Brad Pitt, Stephen King, groundhods si viata de dupa moarte

Filmul “The Legends of the Falls” (cu Brad Pitt si Sir Anthony Hopkins) este unul dintre filmele care m-au impresionat foarte mult. E greu de spus de ce (desi am remarcat ca in general filmul e agreeat baieti si mai putin de fete – e vorba de identificare aici? baietii se identifica cu spiritul liber al lui Tristan, pe cand fete se identifica – sau NU vor sa se identifice – cu Susannah si povestea ei tragica?). Un lucru, insa, mi-a ramas intiparit in memorie, si ma atinge undeva deep acum ca si atunci: “Every hunter hopes that a good death finds him.” – spusa de One Stab, indianul. One has to have a good life. One has to have a good death. O moarte buna nu e neaparat o moarte eroica, salvand un copil de la inec sau tara de cotropitori. O moarte buna este o moarte .. este o moarte buna.. este o moarte care implineste, care completeaza viata buna. Tristan – “it was a good death”.

Zilele astea am citit o povestioara din colectia “Everything’s Eventual – 14 Dark Tales” de Stephen King (autorul meu favorit, cu toate sprancenele pe care le vor ridica intelectualii). Eroina principala, cu o senzatie din ce in ce mai accentuata de deja vu.. in final realizeaza ca de fapt repeta la nesfarsit aceleasi evenimente din ziua in care a murit in accident de avion… iadul nu e fierbinte, iadul este repetitie. Zbang, m-a lovit. Si mi-am amintit de “The Groundhog Day” cu Bill Murray, as well. ASTA e o idee interesanta. Iadul nu este fierbinte (nu este nici rece cum reiese din alta povestire). Nu sunt cazane, nu sunt furci. Iadul e repetitie. Nu iadul, de fapt, ci “lumea cealalta.” Purgatoriul? Retraiesti la nesfarsit ziua in care ai murit. Daca ai avut o moarte buna, ajungi in rai. Daca nu… iadul e repetitie. Aici se inchide triunghiul de fapt. Mori si ajungi in purgatoriu – repeti la nesfarsit ziua in care ai murit. Ai avut o viata buna urmata de o moarte buna? – treci repede mai departe. Nu? Mai ai o sansa. To better yourself. Un fel de cicluri karmice condensate intr-o zi repetata. Nu te renasti in vieti diferite in trupuri diferite – e mai usor. Sau mai greu. Intr-o noua viata poti mai usor rascumpara pacatele trecutului. Poti sa le “undo”. You have a whole life to do that, after all. Poti insa sa faci asta intr-o singura zi? Aici e aici. Iar lucrurile se complica. Nu vei retrai numai o zi. Vei retrai toate zilele in care vei fi murit in retrairile altora. Daca dumneata, cititorul, in ziua in care ai murit (si pe care o vei retrai la nesfarsit) ai sansa sa ma omori si pe mine (din plictiseal, dupa 324 ani de retrait aceeasi zi), eu voi fi nevoit sa retraiesc ziua asta ADITIONAL zilei in care am murit de moartea mea. Simultan.

Iadul este repetitie. Iar purgatoriul… purgatoriul e alt nume pentru iad.

eclipsa de luna

Azi noapte a fost eclipsa totala de luna. Am fost printre norocosii care s-au aflat in zone unde a fost vizibila in totalitatea ei.
Evident am incercat sa fac poze – nu sunt nici pe departe profesionist (nici amator bun nu sunt), asa ca nu au iesit foarte bine.
O sa (re)postez un filmulet cu eclipsa cat de curand, time permitting.

we need information part II

intr-un post anterior emiteam o ipoteza de evolutionary psychology ca rapsuns la intrebarea “de ce agreeaza femeile cumparaturile”

Se pare ca si altii au aceeasi teorie; ultimul numar al lui The Economist prezinta o teorie asemanatoare.

“The brains of men and women are, indeed, different

WOMEN really are better than men at shopping. And they really do prefer pink. And, surprisingly, it is possible that these facts are connected. The first conclusion was drawn by Joshua New of Yale University and his colleagues. The second was drawn by Anya Hurlbert and Yazhu Ling of Newcastle University in England. The connecting theme is that in the division of labour that forms the primordial bargain of human hunter-gatherer societies, it is the men who do the hunting and the women who do the gathering.

Blackberry-picking aside, urban humanity does little gathering from the wild these days, so Dr New decided to look at what seemed to him to be the nearest equivalent—shopping at a farmers’ market. There is a fair amount of evidence that men are better than women at solving certain sorts of spatial problems, such as remembering the locations of topographical landmarks. Many researchers suggest such skills may have been important in the past for man-the-hunter, who needed to be able to find his way round the landscape. If that is the case, then woman-the-gatherer might have been expected to develop complementary skills not shown by males. And that, as he writes in this week’s Proceedings of the Royal Society, is what Dr New found.

Dr New used the market to test two hypotheses. The first was that women remember the locations of food resources more accurately than men do. The second was that the more nutritionally valuable a resource is, the more accurately its location will be remembered.

To prove these conjectures he recruited 41 women and 45 men and led each of them individually on a merry dance around the chosen market. In the course of this peregrination, each participant visited six of the 90 food stalls in the market. At each of those stalls, participants were given a piece of food to eat. They were asked their preference for the taste of the food, how often they ate that food in normal life, how attractive they found the stall and how often they had made purchases from that stall in the past. After visiting all six stalls, they were taken to the centre of the market and asked to point toward those stalls, one at a time, using an arrow on a dial. In addition, they were asked to rate their own sense of direction.
In the pink

On average, women were 9° more accurate than men at pointing to each stall—a significant deviation if you have to walk some distance to get to a place. This was not because those women had more experience of visiting the market than the men had. Nor did the women rate themselves as having a better sense of direction—indeed the men rated their own navigating skills more highly.

Dr New suggests that these results show women are better than men at the particular task of relocating sources of food. That contrasts with the idea that men are better at navigation in general. In other words, women’s minds are specialised for their ancestral task of gathering the sort of food that cannot run away.

That such food is in a different mental category from the one occupied by general landmarks was suggested by the answer to the second hypothesis. The higher the calorific value of the food sold by a stall, the more accurately Dr New’s volunteers were able to point towards it. And that result applied to both sexes, though women still did better than men.

How much the participants liked the food did not have an effect on this accuracy. Indeed none of the secondary attributes of the food or stall in question (taste preference, the frequency of an item in a volunteer’s normal diet, the appearance of the stall and how often a volunteer used that stall in daily life) were found to affect pointing accuracy. Only the calorific value of the item in question was relevant.

For their part Dr Hurlbert and Dr Ling, who report their study in Current Biology, used coloured patches flashing on a computer screen to find the preferences of their set of volunteers. These volunteers were men and women of British and Chinese origin who were in their early 20s.

Mostly, the two researchers found that people of different sexes and from different continents did not differ in their colour preferences. But there was one exception. Among both the British and the Chinese, women preferred reddish hues such as pink to greenish-blue ones. Among men it was the other way round.

Moreover, though anatomical sex is binary, mental “gender” is more pliable. To see how masculine or feminine the brains of their participants were, Dr Hurlbert and Dr Ling used what is known as the Bem Sex Role Inventory, which asks about personality traits more often associated with one sex than the other. This showed that the more feminine a brain was, regardless of the body it inhabited, the more it liked red and pink.

All this suggests a biological, rather than a cultural, explanation for colour preference. And Dr Hurlbert and Dr Ling have produced one. They suggest that their result may be connected with the fact that the colour of many fruits is at the red end of the spectrum. An evolved preference for red, pink and allied shades—particularly in contrast with green—could thus bring advantage to those who gather such things. And if they can also remember which tree (or stall) to go and visit next time, then so much the better.”

citate

din “The Stand” de Stephen King, p. 292, paperback:

“Behind him she moved and an moment later Debussy filled the apartment, too light and pretty for Larry’s taste. He didn’t care for light classical music. If you were going to have classical shit, you ought to go the whole hog and have your Beethoven or your Wagner. Why fuck around?”

p. 329:

” ‘I am prejudiced against the world,’ Bateman said. ‘I admit that freely. The world in the last quarter of the twentieths had, for me at least, the charm of an eighty-year old man dying of cancer of the colon’ ”

Powered by ScribeFire.

citate

The Stand de Stephen King, pagina 42, paperback edition:

“Larry balled his fists on his legs. He wanted to punch that calm face. Wayne was saying things that made him feel like a small pile of dogshit beside a stop sign”

ploi si râpe

Aflam de pe ziare dot com ca o portiune din drumul Predeal-Brasov s-a rupt din cauza ca se sapase o groapa (se lucra la consolidari) si apoi au venit ploile. Partea amuzanta e asta:

In urma cu doua saptamani, muncitorii de la Drumuri Nationale au inceput consolidarea soselei intre Paraul Rece si Rasnov. Pentru ca au dat peste trei conducte de gaz metan, lucrarile au fost intrerupte. Din cauza ploilor torentiale, gropile s-au marit si, marti, s-a format un crater de 20 de metri.

Conductele de gaz metan erau acolo de pe vremea dacilor, si de aia nu apareau pe nici o harta. O comisie de la muzeul de istorie cerceteaza la fata locului daca conductele provin din perioada lui burebista sau nu.

cielito lindo, o sticlă de vin şi o pană de curent

Ieri (sâmbătă carevasăzică) am decis să ieşim la iarbă verde şi să îl enervăm pe Luci Sandor (căruia nu îi place când ies la un grătar). Grătarul cu pricina se găseşte in Willamette Park, pe malul gârlei (acu’ că văd linkul constat că ar fi trebuit alcohol permit şi altea alea…). Nu avem grătar personal aşa că ne-am decis să folosim grătarul din parc, meniul fiind fleici de porc tratate cu sare şi piper şi marinate un pic în vin roşu (cât m-am indurat să torn – aici din nou să îl enervez pe Sandor, de răul căruia nici vin nu mai pot bea in pace), plus alte alea prinprejur. Ne vorbisem mai mulţi, de vreo patru culturi (americană, iraniană, japoneză, română), că ne întâlnim in parc, cine ajunge primul pune mâna pe grătar (sunt doua, mari, dar fiind sâmbătă mă temeam – pe bună dreptate – că o să le găsim ocupate). Eu şi Toshiko ajungem cu un pic de întârziere (treaba femeilor cu făcutul gata în ultimul moment şi întârziatul e transculturală) ca să constatăm surpriza. Nu că ceilalţi aşteptau deja, asta nu a mai fost surpriză, ci că grătarele şi o bună parte din parc erau ocupate de cea mai pitorească şi mai încântătoare privelişte – să tot fi fost vreo sută de mexicani cu familii, neveste, copii, bunici, bunice, codane, flăcăi, pălării, sombreros, plus o trupă de cântăreţi cu aspect cât se poate de autentic, ca în filme, exact ca ăştia din poza din dreapta. Care evident cântau cu mare aplomb cielitolindo-uri de ale lor. Partea mai nasoală era ca grătarele erau ocupate. Ne-am parcat la o masă mai încolo iar eu cu Ali ne-am dus să prospectăm terenul, să vedem cât mai au de gătit şi când putem strecurăm şi noi fleicile noastre. Veste bună, ei foloseau grătarul pe post de suport, că aveau sculele lor cu butelie, şi ne-au făcut imediat loc. I-am zis lui Ali să se ducă înapoi la ceilalţi că mă ocup eu de grătar. Am rămas în mijlocul lor, zâmbind din când în când cu mexicanul de la grătarul vecin unde se găteau de zor burittos şi tacos şi alte bunătăţi. Eram tare curios ce sărbătoreau, şi mai ales îmi ardea buza după o bere. Care bere s-a înfiinţat prompt sub forma unui amic român care îmi zisese de dinainte că o să întârzie şi care acum venise. Primul lucru după ce am dat noroc a fost să mă întrebe dacă nu vreau o bere. Mai întrebi? Şi am stat şi am discutat, cât s-au făcut fleicile şi costiţele, şi iar am comentat cât de batuţi în cap sunt americanii când e e vorba de distracţie şi petrecere, şi cât de adevăraţi si de-ai noştri sunt în schimb mexicanii. Vorba unei colege latinos (născută aici din părinţi mexicani imigranţi), “they don’t get it”. They – the americans. Am decis că ar fi bine să învăţăm spaniolă şi să ne infiltrăm şi noi într-un grup d’ăsta.
De sărbătorit sărbătoreau o zi de naştere că s-au preyentat la un moment dat cu un totrt cât casa şi au cântat un “Happy birthday” combinat in engleză şi spaniolă. Nici nu m-am prins a cui era ziua că se pupau toţi care mai de care.

Pe drum spre masa unde ceilalţi ne aşteptau cu jind am dat şi peste o petrecere americană – se vede în poza de mai jos, două americance cu un câine, jucând “catch.” Cam asta e ideea lor de petrecere.
Un amănunt mic, când am decis că fleicile sunt gata şi ar trebui să le ducem la masă, am lăsat pe grătar – mai într-o parte să nu se ardă – nişte porumbi aduşi de amicul român, cu gândul că ne întoarcem mai târziu la ei. De întors m-am întors la ei când mi-am adus aminte, ma aşteptam să îi găsesc arşi pe o parte şi cruzi pe cealaltă. Nu a fost aşa, i-am găsiţi rearanjaţi, întorşi, făcuţi pe toate părţile, răsfiraţi şi numai buni de mâncat. Anonim şi discret – am zâmbit şi eu generic in direcţia unei mese de mexicani, în semn de mulţumire. Dacă ar fi fost petrecere de americani probabil (nu sigur) că s-ar fi întâmplat acelaşi lucru, cineva i-ar fi aranjat si intors, americanii sunt si ei saritori si binevoitori (cred ca renunt la diacritice ca dureaza un an sa scriu un post) dar acel cineva ar fi avut grija sa imi spuna, amabil si tare prietenos “oh, I hope it was okay I turned your corn, I thought it would be a shame to let them burn, I hope you didn’t mind” cu un schimb ulterior de amabilitati plate “oh, thank you very much, I really appreciate it” “oh, don’t mention it, you know, I was here anyway, enjoy your party”. E o diferenta foarte mare aici, mexicanul a avut grija de porumbii mei din dorinta sincera de a ajuta un necunoscut, americanul ar fi facut-o making sure everybody aknowledges his/her efforts si cu scopul principal de a “feel good about myself” si a-si creste self-esteem-ul.
Pozele au iesit cam albastre ca aparatul ramasese setat pe alte settings.

Seara am ajuns acasa in dispozitie buna si cu chef de vin si de vorba. Prin urmare si asa deci, dupa ce Toshiko s-a dus la culcare (i-am zis ca eu mai stau sa o frec pe internet), am sunat pe Bodu si Madlen, cu care nu mai vorbisem de ceva secole (eram deja la al doilea pahar solo de vin). Ne-am trancanit de cate in luna si in stele (inclusiv feciorul lor si venitul meu in tara). Daca tot ma pornisem, am sunat-o si pe verisoara Oana in Bucuresti cu care la fel nu mai vorbisem de decenii. Mi-a spus, printre altele, ca gagigile mele trei sunt la mare, asa ca le-am sunat acolo; era deja dupa 12 pranz in Romania (abia se sculasera gagicile). Eram curios ca nu mai stiam nimic de ele, doar ca au trecut cu brio (evident) bac-ul. Sunt studente deja (ah, ce le invidiez).

Asa se face ca am ajuns in pat pe la 5 dimineata, dupa ce dadusem gata o sticla de vin; Toshiko abia se scula (ca asa se scoala) si avea chef de vorba.
Pe la 9 jumate Toshiko imi zice ceva nu stiu ce – am mormait si eu ceva nu stiu ce. Voia de fapt pijamaua ca spala rufele. Pe la 10 o aud “the lights are out!!”. Pana de curent – a avut un noroc formidabil ca s-a intamplat la trei secunde (poate patru) dupa ce iesise din lift. Cam un sfert de Corvallis a ramas in pana. Explicatia oficiala (m-am intalnit intamplator cu “site administraor” care mi-a declarat mandru ca a sunat la compania electrica) a ost ca la o centrala electrica deservind power grid-ul in care ma aflu si eu s-a intamplat ca o pasare a fost prinsa in nu’s ce circuite si “messed up everything”. Zic bun, ultima data versiunea oficiala a fost ca o veverita a fost prinsa in circuite.
Ce e fun cand e pana de curent (au mai fost) e reactia lui Toshiko – le-as cere la municipalitate sa mai programeze, numai ca sa pot sa ma amuz. Ea nu a experimentat niciodata power outage, nici macar in Tokyo la cutremure.
Am fost fara curent de la 10 la 5 seara, cu rufele in mijlocul ciclului. Am iesit in oras cred de cinci ori. Am cumparat niste bete d’alea luministick (sau Ilumistick? – de la Coleman, oricum) si le-am pus in baie – a fost tare fun sa fac dus la lumina lor.

mode

Sau moduri. Sau mozi? care e pluralul de la modă?
So anyway.
Printre tinerii americani tiineigeri se poarta o tunsoare cumva retro: par lung, hăhlăciugos, care acopera urechile si cade peste faţă; incep sa apara si perciunii, vaz eu.
In college sunt inca “normali” (par tuns scurt), dar incep deja sa intre liceenii de noua moda. Astia de 30+ se poarta tunsi foarte scurt, chiar rasi in cap.

La gagici se poarta aceeasi uniforma. Blugi mulati (de regula pe funduri care sunt martore noii revoultii alimentare – corn syrop, corn starch, high-fructose corn syrup and company) si in general doua bluze (sau o bluza si un maieu), din bumbac moale, strans pe corp. Bluza de desesubt (sau maieul) MUSAI sa depaseasca bluza de deasupra si sa îmbrăţişeze asa cam jumatate din fund. De alta culoare evident. Bluza, nu fundul.

A cam trecut mosa buricului a-la-Britney Spears

Anul asta s-a impamintenit o moda oribila la ochelarii de soare, niste ochelari patratosi care acopera jumatate de fata si dau un aspect de libelula purtatoarelor. Cam asa:

Powered by ScribeFire.

tenis de masa

Domne, pe franţuz (Didier Leclerc) il bat repede – nu ii plac loviturile laterale. Joacă cam molcom şi cam adormi, şi aşa îţi mai fură câte un punct. De kinez tred destul de usor – de regula la turul doi te încontrezi cu un kinez, Lao Cho-cam-asa-ceva. Lui asta ii plac servele rapide in cross-court (cross-table?), dar daca ii dai un lung de linie il descumpanesti. Mai greu da’ il bati.
E, la tura a treia ori imi intra un neamtz care joaca numai cu fileul (cum se numeau loviturile alea de lovest marginea fileului dar cad in teren si se considera bune? – cand jucam la bloc le denumeam “neţ” – de la nets, banuiesc. Ca si “henţ” si “ofsaid”), ori imi intra un american cu nume banal (John Smith) pe care nu’s cum dracu’ pot sa il bat ca acopera tot terenul.

Jocul e tare realist, dureaza un pic sa prinzi miscarile. Nu clickai nimic, misti doar mausu’ catre minge. Mi se pare foarte bine realizat dpdv al realismului si 3D-ului (kro$$fire poate sa ne dea mai multe insights in chestiile astea, ca el e maestrul jocurilor).

Chiar, kro$$fire, asta in ce categorie il bagi?

Games at Miniclip.com - Table Tennis Tournament
Table Tennis Tournament

Amazingly realistic table tennis game!

Play this free game now!!

sa-i raspund lui geo…

… ca banuiesc ca doc, marele stiutor de pe hotnews.ro, care pretinde, modest, ca el scrie doar “un blog” (hostat si publicat pe prima pagina a unei agentii de presa, sau societati de presa sau cum vreti voi), care se pricepe la de toate (de la medicina alternativa la politica si religie), dar care nu suporta “sa ii fie puse vorbe in gura” (stefan, ce ma ofuscam eu, doc trece direct la fapte), zic, banuiesc ca doc nu o sa imi valideze comentariul. Sau o sa il valideze, cu un aer marinimos, vezi doamne imi face un favor. Cu conditia clara – sa nu recidivez.

Nu draga doc nu o sa recidivez ca nu o sa mai calc pe blogu’ matale. Bloguiala placuta, ai suficienta audienta si fara mine.

Pentru curiosi, vorbesc de discutia de aici.

Raspunsul me a fost cam asa. (“cam asa” e un link, click pe el)

(daca nu v-ati prins – astia mai tineri – il fac pe doc securist. Ochi albastri. Era o vorba)

Si ii raspund in continuare lui geo:

Nu, nici cu formularea reformulata

Avand in vedere ca proponentii terapiilor numite ‘alternative’ au avut ample posibilitati de a-si documenta si demonstra stiintific eficacitatea metodelor si avand in vedere ca in comunitatea stiintifica exista un consens cvasi-unanim ca, in ciuda acestor ample oportunitati, nici o dovada a eficacitatii terapiilor in cauza nu a fost relevata, este rezonabil sa tragem concluzia ca terapiile in cauza sunt nu doar o prostie, dar in cea mai mare probabilitate chiar o uriasa sarlatanie.

nu sunt de acord, pentru ca reformularea asta nu vine cu nimic nou, in esenta spune acelasi lucru, medicina alternativa e o prostie. Pe mine nu politetea/nepolitetea formularii ma intereseaza, ci esenta ei.

In esenta eu nu sunt de acord ca cineva sa sustina “ca terapiile in cauza blah blah” FARA SA O DOVEDEASCA. Consensul cvasi unanim e apa de ploaie (exista un consens mai mult decat cvasi unanim ca pamantul e plat, Pamantul nu s-a simtit obligat sa se aplatizeze din cauza asta). Inca o data, eu nu le cer oamenilor de stiinta sa dovedeasca medicina alternativa. Le cer sa faca o afirmatie dovedind-o stiintific, daca pretind ca fac afirmatia de pe bastioanele stiintei.

De fapt insa, eu contest insasi afirmatia ca exista un consens cvasi-unanim. Nu mi-ai demonstrat existenta acestui consens STIINTIFIC (nu e vorba de ce vorbesc oamenii de stiinta prin cafenele si forumuri, acolo au voie sa spuna orice.)