table, coioţi, şi alte animale

povesteam io prin altă parte despre căminul E în care am stat io cinci ani din viaţă (al şaselea l-am stat in B1. Sau B2, dracu mai ştie, anul ala nu prea se pune). Aici am cunoscut io toată menageria cu care am rămas prieten peste ani; cerbu, coiotu, io tapiru…plus alţii cărora am încercat să le punem porecle de animale să fim meniu complect, numa’ că nu prea s-au lipit poreclele (am încercat iacul şi lemurianul, dar nu a mers…pătrăţel era deja geometrizat, nu l-am mai putut aduce în lumea animalelor).

Domne, dacă aş scrie toate câte s-au petrecut prin cămin, aş scoate o carte cât biblia.. Am când şi când flashuri de memorie, ca ăsta cu tablele, dar dacă nu le pun repede pe hârtie (vorba vine) le uit.

Aşa.

Cum ziceam io prin altă parte, domne, se făceau vara nişte călduri în cămin de behăiai. Da’ avea şi părţi pozitive, una fiind că toţi stăteau cu uşile deschise si pătură în uşă, aşa că căminul devenea un fel de uliţa satului, unde puteai să intri şi să ieşi de prin camerele pritenilor fără prea mult protocol. Booon. Şi’ntr-o zi ca asta, moleşită de căldură, bunii mei amici cerbu şi coiotu stăteau în camera lor (era colegi de cameră) şi jucau table. Acum, jocul de table e interesant prin el însuşi, mai ales când vrei să omori timpul înrt-o după amiază fierbinte când nici muştele nu mai bâzâie de cald, da’ şi mai interesant este când îl acompaniezi cu remarci rimate şi inventive. “Zdrrrrr!” zăngăneau zarurile.. “şase patru, pupi căcatu’ ” replica cel ce dăduse zaru’. “Zdrrrrr!” urma replica. “Patru doi, îmi pupi un coi.” Şi tot aşa. “cinci trei, mi-o bei”.

Ei, şi cum jucau ei aşa, îşi face apariţia Maura (cu accent pe primul a), o vecină de palier plină de intenţii bune, dar şi extrem de naivă în ceea ce îî privea pe cerbu şi coiotu, recte crezând ca statutul de fată, prin el însuşi, o va proteja de.. mă rog, o va proteja. Intră ea în camera, “ce faceţi băieţi?” “o tablă”, mormăie unul, şi imediat “cinci şase, ţi-o trag pân’ la oase.” Maura, şocată, “vai ce urât vorbiţi”. Scena continuă aşa vreo cinci minute, într-o tăcere punctată doare de “patru doi, ţi-o’ndoi”, în rest conversaţia cam lâncezea (să folosesc un eufemism). Maura tot încerca să deschidă subiecte de discuţie, dar nu avea succes, aşa că nu i-am mai rămas decât “băieţi, dar urât mai vorbiţi.” Ăştia, nimic, continuau impertutrbabili. “Hai măi băieţi, nu puteţi să vă opriţi? E orbil.”  “Nu”, zice nuştiucare şi aruncă zarurile. “Băieţi, dacă mai vorbiţi urât o singură dată, să ştiţi că mă ridic şi plec!” vine în final ultimatumul. “Zdrââââng! – cinci patru, lingi căcatul”, remarcă cel ce zvârlise zarurile (“zarurile au fost aruncate!” declama acelasi coiot cu alta ocazie, “pentru ca erau stricate”).

La care Maura se ţine de cuvânt şi se ridică şi pleacă.  “ce voia asta? la cine a venit?” remarcă unul dintre ei după o vreme. “Nu ştiu bre, credeam că a venit sa te vadă pe tine”

Aceeaşi Maura, că uite ca Haiku -ul lui Vlad mi-a adus aminte, le aduce într-o zi “la băieţi” o carte de haiku-ri, scrie pe o pagină în hiragana si romaji (caractere latine, carevasazică), cu traducerea în engleză pe pagina opusă. Ăsta, cerbu, ia cartea şi o deschide cu un aer sever, răsfoieşte un pic aranjându-şi ochelarii pe nas, îşi drege vocea şi începe să le citească un haiku. Io nu eam în cameră, mi s-a povestit, dar îmi imaginez scena de parcă aş fi  fost acolo. Coiotu, Maura, şi încă vro doi, stăteau aliniaţi pe pat, în fund, cu mâinile în poală şi cu aere cuminţi de şcolari, uitându-se în sus la cerbu. Cerb care are vun metru noozeci.  Cerbu alege să citească un haiku de Bashō, unul dintre cele mai faimoase haiku. Sună aşa: 古池や蛙飛込む水の音. Şi în interpretarea lui cerbu, aşa:

“furuike ya!!” – începe cerbu, cu un aer extrem de sever, uiându-se în jur, pe deasupra ochelarilor;
“kawazu tobikomu!”- fixându-l lung cu privirea pe Coiotu, care îngheţase. Şi, în final, lovitura de graţie. După o pauză de efect (şi de împins ochelarii înapoi pe nas), cerbu răcneşte cam ca Toshiro Mifune in rolul lui Toranaga, cu faţa la cinci centimetri de feţele ascultătorilor:
“MIZZZZZU NO OTO!!!!!” -şi rămâne o vreme fixat cu privirea în ochii ascultătorilor înspăimântaţi

Silenţium în cameră, după care hohotesc toţi ca hienele, mai puţin Maura care, indignată, îşi ia cartea li pleacă.

Pomul se traduce cam aşa:

O broască sărind
În străvechiul eleşteu.
…sunetul apei.

şapte dune

Haaaaa! ca sa il citez pe un clasic in viata.

Acum ca am submis (asa se zice? ca sa ne fandosim un pic) dizertatia la comitete, electronic docamdată (copiile hard le livrez maine ca abia le-am ridicat de la Kinko) si ca mai pot respira umpic (vine defense-ul pe 4 septembrie), zic hai sa incerc sa incep sa ma gandesc cum sa incep leapsa de i-am promis-o lu’ vlad, si anume, asimov versus herbert.

Asa.

Si gandindu-ma io la Herbert si dunele lui (si duna lui mai precis, că dune ar fi dunes), mi-am a’s aminte de Dune 7. Pe care am citit-o io in studentie, scrisa cica de fiu-sau, Patrick (care de fapt Patrick e numele mijlociu al lui Frank, ca asa il keama pe el, Frank Patrick Herbert junior, a fost misto alegerea, pe fiu-sau il cheama Brian, saracu’), publicata de Nemira. Am aflat io mai dupe aia, acu fo cinci ani, ca de fapt nu ie scrisa de urmasii lu’ Herbert ba mai mult, e scrisa de un Român. Sincer să fiu, când am aflat s-a umflat pipota in mine, iote zic, poa’ şi ai noştri să scrie.

Aşaaaa. Şi cum mi-am adus io aminte de Dune 7 zic ia sa o caut io pe internet, sa vad, poate pica vro pleaşcă şi o pot daunluada (că nu o mai am, fi-mi-ar). NU am gasit sa o daunluadez, of course, da’ am aflat cine a scris-o de fapt. Haa. Pe blogul unora cu discutii despre sefe.

Acu’ nu stiu de ce li s-a umflat la aia ficatu’ in ei, ca scriau de parca autoru’ nostru roman ar fi facut pipi pe stema regala, mie cartea mi-a placut teribil. Teribil. Pacat ca nu o mai am.

Domne, bravo, ai un fan asigurat.

ba, si ia uite, am dat un search pe wikipedia cu Frank Herbert, sa mai citesc despre el ca tot am deschis subiectu, si iote al motiv de umflat pipota in mine, zice el intr-un interviu asa:

Herbert later related in an interview with Willis E. McNeilly that the novel originated when he was supposed to do a magazine article on sand dunes in the Oregon Dunes near Florence, Oregon, but he became too involved in it and ended up with far more raw material than needed for a single article.

Bai, Dune vine din Oregon, bai. Am fost la dunele alea de nisip (Oregonul e fascinant prin heterogenitatea sa), da’ uite ca trebe sa ma duc iara.

la aniversară

eri s-au facut fix sapte ani de cand am aterizat in america. S-a’ntamplat in Chicago, unde am avut primul bine-ai-venit-in-america-noo-ne-plac-lucrurile-mari. Aveam de omorat patru ore in asteptarea era sa zic trenului, avionului de cleveland ca ma duceam la cerbu, si am comandat o cafea. “small, medium, large?” ma uit la ceas, patru ore de  asteptat. Zic, convins, “large”. Si mi-a dat o cana cam cat găleţica de la Ploştina de căram apă cu dânsa.

Sapte anim ha. Cum s-ar spune, acu’ poti sa-l dai la scoala.

so eniuei, cum zicea steve buscemi in conair. Sapte ani. Si sa vezi coincidenta dracu’, mi-am petrecut anuversara scriind de zor la dizertatie, ca pe 25 (adica azi, peste cateva ore) o trimit la comitet, si gata.

alte citate

Thinner, de Stephen King

“I believe it,” Ginelli said almost abruptly.
“Yeah? What happened to the guy who only believed in guns and money?”
Ginelli smiled, then laughed. “I told you that when you called that time, didn’t I?”
“Yeah”
The smile faded. “Well, there’s one more thing I believe in, William. I believe in what I see. That’s why I’m a relatively rich man. That’s also why I am a living man. Most people, they don’t believe in what they see.”
“No?”
“No. Not unless it goes along with what they already believe. (…) The definition of an asshole is a guy who doesn’t believe what he’s seeing. And you can quote me.”

technology day

azi stelele au fost într-o poziţie că aşa:

– al doilea monitor legat de hârbul de calculator de la birou a început să nu mai răspundă. Rămânea aşa fixat cu ultima imagine de pă el. A trebuit sa dau disable-the-second-monitor/enable-the second-monitor cam repetat.

– Mplus, ăla de pe serverul serverul umbrella unde se afla virtual computer lab a inceput sa se comporte ciudat: dădeam să… cum se zice? run?… runeze?? un model, şi după ce flicărea o secundă-doo, dispărea. Adică, nu apărea. Output-ul.

– programul Stata de la mine de pe comupter… i-am dat să stata2mplus un fişier care avea niste variablile cu valori numere întrergi (0, 1, şi 2). Dupe aia i-am zis lu’ Mplus sa run..eze un program cu fişierul respectiv… ţi-ai găsit.. cică a găsit o variabilă cu un non-integer (că îi spusesem lu’ Mplus că variablele au numai valori întregi). Ce facuse Stata? transformase 0 in 0.0000001+e, 1 in 1.0000001+e şi doi tot aşa. Ca numa’ inginerii să priceapă.

– intru pe saitul lu’ Mplus sa vad daca mi-au raspuns Muthen-ii la intrebare. Sanchi, cică site închis din cauză de trojan. (iete, zic, a nins la Mplus în California, zic).

– altceva nu am mai observat, da’ orişicât.

30 martie 2023

Făcând curat prin calculator (e ora trei în noapte şi beau un sake), am dat de un document vechi, din 2001.

E un fel de test psihologic: eşti rugat sa scrii o povestioară despre cum te vezi tu peste un numar de ani. La 50 ani de exemplu (asta când ai 28). Am scris-o, în…. aha, Created: Monday, June 04, 2001 7:19:00 PM zice la Document Properties.

este cam aşa:

30 martie 2023

Da. Doamne, cum trece timpul! Am împlinit astăzi 50 de ani, după calendar, dar nu-mi vine încă să cred. Cincizeci de ani!!! Sună tare rotund, aşa. S-a dus, deci, jumătate din viaţa mea (cum am mai spus, am de gând să ating cel puţin vârsta străbunicului meu de la Ploştina – ah, ce dor îmi este şi de tine, dar lasă că la vară ne vedem sigur – care a atins 104 ani de viaţă). Studenţii mei mi-au pregătit iarăşi o surpriză, care – ca şi anul trecut – m-a luat prin surprindere. Au fost tare drăguţi, m-au aşteptat toţi cuminţi, în classroom, preocupaţi, răsfoind paginile cursului meu, pregătindu-se să pună, ca de obicei, întrebări. Când am intrat în sală (eu chiar uitasem că azi este ziua mea, telefoanele vor începe mai târziu; party-ul va fi abia sâmbătă, astăzi am uitat ca pământul ce zi este ) am colectat în primul rând o clasă întreagă de zâmbete care mai de care mai lăbărţate; „ce-i cu ăştia – îmi zic – trebuie să înceapă examenele, prea sunt veseli…” Întârziasem un pic, zăbovisem cu profesorul Thomas Zappi, de la Social Works, să vorbim despre proiectul nostru pentru Asia de Sud-Est. O serie de conferinţe, un curs de susţinut la Universitatea din Bangkok, şi apoi derularea proiectului la care lucrăm de aproape un an. Whatever. Va trebui să-mi organizez timpul foarte bine. Am în primul rând cursurile cu studenţii mei, la care nu vreau să renunţ. Apoi lucrul la noul proiect la care am fost invitat să particip – ceva extrem de incitant şi serios. Am fost foarte onorat pentru invitaţia ce mi s-a oferit, de a lucra la acest proiect fabulos. E un program complex, care îşi propune, in esenţă, studierea proceselor de dezvoltare fizică, psiho-mentală, comportamentală a copiilor proaspăt născuţi – şi primii fiind – pe experimentala colonie lunară care, iată, împlineşte aproape şapte ani de existenţă. Un program de anvergură ce se va derula pe cel puţin zece ani. Şi, mai ales, vreau ca vacanţa de vara viitoare să o petrec în ţară, unde nu am mai ajuns de aproape doi ani. Cel puţin o săptămână la Ploştina, în noua casă, pe care am reuşit să o termin anul trecut (dar pe care nu am reuşit să o văd încă în noua formă). Câteva zile cu părinţii mei (trebuie şi ei sărbătoriţi, au atins, iată, frumoasa vârstă de 80 ani). Apoi vechii prieteni – cei care mai sunt prin ţară, de fapt. Şi sigur nu voi scăpa de UMF, va trebui să particip la cel puţin un dineu. Mda. Ei, să revin. Intrigat ajung la catedră unde mă împiedic literalmente de un ditamai pachetul pe care se întindea, mare, o etichetă. „Domnului profesor, cu dragoste”. În momentul acela au început toţi să urle „Happy birthday to you…” şi să arunce confeti şi spirale prin clasă. A fost foarte emoţionant. „Hai, desfă-l” îmi şopteşte Ann, secretara mea, pe care abia acum o văd că este şi ea aici. Desfac cam emoţionat pachetul: un sac de dormit polar, un set de campanie complet, toate într-un rucsac modern. Încep să zâmbesc, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu au uitat, desigur, nici nu aveau cum. La ultima ieşire pe munte cu studenţii mei şi o parte din copii (noi le zicem „tabere experimentale” – pretextul nostru de a o şterge măcar un week-end pe munte), am rămas de pomină cu sacul meu de dormit (ultimul, căci cel vechi pe care l-am adus acum 22 ani din ţară a devenit demult subiect de anecdote, dar nu mă pot despărţi de el) pe care, după ce l-am pârlit serios încă din prima seară, la foc, şi am mai şi vărsat cam un galon de ketchup pe el, am reuşit să îl compromit definitiv scăpându-l în apă, în timpul coborârii cu barca pe râul Green Valley. Unele “deprinderi” nu le pierzi toată viaţa…..Cincizeci de ani, Dumnezeule…Rămân cu sacul de dormit în mână, zâmbind, cu gândurile aiurea… Îmi trec prin faţa ochilor flash-uri din viaţă… Lucrurile au început să se schimbe acum cât timp? 22 ani? – da, cam atât. Era in 2001, intr-adevăr. Eram tânăr şi entuziast. Am aplicat pentru acel doctorat, obţinând – deşi mulţi s-au mirat – acea admitere la Oregon State University… Ce clipe frumoase am petrecut acolo… Am ajuns în State plin de sentimente contradictorii: teamă, incitare, curiozitate, tristeţe (da, asta încă mai este…)…Uite, fac acum o scurtă recapitulare a vieţii: ce aspiraţii am avut, ce am realizat, sunt mulţumit, oare? Dar fericit? Hm! Să vedem: profesional, numai satisfacţii, pot spune: sunt deja Associate Professor la o universitate de prestigiu. Am muncit mult pentru asta, dar a meritat. Am publicat ceva cărţi, predau – şi-mi iubesc foarte mult studenţii. Iar lucrul cu copiii… Ah, asta te ajută să rămâi mereu tânăr! Mi-am făcut o mulţime de prieteni prin toată lumea – călătoresc destul de mult, deşi mă rup greu de copiii mei şi de studenţi – chiar acum am primit la PhD un student din România, foarte bun. Mulţi prieteni, dar tot cei vechi suntem adevărata gaşcă… Ne vedem şi acum – destul de rar, recunosc, suntem toţi foarte ocupaţi, şi împrăştiaţi mai peste tot – dar de două-trei ori pe an tot reuşim să ne vedem toţi. A cam devenit o tradiţie ca Paştele, sau sărbătorile de iarnă, să le petrecem împreună, pe la unul dintre noi – şi cel mai adesea la mine. Am o casă mare, cu o vedere superbă spre un lac, cu vreo 2000 m2 de grădină, şi o pădure bătrână, imensă, în apropiere. Cu maşinile, ce e drept, nu prea m-am omorât. Am o maşină comună, pentru serviciu şi celelalte deplasări, şi un jeep cam vechi şi cam jupuit pentru escapadele mele montane. Într-adevăr, dacă stau şi mă gândesc bine cam la mine s-au desfăşurat cele mai multe „întruniri” de când mi-am terminat casa – să tot fie vreo 11 ani. Ca altădată, dealtfel. Stau singur, dar mă descurc. După încercarea de căsnicie de acum – cât a trecut, oare? 16 ani, parcă – m-am cam lecuit. Nu a fost nimic dramatic, atunci, dar după câteva luni ne-am dat seama că nu ne potrivim. Şi că, de fapt, nu ne iubim. Asta este. Pentru mine ocazia apărut atunci, demult, dar era prea târziu deja. Deh, viaţa nu prea îţi oferă de două ori aceeaşi ocazie. Aşa că nu am mai încercat o nouă căsnicie. Doar relaţii trecătoare, mai comode şi fără multe obligaţii. M-am obişnuit, ce-i drept. Îmi iubesc copiii cu care lucrez, studenţii, prietenii… Şi trecutul, da. E totul atât de viu şi de intens! Nu am uitat nimic; nu am acuzat soarta, destinul, pe nimeni. Recitesc uneori scrierile mele din tinereţe, am totul, scrisori, mesaje, poeziile mele… Cele mai frumoase clipe din viaţa mea. Nu prea am timp să fiu nostalgic, ce-i drept. Sunt cam prins toată ziua, programe, catedră, călătorii… Doar uneori, seara (când sunt acasă şi nu prin cine ştie ce hotel) stau în faţa căminului unde pâlpâie domol un foc, cu o cutie de bere în mână, şi rămân aşa, nostalgic, pe gânduri. Îmi zic că am avut – şi am – o viaţă plină, bogată, dar un sentiment de neîmplinire tot mă încearcă… Cel mai acut resimt lipsa copiilor – copiilor mei. Cei cu care lucrez compensează în mare parte această lipsă, dar totuşi nu-i pot înlocui întru-totul.

Dar se pare că stau de cel puţin două minute pierdut, cu rucsacul în mână şi privirile duse… Studenţii zâmbesc – bănuiesc ei cam ce se întâmplă cu mine. Ei, da. O viaţă de om, aşa cum a fost. Bună, rea…Greu de stabilit.

În rest…ce să mai spun? Scriu (în mare secret) la cartea mea, („Singurătate” cred că se va numi), volumul meu de poezii s-a mai lărgit cu anii (deşi cred că nu le voi publica niciodată). Şi cam atât. Am un motan – Tommy – care seamănă teribil de mult cu Zoica – tare mi-a mai fost dor de ea după ce am plecat – de care vede mai mult menajera mea, eu sunt aşa de rar pe acasă… Mă ocup regulat – încă –de sănătatea mea: am amenajat la parterul casei mele o sală mare de fitness pe care o vizitez cel puţin de două ori pe săptămână, încă mai fac escapade cu bicicleta (îmi amintesc de anii de mers aproape exclusiv cu bicicleta cât eram student la Oregon), pe munte merg destul de regulat – deşi mult mai rar acum, faţă de anii în care am avut marile realizări în domeniul ăsta, toate acele expediţii minunate: Mont Blanc, Aconcagua, multele vârfuri din Stâncoşi (cu ei am început), şi mulţi alţii.

Dar să mă întorc la oile mele. Am un curs de ţinut, vreo două întâlniri, munca de birou, cu toate hârtiile alea (le urăsc de mult) şi să pun ultimele lucruri la punct pentru petrecerea de sâmbătă – s-a anunţat lume multă, cam toată gaşca veche, colegii de acum, studenţi de-ai mei, tineri cu care am mai ţinut legătura (de fapt mai mult ei cu mine, foştii copii din programele noastre)…şi cred că trebuie să-mi duc şi maşina la reparat, căci a început să dea nişte rateuri la pornire.

Pe sâmbătă, deci.

Nostalgii… Un lucru s-a neadeverit, insa, aceea cu ramasul singur…

De iubit iubesc la fel.

Restul?