io si Gogu suntem gazde pe rând (elveţiene), mai vin familia Cerbu din America (toţi cinci), Coiotu’ din Suedia (toţi numa’ iel), şi familia Gafta din Franţa (toţi amândoi).
io am făcut ciorbă de perişoare (la comanda coiotului) şi iahnie de fasole, şi am umplut frigiderul de bere. am calculat (cred) care unde dormim – io mi-am rezervat buda, comform unui obicei străvechi.
vineri îl invadăm toţi pe Gogu (el are, pe lângă noi, si doi motani, săracii), şi merem sâmbătă la Lucerna (care ne-om trezi), în următoarea formaţie: Cerbu şi familia în maşina lui Gogu, Gogu si nevasta pe motocicletă, io şi Coiotu cu familia Gafta. motanii rămân acasă şi fac o sfeştanie.

doo ciori croncăne de zor la câţiva metri de fereastra mea iar io fredonez uşor “Janie’s Got a Gun”

In disputa dintre Coreea de Sud si Coreea de Nord vis-a-vis torpilarea unui vas sud-coreean de catre nord-coreeni (teoria sud-correana sustinuta de Japonia, da’ nu si de Rusia si China – it figures), cele doo natiuni s-au prezentat la Natiunile Unite sa-si prezinte cazul..
Sud coreenii au venit cu “inclusiv o prezentatie PowerPoint”; Nord-coreenii au venit doar nervosi.

Imi si imaginez pe sud coreeni alegand template-ul potrivit (sobru dar proeminent), facand repede un crash-course pe teme de PowerPoint presntations, numarand si masurand cuvintele si linile de pe fiecare slide. Oare or fi folosit si animations – ceva gen “explode” cand prezinta cum-s-au-intamplat-faptele?

dacă sistemul solar ar cânta, ar suna cam aşa

în apele din jurul Somaliei (incluzând mai ales golful Aden, traficat la greu de petroliere et comp) bântuie o grămadă de piraţi.

Ca pe vremuri, atacă vasele, iau oameni prizonieri (dacă sunt bogati şi pot fi răscumpăraţi – ransomaţi, cum zicea Tom Sawyer) sau îi omoară (dacă nu’s bogaţi), fură evident toată marfa. Ce mai, piraţii din Caraibe mutaţi în Africa (au rămas şi în Caraibe destui, cică).

O lege a mării spune că în ape internaţionale orice nava militară are dreptul să atace vasele de piraţi, să le ocupe, să le confişte, să îi prindă pe piraţi şi să îi deţină

Problema este dupa aia – ce faci cu piraţii? Secolul dooşunu are o încâlceală de legi şi decrete care face aproape imposibilă judecarea lor.

Aşa că ruşii au găsit o soluţie: au elberat un vas capturat de piraţi, i-au prins pe piraţi, dar în loc să se încurce să îi ducă la Moscova pentru judecată (cu toate complicăţeniile birocratice), i-au pus într-o barcă pneumatică şi le-au dat drumu’ în larg.

Acu’ se pare că piraţii respectivi au murit. Fără procese, fără complicaţii.

Io zic brava ruşilor.

ce şi-au zis islandezii:
“băăă, ‘vă muma’n cur, aţi venit cu criza peste noi, ai? bănci şi alea. şi gata să ne băgaţi ţara în faliment, ai? ‘vă muma’n cur. pă noi, mă, pă noi să ne falimentaţi?!? ‘r’aţi ai dracu’ cu criza voastră, hai să vă arătăm noi criză.
na-vă.
mai vreţi bă criză, mai vreţi?!?”

Cafea
Ciocolată
Carne de porc la tigaie
Chianti
Caramele

şi să ne mai scrii

wish me luck
az mă apuc să vopsesc bucătăria. vernil – o merge cu gresia maro închis? cabinetele sunt si ele un soi de vernil pal, aşa că poate merge.
mai corect se cheamă “galapagos” culoarea, cică

mi-am luat aşa: bere, pensule, vopsea, trafaleţi, scoci d’ăla bandă de lipit în jurul ferestrelor să nu le atingi cu vopsea. mai am perii de sârmă (asta pentru fereastră, că se cam acumulase mucegai uscat).

eri am început un “project” (ăsta e un termen tembel american, la ei orice treabă e “project”) cu uşa de la balcon din camera de lucru, care trebuie curăţată, vopsită, izolată. sunt uşi duble, de lemn, şi fac condens pe geam între geamuri. plus mucegai. am desfăcut uşile, am şmirgheluit/periat cu sârmă, am data un strat de vopsea pe dinăuntru intre uşi, am chituit la îmbinări (da’ mi s-a terminat chitu’ şi tre’ să mai iau). urmează să spăl geamurile şi să găsesc o metodă de etanşeizare să nu se mai facă condens.

tot eri am astupat o gaură urâtă, făcută de foştii chiriaşi, între dormitor şi sufragerie, ca să tragă cabluri prin ea. în dormitor arăta ok, rotundă aşa la vreo 3 cm, în sufragerie însă picase o bucată mare de tencuială şi arăta, vorba lui petre roman, ca dracu’. toshiko zicea că o cam sperie gaura aia, se tot aşteaptă să apară jerry prin ea. până acum o ţineam acoperită cu o coală de hârtie să o ascund.

treaba amuzantă este că e foarte posibil ca autorităţile (blocul aparţine municipalităţii) să înceapă, prin aprilie, munca de infrumuseţare a faţadei blocului, plus schimbat ferestre cu termopane

aaaaa…. şi mi-am mai luat o sculă de sculă, un îngăuritor de la Bosch, scula “Uneo”. dă găuri (are cap pneumatic), înşurubează/deşurubează, are indicatori de baterie, direcţie, etc. o mi-nu-nă-ţi-e. acu’ caut locuri de dat găuri

la treabă.

in Leicester, la o cina indiana (Leicester va deveni foarte curand primul oras din Europa cu majoritate ne-alba), cu Prof. Silverman, sotia, si o colaboratoare.
vine timpul cafelei/ceaiului, comand o cafea, sunt intrebat de care lapte vreau in cafea (nu daca vreau lapte in cafea, si aparent tipa avea mai multe feluri de lapte, incluzand probabil si aberatia de “fat free”). zic “no milk, just black”. la care colaboratoarea – o tipa cam de varsta mea – exclama cu un zambet “continentals!”

Post Scriptum: cafeaua britanica nici nu se compara cu aia elvetiana.

pe asta cre’ c’am auzit-o prima data în Stephen King: nervous like a long-tailed cat in a room full with rocking chairs. sau nu? oricum, mi-o imaginez, scena, vivid.

să fiu albastru – gen “pe cuvântul meu” – expresie ce o folosesc cred că din liceu. nici nu mai ştiu de unde o am, probabil am inventat-o tot eu. să fiu albastru dacă te mint.

tangent m-a bântuit o vreme, prin facultate. totul era tangent. cum a fost examenul? – tangent. ţi-a plăcut supa – tangent. proprie invenţie şi asta. tot in facultate m-a bântuit şi sadic, în sensul de “cool”.

fratele meu alb – din ceva romane cu caoboi şi indieni, probabil, nici asta nu mai stiu de unde o am, dar o am demult. în general pentru a sublinia un moment mai aparte: “băi fratele meu alb, să-ţi spun ce-am păţit”.

trăi-ţi-ar calu’ – invenţie proprie, în sensul ăla de “hai dă şi mie o ţigară, trăi-ţi-ar calu’ ”

aranghelu’ pascătului mă-tii – înjurătura preferată a lui marian-farmacistul-colegul-de-cameră. mă amuză la nesfârşit şi acum. tătăiţu avea altă expresie, “‘tu-ţi aia şi’alaltă a mă-tii”

mi-e lene să – expresie care a început să mă enerveze din ce în ce mai mult. pe internet cel mai adesea, gen “mi-e lene să mai caut linkul acum”, de obicei înlocuitor al lui “nu mai ştiu unde să caut”, sau “nu’l mai găsesc acum”. sau “habar n-am dacă (mai) există”

kilu’ – expresie veche; dacă e “al meu”, e din seria tuturor expresiilor cu ceva “al meu” sau “a mea”. ca’n bancul cu bulă care o ajuta pe o bătrânică şi, la laudele acesteia că ce bine crescut este bulă, acesta răspunde mândru “păi ce pula mea doamnă…” (echivalentul politicos al pulii e puii – “ce puii mei”). altminteri exprimă scepticismul, “ete kilu'”

ogre (şi varianta ogre ogreson) e apelativul cu care ne apelăm între noi eu, coiotu’ şi gogu (mai ales). colectiv, “băi ogresonienilor“. alt apelativ la modă a fost şi boar – “băi boare” – cu varianta prescurtata boa

prafu’le’n cur – expresia lui Maicamare când spunea “treaba lor”. expresie absolut unică.

du-te o mie de ani! – tot Maicamare, când se certa cu orătăniile de prin curte…Maicamare, venită din vârful muntelui în Bucureşti la operaţie “la ochi”….îmi povestea după aia “cârstinele – că aşa îmi spunea – era un spital mare, cârstinele, pă câteva etaje, şi numai pentru ochi! erau doctori mulţi, cu învăţăceii după ei…m-a dus Mitică şi cu ăla pe sub pământ (metroul, nota mea)…am păţit multe!”
Tătăiţu, când n-o mai dovedea pe Maicamare cu argumentele în câte o dispută, încheia scurt “fă, nu ştii tu ce ştiu eu”.

te duci pe internet sa afli adresa biroului de evidenta a populatiei si afli ca asistenta juridica europeana, impreuna cu google, te ajuta printre altele sa repari ceasul cu cuc

adicătelea, azi, despre meserii practicate.

omienoosutenoozecişidoi: recensământul româniei
am intrat recenzor pe pile. tata a prins postul de recenzor şef, şi m-a băgat şi pe mine recenzor. ba parcă şi pe sor’mea, deşi ea nu a mai recenzat. am avut doo blocuri (sau trei?-parcă doo), incluzând ăla în care stăteam io, numa’ ale mele. tata era şi recenzor şi recenzor şef (adică propriul şef), el a avut printre altele blocul de ţigani, ar trebui să scrie un post aparte despre asta.

umblam din uşă în uşă, cu ghiozdanul de formulare, şi’ntrebam una-alta. dura vro cinşpe minute-doozeci interviul. lumea fusese avertizată că vin recenzorii, să nu se sperie. he, puteam să fac şi-un pic de sociologie a familiei dacă voiam, că nimeream în diverse situaţii de familie. un cuplu tânăr (da’ tânăr, abia dacă aveau dooj’ de ani) m-au primit în pat sub plapumă. la alţii se vedea că făcuseră curăţenie, că veneau “musafirii” (ştiau deja că tre’ să apar, că în ziua precedentă fusesem deja la scara ailaltă). un tataie cu mamaie cu apartament cu mileuri mă aşteptau cu un teanc de vro 12cm de acte pă masă: cercificatele de naştere (cre’ că şi alea de botez de “dinainte”), buletinele, cercificatul de căsătorie, actele casei (chirie, gaze, lumină, alea), cupoane de pensie. tot. i-am simţit că ar fi cam dezamăgiţi că nu îmi trebuiesc actele (nu îmi trebuiau, totul e pe bază de declaratie voluntară), aşa că le-am răsfoit un pic pretinzând că-s de folos.
în ziua de azi s’or mai fi blazat oamenii, dar în nooşdoi era veselie. veneam seara acasă regulat abţiguit după păhărelele de vin şi vişinată servite pe la diverşi cetăţeni ai româniei bucuroşi de musafiri. nu mai pun fursecuri, cozonac, alea. ba şi ciorbă. într-o seară de fapt am stat la o familie la taclale cred că doo ore, la plecare m-am întâlnit cu tata pe scări care pornise după mine (el era şeful, deh), că nu mă mai arătam acasă. am nimerit şi la un chef odată, mese, tacâmuri, pahare, musafiri, urlete (“bă, ia linişte că nu mă mai înţelege domnul recenzor, virgile ia toarnă mă un pahar de vin la domnu’ aici”). la ăia cred că m-am şi pupat la plecare.
din banii câştigaţi mi-am luat bocanci (d’ăia de piele maro).

omienoosute-cât-o-fi-fost, că eram anu’ cinci la facultate
agent de vânzări eram, la Montero. tot pe pile, m-a băgat marian colegul de cameră farmacistul care lucra acolo mai demult. îl băgase inaintea mea pe dragoş. ia să socotim: prin nooşapte carevasăzică. sau nooşase – anu’ când a ieşit constantinescu că ţin minte că am băut şampanie la firmă şi ne zicea doamna tudorache patroana că noi tinerii l-am votat. da, am început în toamnă în nooşase până în aprilie in nooşapte, fix cât a ţinut vremea urâtă şi noroiu’.
agent de vânzări, deci, adică aveam în primire o bucată de bucureşti (sectorul doi parcă, zona obor-ştefan-cel-mare-colentina, p’acolo-şa), cu o listă de farmacii. umblam per pedes apostolorum (ni se deconta abonamentu’ pe toate traseele, totuşi) pe la farmacii, cu lista de produse să îi momim să comande, şi după aia cu lista de datorii să îi momim să plătească. şi iete aşa umblam cu milioanele după mine (bani mulţi pe vremea aia), pe câte trei tramvaie (ca firma era undeva pe linia lui 12, schimbam trei tramvaie să ajung la sediu). şef IT era dom’ tudorache junior, ştudinte la cibernetică. pusese warcraft pe server şi stăteam cu dragoş până pe la zece seara după ce predam casieria, să jucăm. ajunsesem de vorbeam robotizat: move…here. atack…here. pe mine mă durea la bască că eram solo sotto voce, da’ pe dragoş îl aştepta nevasta cam furibundă. nu mai pui că mai mergeam şi în cecenia după aia.

am mai lucrat anul ăla după montero vro lună la altă companie, tot de farmaceticale, da’ nu am stat nici o lună.

ei, lunile alea la montero au fost fructuoase. atunci mi-am luat io bocanci gore-tex cu talpă vibram si sac de dormit de puf de stat la -20 grade. pe de altă parte am pierdut bursa de anul următor că am cam fasolit-o pe la examene, nu mi-a mai ieşit medie de bursă.

va mai urma.

…asa spune motto-ul unui film cu vampiri

să aveţi un an lin ca un studiu în E-minor de Tarrega

[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/XtsDnzsFK2M" width="425" height="344" allowfullscreen="true" fvars="fs=1" /]

domnilor, în bucătărie prima regulă e aia cu festina lente, dacă vrei să ai festin dupe aia.
împrimulrând: foc mic. mediu, cel mult. d’aia are aragazu’ butoane.
doi: capac. transparent, că tot există, să vezi ce se întâmplă în’nuntru.
trei: dacă vrei trebi neuscate necaramelizate nescorţoşite: pune trebile în ulei de la început, nu lăsa uleiu’ să se încingă. ceapa, carnea, alea. acu’, depinde şi ce găteşti, dar poţi face crustă frumoasă la friptură şi dupăaia, când s-a înmuiat şi pătruns frumos.
patru: gătitul are o grămadă de timpi morţi. în timpul ăsta poţi face altceva, de exemplu să speli fuga vasu’ folosit, sau lingura. io la sfârşitul orei de gătit (asta e regula cinci, marea majoritate a gătelilor durează sub o oră, cu tot cu preparare. fiertu’ înăbuşit când citeşti ziarul nu se pune), la sfărşitul orei de gătit, zic, nu am pic de vas nespălat, chiuveta e curată şi masa lucie.

aşa.

să scriu nişte reţete până le uit. nişte reţete simple. că m-a pus toshiko să îi fac pui cu orez cum am făcut io azi vară în românia când se deranjase la stomac (aia a călătorului, altă apă, alte bacterii). şi m-am scărpinat în cap, că şi atunci improvizasem.
da’ mi-a ieşit:
– o cană orez
– pulpe de pui
– o ceapă, un morcov.
– apă
se pun pulpele de pui în tigaia rece, se picură cu ulei şi se pun pe foc. la nici trei minute (abia au început să sfârâie) se adaugă neşte apă. sau vin alb, dacă e. capac şi foc mic (vezi mai sus)
se curăţă ceapa, se taie cuburi, se curăţă morcovul se taie cuburi.
acu’i acu’: se scoate mixerul şi se toacă ceapa şi morcovul pastă. pasta asta se pune peste pulpele de pui şi zama lor.
orezul se fierbe, o cană orez trei căni apă. foc mic, capac. se amestecă când şi când, şi se completează apa, daca trebe.
evident, la toate pui şi ceva sare.

supă de praz: asta e bună când ţi-a răcit nevasta şi tuşeşte şi nu-i e bine şi trebe ceva cald.
– un parz de la nea Mărin din diplomat
– doo cepe
– trei cartofi
– parcă mai era ceva

se taie ceapa aşa pottrivit, şi prazul rondele. se pun în oală (oală) în ceva ulei rece, pe foc. foc mic, capac.
se taie cartofii cuburi.
se desface vinu’ alb (da, ăsta mai era).
când ceapa şi prazul au luat-o din loc se toarnă un (1) pahar vin şi se pun şi carofii tăiaţi.

şi un pic de apă
se fierbe la capac înăbuşit până s-au pătruns.
acu’i acu, iar: se scoate mixerul, ăla lung, şi se toacă treaba care fierbe pâne se face piure. dircet in oală. apoi se completează cu apă după preferinţe (cât de groasă să fie supa) şi se mai dă un clocot.
se serveşte cu brânză telemea şi crutoane

faceţi o tură prin casă şi număraţi aşa:
– câte ştechere băgate în priză aveţi, în total.
– câte prize originale aveţi
– câte prelungitoare folosiţi
– de câte prize încă mai aveţi nevoie (o să luaţi un prelungitor data viitoare când ajungeţi la carfur)

împărţiţi la numărul de persoane, la numărul de metri pătraţi, la numărul de pisici şi la numărul de vecini care joacă table.
înmulţiţi cu data de ieri.

succes.

un medic iranian împuşcă 13 şi răneşte vreo 30 la o bază militară sin Texas
lumea află, îngrijorată, că iranul ar putea lucra la “bombă” – s-a găsit un “document”
până şi twitter este hijacked de către “iranian cyber army”

a inceput spălătoria de creiere.

pariu că mai urmează?
pariu că la anu’ nobelpraizu’ de obama intră cu trupele în iran?

în schimb alt hijacker a spart nu’ş ce iemiluri. nu ne mai încălzim global, domne, staţi liniştiţi.

în era globlizării creierele se spală global. do you feel clean?

un articol de Adrian Cocosila, www.crestinortodox.ro:

Craciunul de azi si Craciunul de ieri
Nu mai e mult si sarbatorim Nasterea Domnului sau Craciunul. Multi vor fi plecati. Unde? La schi, in locuri unde sa doarma cat mai mult sau sa se indestuleze cu sarmale, fripturi, cu multe bucate de porc. Sarbatoarea trece doar prin trup.
Cei care raman acasa, nu vor sa rateze concertele, concursurile, premiile ce se acorda in aceasta perioada. Si asa se face ca putini din acesti oameni mai traiesc minunea nasterii tainice a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria.
Oamenii alearga sa cumpere. Nu e nicio problema ca pierzi cateva ore bune in super-hipermarketuri. Important e sa fii in rand cu lumea. Iar daca nu faci acelasi lucru, e o dovada ca nu dai semne de progres.
A ajuns sa fie mai fascinant sa asculti Stille nacht-uri si Jingle bells-uri in magazine. E prea obositor sa mai deschizi usa celor ce colinda. Si pe deasupra sa tot asculti aceleasi colinde.
Preotul nu mai este primit in casa, pentru a vesti Nasterea Domnului. Vine prea tarziu sau prea devreme. Ne deranjeaza. Ce pacat ca sunt din ce in ce mai putini oameni care sa iasa din casa si sa vada “pe unde a ajuns parintele“, asa cum faceau parintii si vecinii mei. Cat de mult mi-as dori sa-l mai aud pe tata spunand: “E pe la nea Ion”, adica la cinci case distanta de noi.
Nu mai avem gandul la a primi Sfanta Impartasanie de Craciun. In vechime, postul era respectat. Chiar daca se intampla ca porcul sa fie taiat in post, nu ne atingeam de carnatii trecuti printr-un fum statut, de slanina fiarta si usturoiata, de racituri, … Trebuia sa ne impartasim.
Ne preocupam prea putin de asemanarea cu Hristos. Ne interesam din timp de unde putem lua bradul de Craciun, carnea de porc, vinul si multe alte bunuri materiale si uitam sa primenim firea. Ne multumim ca avem numarul de telefon al parintelui si ca il putem suna atunci cand avem nelinisti. Nu mai putem sta in genunchi la spovedanie. Am uitat ca la marturisire Il avem de fata pe Hristos.
Chiar daca ne simtim nemultumiti de cat am postit, de cat ne-am rugat, de putinul bine pe care l-am facut, nu se compara cu dezgustul pe care ti-l produce o sarbatoare pentru care nu te-ai pregatit deloc.
Daca se vor gasi persoane care sa fie prezente de Craciun in biserica, bucurandu-se de Nasterea Domnului, e semn ca mai avem oameni vii.
Adrian Cocosila

acum mai puţin de o lună nu eram foarte sigur de la ce partid e geoană
auzeam “crin antonescu” şi mă gândeam la halaicu, şi ziceam “haiti, s-a’ntors??”
ştiam că băsescu e preşedinte, dar cam atât. nu ştiam cărui partid politic îi aparţine (nici acum nu ştiu precis)
patriciu, hrebengiuc, vântu, erau nişte nume care-mi intraseră în urechi nu prea ştiam bine cum. ştiam ceva de petromidia. sau ceva cu petrol.
nu ştiam (şi nici acum nu ştiu de fapt) cui îi aparţin antena unu, realitatea teve, şcl. sasu ce e, cu cine ţine?
nu ştiam ce e aia pdl – nici acum nu ştiu prea bine. cultura mea politică s-a oprit la despărţirea FSN-ului în doo. chiar, ce mai face petre roman?
să mă pici cu ceară nu ştiu cu cine ţine ministrul ăla al transporturilor, cum-naiba’l-cheamă.

şi eram tare zen şi fericit în ignoranţa mea. mai aveam discuţii contradictorii cum că e bine să fii “informat”.
iete că în ultimele săptămâni am fost. şi la ce mi-a folosit?

aşa mi-a trebuit.

dar gata.