diferenţa dintre democraţie şi dictatură este că în democraţie oamenii au şansa să  îşi aleagă dictatorul.

anul asta am avut o toamna şi un început de iarnă tare stranii. A fost senin mai tot timpul, cald, sau când era rece, era rece-uscat. Am văzut anul ăsta culori de toamnă cât nu am văzut în toţi anii la un loc până acum. Am şi pus poze pe undeva mai devreme.

Valea Willamette nu are patru anotimpuri de felul ei. Are cam două, unul ploios şi unul secetos. Ăla ploios începe cam prin octombrie, cu ploi mocăneşti monotone care ţin până în aprilie. Când nu plouă, e tot aia. Numai că nu cade apa din cer – apa se formează pur şi simplu pe tine. Cam de două ori, maxim trei, se arată şi soarele, palid printre nori, câte zece minute. Am auzit ca indienii locali au treişpe nume diferite pentru treişpe tipuri diferite de ploaie, ca eschimoşii pentru zăpadă. În şapte ani am văzut zăpadă cam de şapte ori, câte un pospai de o zi-jumate cel mult.

Acum e altfel. Azi noapte a nins, de exemplu, a nins ca în copilăria mea, cu zăpadă care se aşează, cu polei pe stradă şi ger în aer. Maşinile toate merg elegant, încet şi cu paşi mici ca o gheişă unele, valsând lent altele (inclusiv micuţa kiku-san).

M-am dus la Les Schwab să testez bateria şi – eventual – să o schimb. Nu e bateria de vină cică, e starterul, care trebuie schimbat. Erau ocupaţi ca la Sears înainte de Crăciun. Cât am stat şi am aşteptat s-au vândut cam 28 de seturi de lanţuri. Iar Bob the Tow company, well, i-am aşteptat două ore să vina să mă care la service – emergencies have priority.

Pe urmă am mers acasă pe jos, şi mi-am redescoperit un talent crezut uitat, ăla de a merge pe polei.

tocmai am primit un email, incepe asa (copy/paste):

Hey Cris,
It’s Jesus, I was wondering why …

si se termina:

Respectfully,
Jesus

Looks like He knows me

răsfoiesc forumul posesorilor de Ford Escort, că ma gândesc că e timpul să mă mai ocup de micuţa kiku-san. Trebuie se pare să îi schimb starterul, că a început să aibă probleme săraca. So anyway, din una în alta dau de un topic “how to” despre cum să cureţi înăuntrurile maşinii cu aşa numitu-ul “seafoam” (e şi un verb, “to seafoam your car”). Unu din efectele lu’ seafoaming the car este ca maşina o să scoată, o vreme, o gămada de fum, după cum ne zice autorul topicului. A nuisance, ain’t it? Nah. Not for guys.

Lassie, don’t try, you won’t get it.

o leapşa pe ouate de la madelin

Momente pe care as vrea sa le retrăiesc? Nişte anumite săruturi. Mai mult de trei. Nişte anumite zile la Ploştina – cred ca în jur de trei. Si nu sunt de acord cu Vlad, cel puţin nu pentru momentele mele, ele nu au devenit fericite prin amintire, ci au fost fericite de la început. Retrăindu-le le-aş îmbogăti, nu dilua.

Alelalte incorecte politic, he, sunt multe. Unde sa încep?

oare de ce lu’ lume îi place să discute evenimente curente?

Am decis sa ascult un pic de Yann Tiersen si a sa Comptine d’un autre ete: L’ apres midi.

Dar de ce simte lumea nevoia să-şi pună producţiile pe youtube? Am găsit cam un milion de mâini pe piane, încercând să cânte piesa lui Tiersen.

Şi de ce Romanian keybord layout inversează y şi z? Uite de ce: căutând Yann pe iutube, am dat de Zann, şi muzica sa

Şi m-am mai uitat la nişte dance quotes dintr-un post mai vechi.

az’ dimineata m-am trezit ca nu mai pot baga masina in viteza. Micuta Kiku-san are o cutie automata, cu un schimbator cu buton pe care il plimbi din “Park” in “Rear” in “Drive” “Overdrive” etc. Pen’ ca uamenii sunt in general batuti in cap, chestia are un safe mechanism care nu permite scosul din “park” decat daca (a) apesi pe frana de picior plus (b) ai cheia in contact si (nu ori) (c) apesi pe un buton din maciulia schimbatorului. Ei bine, az dimineata botonul nu se mai apasa, si deci prin urmare nu puteam scoate masina din “park”. Stupefactie, si dezmagire majora, mai ales la Toshiko (eram plecati la cumparaturi…). Am schimbat tinta, ducandu-ne la un magazin din apropiere (in termeni americani) de unde m-am spetit carand trei sacose de una-alta, pe jos.

Acasa am sarit direct pe internet, ma gandeam ca daca e transmisia am pus-o. Intr-un final am inceput sa ma mai lamuresc. Unii vorbeau despre brake switch light, un chestie la pedala care actioneaza luminile de frana cand apesi pedaua. Si care, zic ei, controleaza si shift locker-ul cu pricina. Daca chestia asta e prajita, semnul e ca nu ai nici lumini de frana si se blocheaza si schimbatorul in “park” ca la mine. Dau fuga la masina sa verific daca asa e – asa era, nema lumini de frana. Pesa asta costa vro 12 dolari noi la AutoZone, ma duc maine sa o iau. Cum ma duc? Nu pe jos, evident. Tot pe internet am aflat (exista, daca nu stiati, un forum special pentru propretari de Ford Escort) ca daca ti se blocheaza schimbatorul exista un overdrive manual, dai jos un capacel langa schimbator, introduci delicat o surubelnita si apesi pe un ceva, care deblocheaza schimbatorul. Am verificat si merge.

Toshiko a descoperit recent prin măruntaiele iPodului directorul numit “Şlagăre.” (corect: şu-la-ga-re). Şi aşa se face că de o vreme ascult, de dimineaţa până seara, “fotoliul din odaie, şi-o carte ce-ai lăsat-o pe noptieeerăăăăă”, “ce-aş fi fost daca n-ai fi existat”, “Iubiiiteee…vaporul de’altă dat’/a naufragiat…”, “bună seara, iubito, te aştept ca şi când…” “de-ar fi să viiiii…..aş crede căăăăă viisez…” “casa mea’i un cântec cu acorduri ample…” şi “un albastru iiiiiiiiiinfiniiiiiiiit”

De vreo doo zile de fapt, mă trezesc când şi când fredonînd în barbă “vreau, vreau, să-i las un semn din aaaaaanii meeeei,” şi vorbind cu laptopul, cu o voce joasă, “bună seara, iubito! sunt destui care vor…”

E nostalgic.

Dar in perceptii culturale diferite.

Ne invata Bobby Mcferrin ca nu ar trebui sa ne ingrijoram, nu? “If you worry you’ll make it double”.

Ieri, la un pahar de vin, i-am pus melodia asta lui Toshiko, cu dedicatie (acum inainte de dizertatia ei). Imi zice ca stia melodia dar nu a ascultat niciodata cu atentie ce zice. A ras cand i-am zis sa asculte ce zice Bobby Mcferrin… A zis ca e asaaaaaaa de tipic pentru negri… dar pentru ea, pentru cultura japoneza, este total, 180 grade diferit. Am mai invatat un lucru – pe care il stiam de fapt, dar e exprimat mai concret acum.

Si apropo de negri, joi in Minneapolis in aeroport cel putin doi negri (o negresa de la security check in si unul de unde am cumparat gumă de mestecat) au râs de tricoul meu de la cerbu pe care scrie “I am huge in Japan.” …”o, man, i’m not laughing at you, man, but it’s so funny” – “yes” – zic io – “It’s from a friend, I’ve got a japanese fiancee, and this guy sent me this T-shirt … I still didn’t decide if he wanted to praise me or not. I mean, I am huge in Japan or I am huge only in Japan??”

În munţii Rodnei, cu Coiotul, Cori şi Attila. În prima zi urma să urcăm până la nu ştiu ce poiană pe un platou sus, unde cică avem apă şi loc de cort frumos. Asta după o hartă d’aia din “Munţii Noştri” de pe vremea lui Pazvante. Sus în poiană, după o zi de urcat pe nişte căduri teribile (prima zi e cea mai naşpa mereu, că tre’ să porneşti de la nivelul câmpiei de la gară, şi mergi prin câmp de behăi), surpriză. Poiană şi atât, nu se vedea fir de apă. Ne dăm noi rucsacii jos lângă un pietroi, zic, bă, staţi aici că ma duc să explorez (poiana era mare, uşor curbată şi în panta, şi cu iarba mare), poate totuşi e pârâul ăla pe undeva, in pizda mă-sii. Vă chem dacă găsesc ceva.

Plec în turneu prin poiană cu rucsacul în spate, şi dă-i, şi dă-i, aşa vreo zece minute. Până la urmă se rezolvă şi misterul, pârâul era mai încolo dar nu se vedea de iarba mare, albia era năpădită până la apă de ierburi (gata să calc în el fără să îl văd). Mai pierd vro cinci minute să găsesc loc drept de cort – a dracu’ poiană avea panta fix cât să nu pui cortu comfortabil. Bon, mă deshămez şi mă întorc spre ăştia să îi chem. Ăştia, departe deja, la vreo 200 metri cel puţin, abia se vedeau. Urlu din toţi bojocii

“Băăăăăăăăăăăă! Veniţi aiiiiiiici!”
La care Cori, sinceră:
“Da’ ce-i acoloooooooo?”
Mi s-au pus dracii instantaneu. La ce puii mei plecasem în explorare?? Urlu, rar:
“O pu..ăăăăăăăăă!”
Îl văd pe Coiotu că se îndoieşte de râs, dându-i ghionturi lui Attila. Dar Cori:
“Ceeeeeee?”
“O PU….Ă MAAAREEEEEEEE!”
Cori, cu un aer mirat, se întoarce spre Coiotu (“ce-a zis?”), Coiotu o bate uşor pe un umăr (“lasă, îţi explic io”, şi se înhamă cu rucsacul)

bă, gata, azi s-a semnat protocolul de la sion. Am căpătat ultimele semnături pe teza de doctorat, ie oficial de’acu, sunt doctor.

am uitat sa spun ca atunci cand m-am dus la sefa departamentului pentru ultima semnatura, mi-am incuiat cheile in birou si a trebuit sa reintru pe geam.

împricinatule de corn, pă partea dvs care e situaţia?

mai, o fi criza petrolului, criza financiara globala, criza din Golf, dar constat ca la mine la bloc a inceput razboiul bicicletelor. Pana anul asta eram regele de necontestat. Blocul are in spate, in parcare, un rack special pentru priponit biciclete dar, cum mi s-a furat deja o bicicleta de acolo (azi am vazut un cablu taiat, semn ca s-a furat alta bicicleta), am inceput, inca de acum doi ani, sa imi priponesc bicicleta in fata blocului, de balustrada, pe platforma inaltata de la intrare (pe care te urci folosind cele sase trepte, daca vii dinsre cutia postala, sau pe planul lung inclinat pentru wheelchair, daca vii dinspre campus). Aveam locul meu, tehnica mea, nu ma perturba nimeni. Anul asta, stupoare, au aparut, pe langa bicicleta mea, inca sase biciclete care revendica locrui la balustrade. E o vanatoare continua, care unde sa isi lege bicicleta cum. Deocamdata a mea e exilata jos langa cutia postala, la picioarele celor sase trepte.

Nu se mai poate asa, tovarasi.

blocul meu din Ploiesti este ultimul bloc din oras, cum iesi spre Păuleşti. În spate sunt grădinile locatarilor, ţevile, liziera de copaci, şi apoi câmpul. La vreun kilometru mai încolo se găseşte şoseaua de centură a Ploieştiului, paralelă cu blocul. Mai e şi semi-centura, cum o numeam noi copiii, un drumeag pietruit care tăia câmpul de-a latul, ducând către o clădire mică şi pătrata despre care niciodată nu am ştiut ce este. Uneori chiar ne încumetam până la semicentură, vara prin lanul de grâu culegând maci, sau iarna, când ne duceam să scriem in zăpadă cu paşii.

Când mă mai mărisem un pic, obişnuiam să o iau la pas cu amicul Cătălin pe şoseaua ce duce spre Păuleşti şi intersecta şoseaua de centură, la vreun kilometru de oraş. O luam de regulă prin spatele blocului printre copaci, ieşeam la şosea cam în dreptul Judeţeanului, în staţia IRTA, şi apoi la pas către centură. Şoseaua de ieşire din Ploieşti e însoţită, miraculos, de o alee lată de promenadă, care te merge până la şoseaua de centură. De ce au proiectat edilii oraşului aleea aceea, nu ştiu; adică, de ce e clar, pentru promenadă, dar cum de s-au gândit dumenalor la aşa ceva nu ştiu. E destul de animată aleea respectivă de obicei. E o alee lată, mai lată ca un trotuar obişnuit, cu asfalt crăpat pe alocuri, separată de şosea de un brâu îngust de pământ dezgolit aglomerat de cutii, sticle, pachete de ţigări şi ce mai aruncă lumea de prin maşini, pe care cresc tufe mai mari sau mai mici, după cum le-a fost norocul şi lumina. La intersecţia cu şoseaua de centura se găseşte un piedestal de vre-o juma’ de metru înălţime, rotund cam pe la 4-5 metri diametru, cu nişte capace de canal în mijloc – vre-o gură de acces în măruntaiele extinse ale oraşului. Pe piedestalul ăsta obişnuiam să mă opresc cu Cătălin şi să discutăm de câte’n lună şi în stele.

Domne, multe tâmpenii am mai făcut noi pe şoseaua dinspre şoseaua de centură…Mi-amintesc că odată am găsit un şanţ săpat pe marginea aleii, îngust dar adânc, cred că pentru firele de telefon. Curioşi am coborât în el (eram de vârsta liceului) şi acolo am rămas, la taclale – cred că pentru că era mai umbră ca afară, unde era o arşiţă teribilă. Frumos a fost când s-au apropiat alţi doi plimbăreţi ca noi, fără sa realizeze ca în şanţ e cineva. S-au apropiat vorbind şi, de curiozitate (cred că asta e în genele oamenilor, cel puţin la masculi, nu poţi să treci pe lângă un şanţ fărăr să te uiţi în el) au aruncat o privire trecătoare în şanţ, fără sa-şi întrerupă discuţia. Au sărit cam un metru înapoi când au dat ochi în ochi cu noi.

Ne mai duceam iarna când distracţia mare era să dăm cu bulgări de zăpadă in autobuzee IRTA ce-şi deplasau navetiştii din oraş în comunele mărginaşe şi înapoi. Distracţie mare când îi vedeai cum tresar puternic din amorţeala de după o zi de lucru când bulgărele lovea geamul la un pas de nasul lor moţăit.

Al’dată găsisem io un băţ mai lung aşa, de vre’o doi metri jumate, cu care mă tot jucam (“bă, o să-mi scoţi ochii cu ăla până la urmă” zicea Cătălin ferindu-se – io făceam pe luptătorii ninja la un moment dat). Nemaiavând eu nici o idee, îmi trece până la urmă prin cap sa mă pitesc pe după tufele dintre alee şi şosea, da’ cu grijă să fiu văzut că mă pitesc de şoferii care venau spre oraş. Scoteam capul de după tufă cu un are conspirator către maşinile care veneau, şi apoi mă dădeam după tufă cu un aer repezit. Invariabil şoferii treceau prin dreptul tufei cu gâtul sucit să vadă ce naiba fac eu acolo (cine ştie ce sperau să vadă); şi dădeau ochi în ochi cu mine, cu băţul ridicat deasupra capului ca Jerry când îl aşteapta pe Tom cu tigaia după colţ, cu o expresie exagerată pe figură, şi prefăcându-mă ca o să le ard una pe capotă.

O provocare. O invitatie. O lista de cantece de dragoste frumoase. Sau doar cantece frumoase. Cantece de dansat incet, cu ochii inchisi. Cantece care te fac sa plangi.

Righteous Brothers – Unchained Melody

Chris De Burgh – Lady In Red

Scorpions – Still Loving You

Black – Wonderful Life

CHRIS ISAACK – WICKED GAME

Falco – Jeanny

Joe Dassin – « Et si tu n’existais pas » + sous-titres

Guns N’ Roses – November Rain

Metallica – Nothing Else Matters

Madonna – Fever

Taxi – Jumatatea Mea

Sam Brown – Stop

Lionel Richie – Hello

George Michael – Careless Whisper

povesteam io prin altă parte despre căminul E în care am stat io cinci ani din viaţă (al şaselea l-am stat in B1. Sau B2, dracu mai ştie, anul ala nu prea se pune). Aici am cunoscut io toată menageria cu care am rămas prieten peste ani; cerbu, coiotu, io tapiru…plus alţii cărora am încercat să le punem porecle de animale să fim meniu complect, numa’ că nu prea s-au lipit poreclele (am încercat iacul şi lemurianul, dar nu a mers…pătrăţel era deja geometrizat, nu l-am mai putut aduce în lumea animalelor).

Domne, dacă aş scrie toate câte s-au petrecut prin cămin, aş scoate o carte cât biblia.. Am când şi când flashuri de memorie, ca ăsta cu tablele, dar dacă nu le pun repede pe hârtie (vorba vine) le uit.

Aşa.

Cum ziceam io prin altă parte, domne, se făceau vara nişte călduri în cămin de behăiai. Da’ avea şi părţi pozitive, una fiind că toţi stăteau cu uşile deschise si pătură în uşă, aşa că căminul devenea un fel de uliţa satului, unde puteai să intri şi să ieşi de prin camerele pritenilor fără prea mult protocol. Booon. Şi’ntr-o zi ca asta, moleşită de căldură, bunii mei amici cerbu şi coiotu stăteau în camera lor (era colegi de cameră) şi jucau table. Acum, jocul de table e interesant prin el însuşi, mai ales când vrei să omori timpul înrt-o după amiază fierbinte când nici muştele nu mai bâzâie de cald, da’ şi mai interesant este când îl acompaniezi cu remarci rimate şi inventive. “Zdrrrrr!” zăngăneau zarurile.. “şase patru, pupi căcatu’ ” replica cel ce dăduse zaru’. “Zdrrrrr!” urma replica. “Patru doi, îmi pupi un coi.” Şi tot aşa. “cinci trei, mi-o bei”.

Ei, şi cum jucau ei aşa, îşi face apariţia Maura (cu accent pe primul a), o vecină de palier plină de intenţii bune, dar şi extrem de naivă în ceea ce îî privea pe cerbu şi coiotu, recte crezând ca statutul de fată, prin el însuşi, o va proteja de.. mă rog, o va proteja. Intră ea în camera, “ce faceţi băieţi?” “o tablă”, mormăie unul, şi imediat “cinci şase, ţi-o trag pân’ la oase.” Maura, şocată, “vai ce urât vorbiţi”. Scena continuă aşa vreo cinci minute, într-o tăcere punctată doare de “patru doi, ţi-o’ndoi”, în rest conversaţia cam lâncezea (să folosesc un eufemism). Maura tot încerca să deschidă subiecte de discuţie, dar nu avea succes, aşa că nu i-am mai rămas decât “băieţi, dar urât mai vorbiţi.” Ăştia, nimic, continuau impertutrbabili. “Hai măi băieţi, nu puteţi să vă opriţi? E orbil.”  “Nu”, zice nuştiucare şi aruncă zarurile. “Băieţi, dacă mai vorbiţi urât o singură dată, să ştiţi că mă ridic şi plec!” vine în final ultimatumul. “Zdrââââng! – cinci patru, lingi căcatul”, remarcă cel ce zvârlise zarurile (“zarurile au fost aruncate!” declama acelasi coiot cu alta ocazie, “pentru ca erau stricate”).

La care Maura se ţine de cuvânt şi se ridică şi pleacă.  “ce voia asta? la cine a venit?” remarcă unul dintre ei după o vreme. “Nu ştiu bre, credeam că a venit sa te vadă pe tine”

Aceeaşi Maura, că uite ca Haiku -ul lui Vlad mi-a adus aminte, le aduce într-o zi “la băieţi” o carte de haiku-ri, scrie pe o pagină în hiragana si romaji (caractere latine, carevasazică), cu traducerea în engleză pe pagina opusă. Ăsta, cerbu, ia cartea şi o deschide cu un aer sever, răsfoieşte un pic aranjându-şi ochelarii pe nas, îşi drege vocea şi începe să le citească un haiku. Io nu eam în cameră, mi s-a povestit, dar îmi imaginez scena de parcă aş fi  fost acolo. Coiotu, Maura, şi încă vro doi, stăteau aliniaţi pe pat, în fund, cu mâinile în poală şi cu aere cuminţi de şcolari, uitându-se în sus la cerbu. Cerb care are vun metru noozeci.  Cerbu alege să citească un haiku de Bashō, unul dintre cele mai faimoase haiku. Sună aşa: 古池や蛙飛込む水の音. Şi în interpretarea lui cerbu, aşa:

“furuike ya!!” – începe cerbu, cu un aer extrem de sever, uiându-se în jur, pe deasupra ochelarilor;
“kawazu tobikomu!”- fixându-l lung cu privirea pe Coiotu, care îngheţase. Şi, în final, lovitura de graţie. După o pauză de efect (şi de împins ochelarii înapoi pe nas), cerbu răcneşte cam ca Toshiro Mifune in rolul lui Toranaga, cu faţa la cinci centimetri de feţele ascultătorilor:
“MIZZZZZU NO OTO!!!!!” -şi rămâne o vreme fixat cu privirea în ochii ascultătorilor înspăimântaţi

Silenţium în cameră, după care hohotesc toţi ca hienele, mai puţin Maura care, indignată, îşi ia cartea li pleacă.

Pomul se traduce cam aşa:

O broască sărind
În străvechiul eleşteu.
…sunetul apei.

Haaaaa! ca sa il citez pe un clasic in viata.

Acum ca am submis (asa se zice? ca sa ne fandosim un pic) dizertatia la comitete, electronic docamdată (copiile hard le livrez maine ca abia le-am ridicat de la Kinko) si ca mai pot respira umpic (vine defense-ul pe 4 septembrie), zic hai sa incerc sa incep sa ma gandesc cum sa incep leapsa de i-am promis-o lu’ vlad, si anume, asimov versus herbert.

Asa.

Si gandindu-ma io la Herbert si dunele lui (si duna lui mai precis, că dune ar fi dunes), mi-am a’s aminte de Dune 7. Pe care am citit-o io in studentie, scrisa cica de fiu-sau, Patrick (care de fapt Patrick e numele mijlociu al lui Frank, ca asa il keama pe el, Frank Patrick Herbert junior, a fost misto alegerea, pe fiu-sau il cheama Brian, saracu’), publicata de Nemira. Am aflat io mai dupe aia, acu fo cinci ani, ca de fapt nu ie scrisa de urmasii lu’ Herbert ba mai mult, e scrisa de un Român. Sincer să fiu, când am aflat s-a umflat pipota in mine, iote zic, poa’ şi ai noştri să scrie.

Aşaaaa. Şi cum mi-am adus io aminte de Dune 7 zic ia sa o caut io pe internet, sa vad, poate pica vro pleaşcă şi o pot daunluada (că nu o mai am, fi-mi-ar). NU am gasit sa o daunluadez, of course, da’ am aflat cine a scris-o de fapt. Haa. Pe blogul unora cu discutii despre sefe.

Acu’ nu stiu de ce li s-a umflat la aia ficatu’ in ei, ca scriau de parca autoru’ nostru roman ar fi facut pipi pe stema regala, mie cartea mi-a placut teribil. Teribil. Pacat ca nu o mai am.

Domne, bravo, ai un fan asigurat.

ba, si ia uite, am dat un search pe wikipedia cu Frank Herbert, sa mai citesc despre el ca tot am deschis subiectu, si iote al motiv de umflat pipota in mine, zice el intr-un interviu asa:

Herbert later related in an interview with Willis E. McNeilly that the novel originated when he was supposed to do a magazine article on sand dunes in the Oregon Dunes near Florence, Oregon, but he became too involved in it and ended up with far more raw material than needed for a single article.

Bai, Dune vine din Oregon, bai. Am fost la dunele alea de nisip (Oregonul e fascinant prin heterogenitatea sa), da’ uite ca trebe sa ma duc iara.

eri s-au facut fix sapte ani de cand am aterizat in america. S-a’ntamplat in Chicago, unde am avut primul bine-ai-venit-in-america-noo-ne-plac-lucrurile-mari. Aveam de omorat patru ore in asteptarea era sa zic trenului, avionului de cleveland ca ma duceam la cerbu, si am comandat o cafea. “small, medium, large?” ma uit la ceas, patru ore de  asteptat. Zic, convins, “large”. Si mi-a dat o cana cam cat găleţica de la Ploştina de căram apă cu dânsa.

Sapte anim ha. Cum s-ar spune, acu’ poti sa-l dai la scoala.

so eniuei, cum zicea steve buscemi in conair. Sapte ani. Si sa vezi coincidenta dracu’, mi-am petrecut anuversara scriind de zor la dizertatie, ca pe 25 (adica azi, peste cateva ore) o trimit la comitet, si gata.

Thinner, de Stephen King

“I believe it,” Ginelli said almost abruptly.
“Yeah? What happened to the guy who only believed in guns and money?”
Ginelli smiled, then laughed. “I told you that when you called that time, didn’t I?”
“Yeah”
The smile faded. “Well, there’s one more thing I believe in, William. I believe in what I see. That’s why I’m a relatively rich man. That’s also why I am a living man. Most people, they don’t believe in what they see.”
“No?”
“No. Not unless it goes along with what they already believe. (…) The definition of an asshole is a guy who doesn’t believe what he’s seeing. And you can quote me.”

azi stelele au fost într-o poziţie că aşa:

– al doilea monitor legat de hârbul de calculator de la birou a început să nu mai răspundă. Rămânea aşa fixat cu ultima imagine de pă el. A trebuit sa dau disable-the-second-monitor/enable-the second-monitor cam repetat.

– Mplus, ăla de pe serverul serverul umbrella unde se afla virtual computer lab a inceput sa se comporte ciudat: dădeam să… cum se zice? run?… runeze?? un model, şi după ce flicărea o secundă-doo, dispărea. Adică, nu apărea. Output-ul.

– programul Stata de la mine de pe comupter… i-am dat să stata2mplus un fişier care avea niste variablile cu valori numere întrergi (0, 1, şi 2). Dupe aia i-am zis lu’ Mplus sa run..eze un program cu fişierul respectiv… ţi-ai găsit.. cică a găsit o variabilă cu un non-integer (că îi spusesem lu’ Mplus că variablele au numai valori întregi). Ce facuse Stata? transformase 0 in 0.0000001+e, 1 in 1.0000001+e şi doi tot aşa. Ca numa’ inginerii să priceapă.

– intru pe saitul lu’ Mplus sa vad daca mi-au raspuns Muthen-ii la intrebare. Sanchi, cică site închis din cauză de trojan. (iete, zic, a nins la Mplus în California, zic).

– altceva nu am mai observat, da’ orişicât.