ce-mi place mie în Elveţia – în Berna cel puţin – este că îmi aminteşte de copilărie; lângă blocul meu – într-un cartier liniştit, aşa de liniştit ca aici vin şcolile de şoferi să practice cu învăţăceii – e plin de chirăială de copii ieşiţi afară la joacă; ieşiţi neorganizat, fără părinţi, însotitori, agendă, plan de acţiune şi alte prostii cum ies copiii în America; pur şi simplu la joacă, cu triciclete, trotinete, păpuşi, cretă şi desene pe asfalt; e şi un parc de joacă între blocul meu si celălalt, cap la cap, unde au masă de tenis, căsuţă în copac cu funii, groapă de nisip şi mini-teren de fotbal, lung de şase metri şi lat de trei, cu porţi ca la hochei.
az’ vară am fost eroul unor puştani care îşi dăduseră mingea pe gardul viu de alături, înalt el de vreo doi metri aşa.. i-am văzut cu feţe lungi (veneam de la magazin cu pâinea şi berea cea de toate zilele) şi chinuindu-se cu o rachetă de badminton să tragă mingea jos…le-am spus prin semne că ma ocup eu. pada-bum, pada-bam, în două secunde aveau mingea
mai deunăzi eram la magazin – pentru pâinea (dar fără berea, că am renunţat) cea de toate zilele; un puşti blond, creţ, de un metru doozeci mă întreabă ceva – am dedus că mă întreabă dacă stau la rând la casă (eram cumva un pas mai în spate că era cam strâmt); îi fac semn cu mâna să se aşeze la coadă în faţa mea; nu ştiu dacă era clasa a treia, avea un ghiozdan pătrat în spate, îşi luase o ciocolată şi se scormonea de mărunt în buzunar.
reonfortant