzical. un instrument muzical care părea că vine dintr-un trecut imemorial şi de undeva de departe. are un iz uşor tibetan, cu un sunet ca o ploaie într-un templu budist.
ascultaţi (click pe chestia de mai jos):
http://tapirul.net/media/Well Hang.mp3
prima dată m-am întâlnit cu instrumentul în viena, pe stradă. era în poala unui muzicant ambulant, absorbit de muzica sa şi indiferent la lumea care nu se oprea să il asculte. a doua oară s-a intâmplat în berna, pe terasa clădirii guvernului, terasa care dă spre râu. alt muzicant ambulant, care însă performa pentru publicul său, în câteva limbi la rând (germană, franceză, apoi a dat-o şi pe engleză auzind şuşotelile mele cu toshiko). un trubadur care ne spunea poveşti, poveşti nu ştiu cu ce, şi nici nu contează
instrumentul arată cumva ca un ceaun pus cu fundul în sus. la el se cântă bătând uşor cu mâinile şi degetele. este uimitor câte note poţi obţine doar variind poziţia şi forma degetelor, forţa de lovire, dacă loveşti cu vârful degetelor sau cu toată palma

zilele trecute am avut adevărata revelaţie; după o căutare decisă pe internet (am inceput cu “musial instruments” pe wikipedia), am aflat: instrumentul (numit “hang”, hang însemnând “mână” în elveţiana berneză) a fost inventat chiar aici în berna, nu mulţi ani in urmă – în 2001 mai precis.

nu se construieşte decât în berna, şi doare de către cei doi care l-au imaginat, proiectat, şi construit. este extrem de greu de obţinut.
dar există deja virtuozi ai instrumentului: manu delago de exemplu, dante bucci , davide swarup…

prin berna se merge pe jos, cu bicicleta (la greu), cu autobuzultramvaiultrolebuzul şi, mai rar, cu maşina. un traffic jam de ora cinci dupămasa în berna arată cam ca traficul din corvallis la ora şase şi un sfert dimineaţa.

a, se mai circulă în căricioare de copii. aici descopăr cele mai elaborate cărucioare de copii, cu funcţionalităţi multiple pe care nu mi le pot imagina pe toate încă. mă întreb dacă nu cumva trebuie permis de conducere pentru ele.  în general au trei roţi – all terrain gen -, o grămadă de accesorii, şi un aspect futurist solid ca de Hummer. sunt dotate cu semi-saci de dormit să poţi scoate copilul la -20 grade, acoperitoare transparentă de ploaie, frâne câteva, cre’ că au şi giroscoape pe undeva. în staţie autobuzele se lasă – pfffffff – pe o parte, să se poată urca mămicile cu căriuciorul (în spaţiul special proiectat). am văzut un părinte cu un cărucior d’ăsta lângă muntele Eiger, în drum spre gheţarul din zonă. părintii purtau snowshoes si împingeau la cărucior. nu vă mint, uite-i aici.

berna e un oraş liniştit, cu un aspect medieval calm, dar animat în acelaşi timp. în oraşul vechi lumea împarte în mod democratic strada cu tramvaiele, bicicletele, autobuzele, mămicile şi tăticii cu cărucioare

(foto via)

întâlneşti o grămadă de lucruri, pe jos prin berna:

– în primul rând biciclişti stoici care urcă, cu viteză de melc (dar dând din picioare ca nebunii) panta dinspre podul peste liniile ferate, pe şoseaua pe care o traversez io dimineaţa la 7:50 în drum spre birou. pe ninsoare, lapoviţă, vânt, întunericul somnoros de şapte dimineaţa. aliniaţi, cu glugi şi mănusi şi fulare.

– apoi, cele mai multe gravide pe metrul pătrat. maximul a fost azi vară când vedeam cel puţin cinci la fiecare ieşire. acum văd si acum, dar mai greu de observat înhăimurate cum sunt. şi probabil că stau şi pe’acasă mai mult.

– o grămadă de violoncele, chitări şi, mai rar, câte un contrabas. toate ambalate în huse moderne cu buzunăraşe, din gore-tex sau alte chestii outdoor. nu ştiu care e misterul (deşi ştiu că berna este un oraş tare orientat spre jazz). cărate în spinare, pe bicicletă, în tramvai, de domni cu palton şi pălărie si tineri hippie cu păr şi cercel şi domnişoare cu toc şi fete de gimnaziu

– homleşii (dacă or fi homleşi) au fiecare câte un câine maidanez, cuminte si răbdător. un căţel d’ăsta îşi aştepta liniştit stăpânul în faţa scărilor rulante de la gară, indiferent la lumea care se împiedica de el. tipul a apărut în final, cu un bratwurst cu pâine intr-o hârtie – un tip tânăr, neîngrijit, hipiot şi blond – şi s-a aşezat jos în faţa câinelui (acum lumea grăbită se împiedica şi de el) şi au împărţit frăţeşte bratwurstul

– oameni la vârsta a doua (cinzeci şi’n sus) ţinându-se de mână şi împărţind gesturi tandre.

– fete frumoase, multe.

– terase cu mese cu faţă de masă albă, pe trotuar unde servesc chelneri eleganţi vinuri solemne. acum iarna scaunele au blăniţă de miel şi cuvertură caldă

– în faţa clădirii guvernului – în bundensplatz – s-a organizat un patinuar în aer liber. vara, în schimb, dau drumul la artezienele de ţâşnesc direct din caldarâm, şi e nebunie de copii.

în drum spre birou strada e liniştită. marţea şi vinerea găseşti, aliniate frumos, pungile de gunoi albastre, la porţi, în aşteptarea gunoierilor. de trei ori pe lună se scoate şi maculatura la poartă, pentru recuperarerecondiţionarerefolosire.

în drum spre staţia lui unşpe trec prin faţa unui bloc unde de obicei mă întâmpină trei patru pisici ale locatarilor. miaună cochet (nu ştiu să zic “pisi-pisi” în elveţiană), mă lasă să le mângâi un pic şi se retrag maiestuase.

azi în staţia de tren din Berna, la un tren din care abia ne dădusem jos (după o încercare nereuşită de a ajunge la IKEA să vedem ce şi cum)… un tip tânăr şi cam punk-ist (părerea lui Toshiko) alerga să prindă trenul (care era deja întârziat un minut cu plecarea). Nici o şansă să îl piardă: tipul era mecanicul care îl schimba pe celălalt. În încă cinci secunde trenul pleacă.

ieri am lămurit o mică dilemă lingvistică; în Elveţia cea mai comună formă de întâmpinare este “grüezi”, care vine de la o formă prescurtată de “I greet you.” Acuma, am remarcat că unii oameni aici pronunţă “griuse”, alţii “griuţi”, şi credeam că e doar diferenţă fonologică. Am aflat acum că diferenţa vine de la faptul că în germana berneză persoana a doua de politeţe este “euch”, pe când în rest este “sie”. Prinurmare, “Ich grüsse Sie” se aglutinează în “griuţi”, pe când “Ich grüsse Euch” se aglutinează în “griuse”.

Ieri a fost sărbătoare Toblerone în piaţa nu-ştiu-cum din Berna. Care ciocolată a fost creeată, acum o sută de ani, chiar în Berna (cine nu ştia, că io nu ştiam, şi brânza Emmental – Swiss cheese for the rest of the world – tot din cantonul Bern provine).
Program mai mult pentru copii, cu ciocolată la gratis, tot felul de activităţi (inclusiv topit de ciocolată şi turnat în forme). De la 7 a fost şi un concert cu formaţia nu-ştiu-care (“Seven”), dar nu l-am mai prins.

Am aflat că Bosch s-a apucat să facă şi maşini de cafea. Fete frumoase oferind cafea şi ciocolată caldă gratis, din masinile Tassimo.

Apropo de sărbători şi de copii, se pare că bernezii îşi iau în mod serios sărbătorile. De câte ori ies în oraş văd cel puţin patru-cinci gravide, toate cam în luna opt aşa.

Ieri am văzut şi un sport mai aparte – bungee surfing? Râul Aare este foarte curat şi foarte iute. Cum weekend-ul ăsta au tot fost vro 30 grade, bernezii au ieşit cu mic cu mare la scăldat. Scăldatul ăsta se face aşa, te duci mai în susul râului, îţi dai drumul în unde, apa te duce repede în jos, ieşi, mergi înapoi la cearceaf, şi tot aşa.
Bungee-surfing ăsta se face aşa: legi o coardă elastică de pod, lungă de vreo 30 m. Îi dai drumul în apă şi te agăţo de capătul ei, având la picioare o placă de surfing. Poţi face doo chestii: te ţii de coarda, cu faţa spre amonte, râul e suficient de iute să te ţină cu placa de surfing la suprafaţă – practic surfezi stând pe loc. Mai elaborat şi mai spectaculos este să te scufunzi până la gât, cu placa ţinută perpendicular pe curent (cu picioarele), sub apă. Curentul te împinge cu putere, şi coarda se lungeşte (aproape că se dublează, ăsa de puternic e curentul). La momentul de întindere maximă ieşi cu placa de surf la suprafaţă, şi elasticitatea coardei te va propulsa contra curent cu putere. Spectaculos.

În faţa clădirii parlamentului, în square, dăduseră drumul la artezienele de pornesc direct din caldarâm – nebunie de copii şi părinţi.

…apropo, noi românii suntem printre singurii (nu?) care denumim Elveţia după numele ei oficial (şi anume Confederatio Helvetica), chiar şi italianii o denumesc Svizzera, ba chiar şi cei mai latini dintre latini, comunitatea Romansh o denumeşte Svizra….

Azi prin oraş am făcut poză la doi călugări budişti, care la rândul lor făceau şi ei poze. Poza am făcut-o precum 007, pe sub mână aşa, scurt şi rapid.