…ăia care cică au grijă să nu fii spamuit pe blog. Orice instalaţie wordpress vine cu pluginul default (că e acelaşi autor).
Ce am observat io, însă: dacă îmi fac API de akismet şi activez pluginul pe oricare din blogurile de le găzduiesc, găsesc, zilnic, câteva zeci de comentarii în aşa numitul akismet spam queue (în rubricuţa “comments” apare un tabel separat care îţi arată câte comentarii a oprit akismet ăsta, şi răsufli extrem de uşurat când afli).
Ei bine, am îndrăznit să deactivez akismet pe toate blogurile de le găzduiesc şi să vezi comedie: nici un spam, nika, nada. Adică, toate comentariile de care cică mă păzeşte akismet sunt la hoha.
Pentru cine nu ştie, akismet funcţioează aşa: de fiecare dată când cineva încearcă să comenteze la ‘mneata pe blog, comentariul trece întâi prin serverul lu’ akismet, care decide că e spam sau nu. Pe lângă faptul ca procesul e anevoios şi supus erorilor (false negative şi pozitive), şi pe lângă faptul că io am mâncărimi când e vorba sa trimit tot ce mişcă prin terţe entităţi, iote că de fapt e gargară. Akismet îşi face popularitate singur (toţi blogherii sunt în limbă după el, este un “must have plugin”) şi probabil culege şi pune la păstrare toată crema de pe net, aipiuri, adrese de email, etc.
Io bănuiesc o mare schemă în spatele lui akismet.
Părerea mea.

Uite mai pun akismet la mine pe blog numa’ aşa de’al dracu. Până acum nu am avut nici un spam comment, de când e blogul ăsta (vlad tot mai are o dată pe lună, unii cu viagra se tot chinuie să comenteze la mama Omida).
Şi să vezi cum brusc in queue or să fie patrujdemii de spame.
Americani paranoici. Akismet şi nivelul portocaliu.

acu’ ceva vreme picasem în mania lui “I Can Has Cheezburger?” Am trimis şi eu câteva poze retuşate, da’ nu le-au primit niciodată (sau aşa cred, nu am mai verificat).
So anyway, here they are:

Madelin mi-a luat-o înainte, şi ea oricum scrie mai frumos ca mine, dar spun şi eu din aceeaşi inimă “La mulţi ani”, mulţi şi frumoşi şi sănătoşi. Iar la anul – şi de acum încolo – să mâncăm tortul în direct. Îl invităm şi pe rege.
Şi de la Toshiko: lamulciani!

…

…căci acolo nu mai poci comenta (chiar aşa, ce-i cu închisu’ ăsta de comentarii? vorba lu’ Garcea, ma inervează… who’s afraid of the Virginia Woolf?)… vreieam şi io să comentez un comentariu…Sor’mea zice:

Cause we didn’t need dialogue. We have faces.

şi voiam să continui, “yes, and others have feces.” (mi se părea un pun foarte deştept).
Ce nu precep io este iar, who’s afraid of the big bad wolf? Which wolf? Domnul Şerban? Ha. Domnul Şerban a devenit, deja, un fel de patefon obosit al blogosferei, his game getting boringly old. Prăfuit ca un muzeu kitchos sau ca monumentul soldatului necunoscut dintr-o haltă uitată de lume.

Sau aşa ar trebui. Lumea, din păcate, închide comentarii, închide bloguri cu totul. Haidaţi domnilor să fim serioşi.
Or not to be.

Îi spuneam lui Toshiko mai demult, când mă întreba despre bucătăria românească, ce cum se numeşte fiecare mâncare de o făceam, şi cum se face şi unde se face, că diferenţa dintre bucătăria japoneză şi aia românească e una muzicală. Bucătăria japoneză e a four-movement symphony, cu reguli şi ingrediente stricte, în care ştim dinainte fiecare părticică, ce este şi cum se cântă. Bucătăria românească este jazz.

Bancuri de dinainte, primite de la Bodu:

– Un tip trecea pe stradă ţinând în mână, cu mare grijă, un sul de hârtie
igienică. Trecătorii îl priveau invidioşi, iar unul chiar l-a întrebat:
„Nu vă supăraţi, de unde l-aţi luat?”, „Acum câteva minute l-am scos de la
Nufărul…”

– Când a plecat de-acasă, Prunariu i-a lăsat maică-sii un bi let pe masă:
„Am plecat în Cosmos. Vin peste o săptămână”. Când vine, găseşte pe masă
un bilet de la maică-sa: „Am plecat după brânză. Nu ştiu când vin”. (26
mai 1981)

– La uşa unui apartament sună un puşti: „Tanti, ai făcut supă?”, „Da,
puişor, vrei să guşti şi tu?”, „Nu, mulţumesc”, „Atunci, de ce-ai venit?”,
„Te roagă mama să ne împrumuţi şi nouă osul”. (6 decembrie 1982)

– Din dispoziţia lui Ceauşescu s-au făcut experimentări şi încrucişări de
meri, pentru a se crea un soi de măr pitic, de numai 50 de cm, pe care
să-l poată culege şi şoimii patriei. (28 septembrie 1983)

– Un miliţian prinde o pereche într-un boschet. Îi duce la
secţie şi, de aici, în faţa tribunalului. La proces, fata e felicitată
pentru patriotism şi băiatul pentru iniţiativă. Miliţianul e arestat
pentru întrerupere ilegală de sarcină… (17 martie 1984)

– Ce-i mai rece şi mai rece decât apa rece? Apa caldă. (17 ianuarie 1985)< br>

– De ce a luat comuna Scorniceşti titlul de „Erou al noii revoluţii
agrare”? Pentru că a crescut cel mai mare bou. De ce n-a luat şi comuna
Petreşti titlul de „Erou al noii revoluţii agrare”? Pentru că anul acesta
nu s-a acordat titlul şi pentru cea mai mare vacă. (3 ianuarie 1987)

– Ultima dorinţă a românilor: să moară Ceauşescu Nicolae şi Elena să ajungă să
trăiască din meditaţii la chimie. (28 decembrie 1988)

– Ce-a fost înainte: oul sau găina? Mai înainte au fost de toate. (cules
pe 12 noiembrie 1979)

Ieri am ieşit la o tură cu maşina cu Toshiko, prin cartierele din dealurile împădurite ale Corvallisului (locuri superbe de locuit, eşti practic în mijlocul pădurii). Mă cam rătăcisem la un moment dat, între un “Dead End” şi altul, şi mă tot învârteam în cerc (mai şi ploua) – am văzut casa şi microbuzu’ lu’ unu’ de vreo trei ori (undeva pe Skyline Drive. Sau Windsor Pl.).


Hartă mai mare aciulea, daca pofteşti

Ee, numai bine se opreşte ploaia şi pe ce îmi pică ochii, după o curbă? – un stol de vreo 24 curcani sălbatici păscând liniştiţi în curtea unui concitadin (unii) şi traversând strada (alţii, de era să dau peste ei, noroc că pe străzile alea se cam merge cu 15km la oră). Iniţial am văzut numai vreo zece, dar apoi au tot început să apară tacticoşi (şi cu aerul ăla uşor tembel, specific curcilor, uitându-se cu un ochi la mine) de printre copaci şi tufe.
Nu aveam aparatul de pozat la mine (isn’t it ironic? vorba lui Morissette), aşa că fur şi io o poză de pe Google, săracu’



Ca ăştia erau, numa’ că mai mulţi.
PS Ăla din dreapta parcă se duce cu o treabă undeva.

ian ascultaţi:

[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/66r8iRcU5E8" width="425" height="344" allowfullscreen="true" fvars="fs=1" /]

Despre ce vă aduce aminte?

Mie de LA…

la cererea publicului

Nu ie mare filozofie.
Se iau doo verzi medii – am găsit unele mai desfoiate un pic (verzele americane sunt în general foarte compacte, probabil crescute forţat). Se toacă tăiţei. Aşa. Poormă am luat nişte Smoked Pork Jowl (singura chestie pe care am găsit-o aici care seamăna cu şunculiţa noastră – “American bacon” nici nu se apropie), am găsit un sortiment făcut la o fermă în Idaho, pe care am tăiat-o în felii mai groase.



Într-o cratiţă adâncă am pus un deget de ulei, feliile astea de şuncă, şi bucăţi de carne de porc tăiate potrivit de mari, la foc potrivit, cu capac.



Când a început să sfârâie şi şunca să se topească am adăugat o ceapă mare tocată fin la un loc cu ceva morcov, tocat şi el foarte fin. La capac iarăşi, înăbuşit. Plus ceva sare, piper, şi un praf de boia de ardei iute (cayenne pepper, aici). Când totul sfârâie-fierbe vesel, se adaugă varza tocată care, în prealabil (secret) a fost frecată cu sare grunjoasă într-un castron (să îşi lase zeamă şi să se înmoaie).



Varza se pune peste fierbătura/prăjeala din cratiţă; nu am amestecat din prima, ci am lăsat-o aşa să înceapă să se înăbuşe. Deasupra am aruncat şi o mână de sauerkraut (adicătelea varză murată tocată, la borcan) şi deasupra de tot bulion de roşii (d’ăla cu roşii tocate bucăţele) vro trei-patru linguri sănătoase, şi morcov tăiat rondele de data asta. Capac, foc mic, şi după cinci minute am început să amestec alene cu lingura de lemn, aducând carnea şi jumările la suprafaţă.



Amestecatul ăsta s-a petrecut de câteva ori,la intervale rare, până totul e omogen şi frumos. De’acu’ se lasă la foc mic, la capac, cam o oră, verificând din când în când să nu se lipească. Varza trebuie să scadă binişor, şi să îşi schimbe culoarea (de la sucul de roşii fiert).

Cam atât.

Pofte.

dacă vrei să termini Graduate School, să nu încerci să termini in 2008. Că vine cea mai mare criză în piaţa locurilor de muncă pentru PhD-şti căutând de lucru în academia. Ca mine.

pentru cei interesaţi în problemele încălzirii globale şi în interpretările corecte ale fenomenului, o serie de articole pertinente, la obiect, şi foarte informate pe blogul “Clima noastra cea de toate zilele”

omu’ cât trăieşte’nvaţă.
Am descoperit nişte secrete (pentru mine cel puţin) în ale făcutului cafelei. O paranteză aici, am renunţat cam de multişor la cafeaua la filtru – mă întorc la origini.

Un site dedicat cafelei şi procesării sale mă învaţă două lucruri ce nu le aplicam: unu, cafeaua se pune în ibric în apa rece, de la bun început. Io aplicam metoda lăsatului apei să fiarbă întâi. Doi, nu amesteci cafeaua în apă de la început; o păzeşti să înceapă să faca spumă, încet-încet. Autorul instructajului ne spune aşa:

After a few minutes things will start to happen. If the water starts to boil, you did not use enough coffee. The coffee should never boil … toss and start again. The coffee should start to foam. The difference is the foaming is slow, boiling is fast. You should see the foam grow from around the coffee and start to fill the neck.

Asta cu spuma de fapt o aplicam şi eu, dar se întâmpla cu apa deja fiartă.

Şi încă ceva, cică să nu ţii cafeaua în frigider. Aici va trebui să duc ceva muncă de convingere.

can you think of something lonelier than an anonymous rain pattering a deserted ocean?

Rorschach joke:
A man goes to a psychiatrist. To start things off, the psychiatrist suggests they start with a Rorschach test. He holds up the first picture and asks the man what he sees.

“A man and a woman making love in a park,” the man replies. The psychiatrist holds up the second picture and asks the man what he sees. “A man and a woman making love in a boat.” He holds up the third picture. “A man and a woman making love at the beach.”

The psychiatrist says, “It looks like you have a preoccupation with sex.” The man replies, “Well, you’re the one with the dirty pictures.”