Făcând curat prin calculator (e ora trei în noapte şi beau un sake), am dat de un document vechi, din 2001.

E un fel de test psihologic: eşti rugat sa scrii o povestioară despre cum te vezi tu peste un numar de ani. La 50 ani de exemplu (asta când ai 28). Am scris-o, în…. aha, Created: Monday, June 04, 2001 7:19:00 PM zice la Document Properties.

este cam aşa:

30 martie 2023

Da. Doamne, cum trece timpul! Am împlinit astăzi 50 de ani, după calendar, dar nu-mi vine încă să cred. Cincizeci de ani!!! Sună tare rotund, aşa. S-a dus, deci, jumătate din viaţa mea (cum am mai spus, am de gând să ating cel puţin vârsta străbunicului meu de la Ploştina – ah, ce dor îmi este şi de tine, dar lasă că la vară ne vedem sigur – care a atins 104 ani de viaţă). Studenţii mei mi-au pregătit iarăşi o surpriză, care – ca şi anul trecut – m-a luat prin surprindere. Au fost tare drăguţi, m-au aşteptat toţi cuminţi, în classroom, preocupaţi, răsfoind paginile cursului meu, pregătindu-se să pună, ca de obicei, întrebări. Când am intrat în sală (eu chiar uitasem că azi este ziua mea, telefoanele vor începe mai târziu; party-ul va fi abia sâmbătă, astăzi am uitat ca pământul ce zi este ) am colectat în primul rând o clasă întreagă de zâmbete care mai de care mai lăbărţate; „ce-i cu ăştia – îmi zic – trebuie să înceapă examenele, prea sunt veseli…” Întârziasem un pic, zăbovisem cu profesorul Thomas Zappi, de la Social Works, să vorbim despre proiectul nostru pentru Asia de Sud-Est. O serie de conferinţe, un curs de susţinut la Universitatea din Bangkok, şi apoi derularea proiectului la care lucrăm de aproape un an. Whatever. Va trebui să-mi organizez timpul foarte bine. Am în primul rând cursurile cu studenţii mei, la care nu vreau să renunţ. Apoi lucrul la noul proiect la care am fost invitat să particip – ceva extrem de incitant şi serios. Am fost foarte onorat pentru invitaţia ce mi s-a oferit, de a lucra la acest proiect fabulos. E un program complex, care îşi propune, in esenţă, studierea proceselor de dezvoltare fizică, psiho-mentală, comportamentală a copiilor proaspăt născuţi – şi primii fiind – pe experimentala colonie lunară care, iată, împlineşte aproape şapte ani de existenţă. Un program de anvergură ce se va derula pe cel puţin zece ani. Şi, mai ales, vreau ca vacanţa de vara viitoare să o petrec în ţară, unde nu am mai ajuns de aproape doi ani. Cel puţin o săptămână la Ploştina, în noua casă, pe care am reuşit să o termin anul trecut (dar pe care nu am reuşit să o văd încă în noua formă). Câteva zile cu părinţii mei (trebuie şi ei sărbătoriţi, au atins, iată, frumoasa vârstă de 80 ani). Apoi vechii prieteni – cei care mai sunt prin ţară, de fapt. Şi sigur nu voi scăpa de UMF, va trebui să particip la cel puţin un dineu. Mda. Ei, să revin. Intrigat ajung la catedră unde mă împiedic literalmente de un ditamai pachetul pe care se întindea, mare, o etichetă. „Domnului profesor, cu dragoste”. În momentul acela au început toţi să urle „Happy birthday to you…” şi să arunce confeti şi spirale prin clasă. A fost foarte emoţionant. „Hai, desfă-l” îmi şopteşte Ann, secretara mea, pe care abia acum o văd că este şi ea aici. Desfac cam emoţionat pachetul: un sac de dormit polar, un set de campanie complet, toate într-un rucsac modern. Încep să zâmbesc, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu au uitat, desigur, nici nu aveau cum. La ultima ieşire pe munte cu studenţii mei şi o parte din copii (noi le zicem „tabere experimentale” – pretextul nostru de a o şterge măcar un week-end pe munte), am rămas de pomină cu sacul meu de dormit (ultimul, căci cel vechi pe care l-am adus acum 22 ani din ţară a devenit demult subiect de anecdote, dar nu mă pot despărţi de el) pe care, după ce l-am pârlit serios încă din prima seară, la foc, şi am mai şi vărsat cam un galon de ketchup pe el, am reuşit să îl compromit definitiv scăpându-l în apă, în timpul coborârii cu barca pe râul Green Valley. Unele “deprinderi” nu le pierzi toată viaţa…..Cincizeci de ani, Dumnezeule…Rămân cu sacul de dormit în mână, zâmbind, cu gândurile aiurea… Îmi trec prin faţa ochilor flash-uri din viaţă… Lucrurile au început să se schimbe acum cât timp? 22 ani? – da, cam atât. Era in 2001, intr-adevăr. Eram tânăr şi entuziast. Am aplicat pentru acel doctorat, obţinând – deşi mulţi s-au mirat – acea admitere la Oregon State University… Ce clipe frumoase am petrecut acolo… Am ajuns în State plin de sentimente contradictorii: teamă, incitare, curiozitate, tristeţe (da, asta încă mai este…)…Uite, fac acum o scurtă recapitulare a vieţii: ce aspiraţii am avut, ce am realizat, sunt mulţumit, oare? Dar fericit? Hm! Să vedem: profesional, numai satisfacţii, pot spune: sunt deja Associate Professor la o universitate de prestigiu. Am muncit mult pentru asta, dar a meritat. Am publicat ceva cărţi, predau – şi-mi iubesc foarte mult studenţii. Iar lucrul cu copiii… Ah, asta te ajută să rămâi mereu tânăr! Mi-am făcut o mulţime de prieteni prin toată lumea – călătoresc destul de mult, deşi mă rup greu de copiii mei şi de studenţi – chiar acum am primit la PhD un student din România, foarte bun. Mulţi prieteni, dar tot cei vechi suntem adevărata gaşcă… Ne vedem şi acum – destul de rar, recunosc, suntem toţi foarte ocupaţi, şi împrăştiaţi mai peste tot – dar de două-trei ori pe an tot reuşim să ne vedem toţi. A cam devenit o tradiţie ca Paştele, sau sărbătorile de iarnă, să le petrecem împreună, pe la unul dintre noi – şi cel mai adesea la mine. Am o casă mare, cu o vedere superbă spre un lac, cu vreo 2000 m² de grădină, şi o pădure bătrână, imensă, în apropiere. Cu maşinile, ce e drept, nu prea m-am omorât. Am o maşină comună, pentru serviciu şi celelalte deplasări, şi un jeep cam vechi şi cam jupuit pentru escapadele mele montane. Într-adevăr, dacă stau şi mă gândesc bine cam la mine s-au desfăşurat cele mai multe „întruniri” de când mi-am terminat casa – să tot fie vreo 11 ani. Ca altădată, dealtfel. Stau singur, dar mă descurc. După încercarea de căsnicie de acum – cât a trecut, oare? 16 ani, parcă – m-am cam lecuit. Nu a fost nimic dramatic, atunci, dar după câteva luni ne-am dat seama că nu ne potrivim. Şi că, de fapt, nu ne iubim. Asta este. Pentru mine ocazia apărut atunci, demult, dar era prea târziu deja. Deh, viaţa nu prea îţi oferă de două ori aceeaşi ocazie. Aşa că nu am mai încercat o nouă căsnicie. Doar relaţii trecătoare, mai comode şi fără multe obligaţii. M-am obişnuit, ce-i drept. Îmi iubesc copiii cu care lucrez, studenţii, prietenii… Şi trecutul, da. E totul atât de viu şi de intens! Nu am uitat nimic; nu am acuzat soarta, destinul, pe nimeni. Recitesc uneori scrierile mele din tinereţe, am totul, scrisori, mesaje, poeziile mele… Cele mai frumoase clipe din viaţa mea. Nu prea am timp să fiu nostalgic, ce-i drept. Sunt cam prins toată ziua, programe, catedră, călătorii… Doar uneori, seara (când sunt acasă şi nu prin cine ştie ce hotel) stau în faţa căminului unde pâlpâie domol un foc, cu o cutie de bere în mână, şi rămân aşa, nostalgic, pe gânduri. Îmi zic că am avut – şi am – o viaţă plină, bogată, dar un sentiment de neîmplinire tot mă încearcă… Cel mai acut resimt lipsa copiilor – copiilor mei. Cei cu care lucrez compensează în mare parte această lipsă, dar totuşi nu-i pot înlocui întru-totul.

Dar se pare că stau de cel puţin două minute pierdut, cu rucsacul în mână şi privirile duse… Studenţii zâmbesc – bănuiesc ei cam ce se întâmplă cu mine. Ei, da. O viaţă de om, aşa cum a fost. Bună, rea…Greu de stabilit.

În rest…ce să mai spun? Scriu (în mare secret) la cartea mea, („Singurătate” cred că se va numi), volumul meu de poezii s-a mai lărgit cu anii (deşi cred că nu le voi publica niciodată). Şi cam atât. Am un motan – Tommy – care seamănă teribil de mult cu Zoica – tare mi-a mai fost dor de ea după ce am plecat – de care vede mai mult menajera mea, eu sunt aşa de rar pe acasă… Mă ocup regulat – încă –de sănătatea mea: am amenajat la parterul casei mele o sală mare de fitness pe care o vizitez cel puţin de două ori pe săptămână, încă mai fac escapade cu bicicleta (îmi amintesc de anii de mers aproape exclusiv cu bicicleta cât eram student la Oregon), pe munte merg destul de regulat – deşi mult mai rar acum, faţă de anii în care am avut marile realizări în domeniul ăsta, toate acele expediţii minunate: Mont Blanc, Aconcagua, multele vârfuri din Stâncoşi (cu ei am început), şi mulţi alţii.

Dar să mă întorc la oile mele. Am un curs de ţinut, vreo două întâlniri, munca de birou, cu toate hârtiile alea (le urăsc de mult) şi să pun ultimele lucruri la punct pentru petrecerea de sâmbătă – s-a anunţat lume multă, cam toată gaşca veche, colegii de acum, studenţi de-ai mei, tineri cu care am mai ţinut legătura (de fapt mai mult ei cu mine, foştii copii din programele noastre)…şi cred că trebuie să-mi duc şi maşina la reparat, căci a început să dea nişte rateuri la pornire.

Pe sâmbătă, deci.

Nostalgii… Un lucru s-a neadeverit, insa, aceea cu ramasul singur…

De iubit iubesc la fel.

Restul?

o mai noua legislatie a statelor unite va permite agentilor de vama sa opreasca, spre cercetare, orice device electronic (laptop, ipod, etc) al persoanelor care intra, ies, sau locuiesc in statele unite.

Mai pe larg intr-un articol CNN.

intru azi intr-un coffee shop sa imi iau o cafea si la iesire vad o placa pe perete langa usa, d’aia de bronz, aratand oficial, precum placile de pe casele memoriale. Cu litere in relief. Scria asa: “In 1897, on this site, nothing happened”

cel mai tare intre snobisme ma inerveaza snobismul hipiot

am mai povestit io pe undeva povestea lui Hamlet, da’ iote că iar mi-am adus aminte de el, nu ştiu cum.
Eram io pân anu trei, aşa. O zi de vară frumoasă, mai aveam trei zile şi luam vacanţă. Avusesem în ziua aia examen la semiologie, cu profesorul Costică la Municipal. Sau să fi fost practicul de Semio, cu Rizeasca? Iete că nu mai ştiu exact. Profesorul Costică, mare figură era. Am avut 10 întrebări la examenu final, ni le dicta pe rând şi zicea: “nu trebuie sa scrieţi mult. La mine răspunsul are şapte cuvinte.” Să le fi vazut pe colege cum îşi numărau cuvintele de zor, că o luaseră strict literal. L-au şi’ntrebat, “cu prepoziţii sau fără?” Io evident, şuşoteam lu’ Dragoş “mie îmi dă cu virgulă”.
Heniuei. Uite că dacă povestesc îmi aduc aminte, fusese deci practicul cu Rizeasca -dumenaei a fost unul dintre puţinii asistenţi de la care chiar am învăţat ceva în facultate. Ieşisem noi, io şi cu Dragoş (Pic şi Poc cum ne spunea o amică, că suntem io unu şaişase, el unu nooşase, io negru-mic-îndesat, el lung-alb-slăbănog) extenuaţi de la examen şi parcăm direct la terasa din staţia lui 136 (parcă) de la Eroilor, faţă în faţă cu Municipalul. La o bere, evident. Beam liniştiţi aşa, tăcând împreună şi uitându-ne la florăresele de peste stradă şi la lumea ce urca şi cobora din autobuze. Pă la a doa bere ne apucă evident pişatul. Un’ să ne ducem, că terasa n’avea budă?…Până in spital ni se parea tare departe, noroc ca intrarea aia laterală a spitalului, chiar aia înspre staţia de autobuz unde beam noi, avea nişte tufane mari şi acoperitoare prin’prejur. Se’ce Dragoş primu – io rămân de gardă la bere şi la locurile la masă, că erau cam căutate deja. No, şi când se’ntoarce, se’ntoarce şi cu un dulău după el. Maidanez, dar mare şi frumos, cenuşiu-învărgat la culoare, “vânăt” cum ar fi zis Maicamare, Dumnezeu să o ierte. “P’ăsta un’ l-ai mai găsit??” întreb, “nu ştiu, mă, s-a luat după mine din tufe”, zice Dragoş. “Hm”, zic, şi mă duc şi io să văz ce se mai întâmplă prin tufele alea. Căţelul, se instalase sub masă şi dormea. Deschidea un ochi când se ridica câte unul din noi sa se ducă să ude rondu de tufe, şi’l închidea la loc când vedea că nu e rost de plecat încă. Să fi stat noi vro cinci beri – iera ultimu’ examen, buey, şi şi cel mai greu, mai aveam scrisu’ la Semiologie (vezi cum îmi amintesc) şi gata. Pân’ la urmă, hai să ne ridicăm să plecăm. Dulăul se saltă in toate cele patru labe şi, voios şi cu coada în sus, o ia înaintea noastră spre Grozăveşti. Cu mersul ala ţopăit de căţel bucuros. Să-l vezi al dracu’, cum ajungea la o intersecţie – mergea cam la trei paşi în faţa noastră – se oprea să ne aştepte să vadă încotro o apucăm. Noi taca-taca, de vorbă, nu prea îl băgam în seamă, o fi şi el în tranzit, ne gândeam. Ajungem noi la cămin in E, căţelul încă cu noi. Credeam că o să se alăture haitei ăleilalte de prin parcare, da’ ţi-ai găsit. Dulăul hotărât şi cu un aer totalmente natural, după noi în cămin pe scări. Mă’c eu până la Dragoş în cameră să iau nu’ş ce, câinele după noi, intră în cameră dezinvolt, miroase prin’prejur, şi o ia după mine iar când vede că ies. “Bă, somn uşor” – zic, ăsta, Dragoş, se culca, ceea ce urma să fac şi io doo etaje mai sus, ca după o noapte albă, un examen extenuant, plus cinci beri, se cam cerea, chiar dacă era v’o patru dupămasă numa’ – “mai vorbim când ne sculăm.” Deja picotind de somn o iau spre etaju’ trei la mine, agale, cu căţelul printre picioare. Colegu’ Marian nu mai era prin zonă, el terminase paremise, şi o tunsese acasă. Acu’ cine a stat în cămine în Grozăveşti vara, mai ales în E în cameră spre parcare, adicătelea spre vest aşa unde bate soarele mai abitir, şi nici pomi n’aveam, ştie ce căduri se făceau în cameră. Regula de bază era cu pătură în uşa deschisă larg (fereastra stătea deschisă din mai în octombrie de regulă). Căţelul, voios, după mine în cameră, pe care o inspectează rapid cu nasu’ şi apoi se uită la mine, vă jur că zâmbea cu ochii. “Aha” zic, “ţi-e foame, să văd ce mai am.” Împărţim un coltuc de pâine cu şuncă – cam asta mai rămăsese – şi îi zic “Băi Hamlet, nu’ş tu ce faci, faci ce vrei, da’ io mă culc.” El părea să aprobe. Mă cocoţ în patul meu de la etaj, ăsta, Hamlet, se bagă şi el sub scaunul de la biroul meu, îşi bagă nasul sub coadă şi adoarme instantaneu. Pe la şapte, peste vro trei ore, mă trezeşte brusc un lătratş venise Odi, colega lui Marian (Odi de la Odioasa, că era din Slatina de la doi paşi de Scorniceştiul lui Odiosul), să’ntrebe nu’ş ce pe Marian, şi căţelul, probabil sculat din somn brusc, lătrase la ea. Asta iese speriată pe coridor (la orice se aştepta să găsească în cameră, numai un câine nu), Hamlet se băgase şi mai adânc sub scaun cu un aer vinovat – iar zic, să fie el al dracu’ dacă nu era expresiv, luase mutra aia vinovat-miloagă, că normal că am ţipat la el şi a văzut că a facut boacăna. I-am şi zis, “băi, io te primesc, te hrănesc, dormi la mine, şi tu latri la amicii mei? Ia hai, afară, pe coridor cu tine”. L-am împins târâş, că nu voia să iasă, se făcea că nu procepe ce vreau. Mă mai foşgăi io prin cameră, mai citesc, mă mai plictisesc, şi poormă mi-aduc aminte că tre’ să sun acasă să nu-mai-stiu-ce. Pe vremea aia, daca voiai sa suni acasă, trebeia să te duci la un telefon d’ăla cu fise, la metrou. Şi să stai şi la coadă, că toată studenţimea suna acasă. Culeg io vro trei fise din nişte borcane unde ţineam banii de naş, şi dau să ies pe uşă. Pe coridor, ce să vezi? Hamlet, pe preş. Mă aştepta. “bă, tu n-ai o doagă”, zic, “ce-ţi pică pe mine??” Ăsta nu zice nimic da’ o ia ţanţoş după mine până la metrou la Grozăveşti unde era tată o coadă la telefon zici că băgase importul la alimentara. Ăsta, Hamlet, după ce vede că m-am instalat la coadă şi nu am gând să plec, se trage mai lângă un zid să mai tragă un pui de somn. Io deja îmi făceam griji, îmi devenise simpatică pramatia naibii, da’ ce să fac cu ea, că in doo zile plecam acasă şi mai veneam in Octombrie? Stau eu şi cuget şi pun la punct un plan de bătaie. Simplu în esenţa lui, adicătelea să fug de el, de Hamlet, englezeşte. Zis şi făcut, termin io recitalul la telefon, trag un ochi spre el – dormea, nu băgase încă de seamă. Băi şi o tai brusc la fugă, o iau pe scara rulantă ca era mai rapid, şi dau să mă fofilesc în spatele intrării la metrou – ştiam că Hamlet e isteţ şi ştie deja încotro aş apuca-o normal. Băi frate, şi îl văd alergând, urcând scările (alea normale) câte trei odată, disperat. Mă dau repede pe după nişte gherete, şi’l văd frate cum mă căuta disperat prin lume, că tocmai se întâmplase că venise un metrou şi ieşea lume pe scară. Aşa o milă mi s-a făcut de el, zău aşa… L-aş fi luat la Ploştina dacă puteam. In final când mi-a pierdut urma de tot şi a luat-o cu coada între picioare, am luat-o şi eu spre cămin, pe cale mai ocolită. Trei zile cât am mai stat in Bucureşti l-am pisat pe Dragoş “da’ ce-o mai fi făcând Hamlet? Da’ pe unde o fi el acu’ săracu’?”, că’nebunise ăsta.

Asta e povestea lui Hamlet, aşa cum a fost ea. Nu e ficţiune, chiar s-a întamplat. Şi acum îmi pare rău că am fugit de Hamlet care mă adoptase de stăpân aşa de vesel şi voios. Cine ştie, dacă mai stăteam cu el poate găseam o soluţie să îl adopt şi eu.

asa se cheama specia de tapiri care sunt curiosi ca o mangusta (vezi Kipling). Io’mi petrec orele si zilele scotocind pe internet, umbland la setarile programelor, cautand unele si altele, add-ons, extensions, plugins, etc. Asta in detrimentul altor activitati, evident – it’s my postponing behavior. Orisicat, tot bagandu-mi nasul pe ici si pe colo am capatat o oaresce spoiala de cunostinte in ale lumii informationale.

De exemplu. Imi place tare mult Firefox …ar trebui sa pun un buton fancy ca sa spread the love..
ia sa vedem…unu’ mic intai

asa. Acum unu mare cu lunete.

Sper ca a mers.
Deci imi place Firefox. De ce? Nu pentru ca e anti-Microsoft neaparat, ci pentru ca e deschis lumii. Ca un blog. Sau ca softul de statistica pe care il prefer (se cheama STATA). Adicatelea, oricine (ei, nu chiar oricine) poa’ sa scrie un script, o extensie and voilà! (sau viola!, cum a scris o asistenta de statistica odata pe un handout) iti customizezi (cre’ ca cuvantu’ asta o sa intre in DEX intr-un final) brauseru’. E, si vânatul acestor extensii e half the fun. Exista de’un par egzample un extensie (imi place sa imi aduc aminte de amicul Attila) care iti creeaza, cu un clic, lista de extensii:





Generated: Mon Jul 07 2008 21:18:23 GMT-0700 (Pacific Daylight Time)
User Agent: Mozilla/5.0 (Windows; U; Windows NT 5.1; en-US; rv:1.9) Gecko/2008052906 Firefox/3.0

Enabled Extensions: [26]

• Adblock Plus 0.7.5.5
• Better Gmail 2 0.5.2
• Classic Compact Options 1.1.2
• CoLT 2.4.1
• CustomizeGoogle 0.72
• CyberSearch 0.9.1
• Download Statusbar 0.9.6.3
• DownloadHelper 3.1
• DownThemAll! 1.0.3
• Easy DragToGo 1.1.1
• FireGestures 1.1.2
• Fission 1.0
• FoxClocks 2.4.91
• Foxmarks Bookmark Synchronizer 2.0.46.10
• Gmail Manager 0.5.5
• Hyperwords(tm) 4.0.2
• Map This 0.3.0
• MR Tech Toolkit 6.0a29
• Nightly Tester Tools 2.0.2
• NoScript 1.7.6
• Nuke Anything Enhanced 0.68.1
• PDF Download 1.0.1.2
• Secure Login 0.9.2.5
• Stylish 0.5.7
• Tab Mix Plus 0.3.6.1.080416
• Zotero 1.0.6

Installed Themes: [2]

• Classic Compact 3.0.8
• Default

Installed Plugins: (6)

• Adobe Acrobat
• Microsoft Office 2003
• Microsoft® DRM
• Mozilla Default Plug-in
• Shockwave Flash
• Windows Media Player Plug-in Dynamic Link Library

E ca e fun?
Imi place mouse gestures de exemplu (aia de ii zice Fire gestures). Tii degetul pe butonul din dreapta al mausului, apasat, si desenezi o linie. Daca tragi linia spre stanga, te duce inapoi o istorie. In jos, se inchide tabul. Daca faci semnul lu’ Zorro, se inchide toata fereastra. Asta pentru ca asa le-am setat io – puteam sa fac semnul lui Zorro sa faca altceva, de exemplu … ceva, altceva….Te’nvata lenes extensia asta, da’ asa e de convenabila…
Mai este … hmm, sunt multe, toate imi plac, doar de’aia le-am instalat…. de care sa mai zic? Asa, Easy DragDeGo (parca o strig pe Draga Olteanu..). Cu aia, poti sa drag.. cum se conjuga frate? Eu draghez, tu draghezi… (era o povestire SF a unui roman, tare amuzanta, la un moment dat eroul, intr-un bar, povestea aventurile sale, in fata unei audiente coplesite… si la un moment dat e ceva de genul: “Draga mea..”-zise astronautul, privind spre blonda de langa el, care leşină-..draga mea dragá prin canal, cand deodata…”). Deci, cu dragdego asta poti sa draghezi chestii. De exemplu un link – si se deschide in alta fereastra. Sau un cuvant selectat – si automat e cautat in google, sau in ce cautator ai in search bar (io am vreo cinspe, incluzand trilulilu).
Poorma.. Asa, DownThemAll! asta e tare fain sa daunladezi treburi de pe internet, ii dai sa filtreze extensii, chestii.
Customize Google, asta e tare ca poti sa scoti reclamele de pe paginile lu’ Google is multe altele…
FoxClocks imi pune in bara nu-stiu-cum-se-cheama, aia din josul ferestrei, imi pune ceasuri si steaguri. Ce ceasuri vrei tu, ora Romaniei, a Frantei, a lu’ Tokyo.. Ba poti sa selectezi sa se schimbe culoarea (io pun rosu) intre anumite ore, de exemplu io pun rosu 9am mai zis) cand e noapte in tarile respective…
A, asa, SecureLogin ala… afce multe, tine minte parolelele pe aituri…acu’ si Firefox tine minte, da Secure Login asta poate mai multe. De exemplu: mie nu imi plac cookies (nici in brausăr nici in realitate), an instruit firefoxu sa le stearga automat. Da’ Secure Login asta, poa’ sa bookmark o pagina cu tot cu username si parola…. si cand deschizi din Bookmarks (Favorites pentru IE-isti), ti se si logineaza. Sau logheaza, cum s-o mai zice (noroc ca a murit Pruteanu, Dumnezeu sa il ierte).
Mai sunt si altele… NukeEveryhting, pot sa sterg portiuni de pagina (e bun cand vreau sa printez pagina da’ nu vreau sa printez toate prostiile de pe pagina..).

Ce imi mai place imi place Gmail dom’ne. Nu’s de ce lumea inca mai iubeste iahu sau hotmail sau alte alea.. Gmail tata, curat, mare, frumos, fara reclame (le poti scoate cu o extensie). Io am cam 7 conturi de Gmail: una pentru banci si alea, alta pentru job search, alta pentru back-up.. Uite, de exemplu, am instruit clientul de email de la mine de la facultate sa forwwardeze toate emailurile primite catre o adresa de gmail special creeata. Si apoi am instruit Thunderbirdul meu sa bbc-eze mesajele de le trimit si catre aceasta adresa de Gmaill. Prin urmare si asa deci, orice email care trece pe la mine pe la facultate (contul “ONID” cum se cheama el) e salvat in gmail.. unde pot sa le caut, etichetez, gasesc…. Plus, exista extensia BetterGmail cu care poti sa mai faci niste schimbari… de exemplu sa schimbi interfata, ceva cam asa:

Nu ca e cool?
mai am da’ am obosit, ma duc sa beau un curvoazier.
Aaaa, pai mai e google, frate. Po’ sa faci o gramada de lucuri cu el, pe langa cautat. Po’ sa scrii, de exemplu, “40 mpg to km/l”. Stie cineva, repede, cati litri pe suta de kilometri are o masina care face 40 miles-per-gallon? Nu. Google stie. Sau tasteaza “123,98 grams in ounces”. Sau, la o adica, “time in France”.
Poate multe. Scrie la search acolo “define:ce-cuvant-vrei-tu”. Si viola (vorba lui Roxanne). Cate si mai cate. A, stiai raspunsul la intrebarea cea mai cea? Ia scrie
the answer to life, the universe, and everything
in google si da entry

A, am auzit povestea ca Google e malefic si strange toate datele si intr-o zi propretarii or sa cucereasca lumea, vezi de’un par egzample http://www.google-watch.org/ Prostii – toata cibernautica are informatii despre oricine. Mi-am propus, cand ma fac mai mare, sa scriu o poveste SF in care Google, reteaua, devine constienta, cam ca Jane a lu’ Ender (vezi discutiile la Vlad despre ce e aia constiinta..), si cucereste lumea. Ce face cu ea nu stiu ca nu am scris cartea inca.
Deci, imi place sa fiu geek cateodata. Saracu’ Vlad stie, ca tot instalez si dezinstalez plughine la el pe blog.

Lui Toshiko i-a adus un cupon de 30% reducere la produsele L’Occitane (care sunt creme de tot felul, de faţă, de spate, de mâini, de picioare, şi alte chestii mirositoare), iar mie un cupon-reducere (1$ pe numar, abonament de un an) la revista Playboy. Mi se pare echitabil.

In alta ordine de idei, incepe sa ma oboseasca cuvantul super. Totul e super-tare, super-misto, super-job, super-cool. Ba chiar citii pe un forum ca nu’s ce job (stagiar in Germania sau ceva de genul asta) e pe bani super-putini. Curat murdar.

Eddie Uehara, pe muzica de Yann Tiersen (Comptine D’un Autre Eté)

[flv]http://tapirul.net/Yann_Tiersen.flv[/flv]

.. la care aia de la Apple lucreaza deja, banuiesc…. Mi-au furat indeea inca inainte ca eu sa o am.

Ideea asta geniala e asa: un laptop computer, mai ales unul d’ala usor ca aerul precum MacBook Air ar putea avea o tastatura touch-screen in loc de aia clasica cu butoane. Ca la iPod Touch. Ecranul si tastatura ar avea exact aceleasi dimesiuni, si ar fi interschimbabile (sa poti sa sucesti laptopul cum iti vine, tastatura devine ecran si ecranul tastatura si vişăvercea). Ar arata cam asa. In alte cuvinte, ar fi un laptop cu doua ecrane uriase, pe unul ar fi tasatatura si pe celalalt, evident, elementary my dear Watson, pe cealalalt ar fi monitorul.

Acum, pe rand:

Tastatura ar putea fi modificata dupa placerea utilizatorului:
– enlarged (proportional, toate tastele), sau micsorata, dupa degetele so ochii fiecaruia;
– mutata mai sus sau mai jos; data la o parte cu un gest, ca sa afisezi, sa zicem, tastatura numerica.
– evident, cand schimbi tastatura de pe o limba pe alta, tastele respective ar fi clar marcate (si nu trebuie sa iti mai amintesti, cu greu, de fiecare data, cum fac eu cand trec pe tastatura romaneasca si numai stiu unde e semnule exclamarii).
– pentru cei ce nu pot trai fara click-clack-ul tastaturii, nici o problema, sunetele vor fi produse electronic. Ba chiar poti sa dai sunetul de tastatura la maxim sa iti iriti partenera de viata cand se uita la Tânăr şi neliniştit.
– poti insera pe ecranul tastaturii si un mouse virtual, cam ca touch-pad-ul traditional, dar mai smeker; o chestie in forma de mouse vazut de sus va fi vizibila intr-o parte a ecranului, unde iti vine mai bine (stangaci/dreptatci) si in loc sa folosesti un singur deget sa misti cursorul prin-prejur, folosesti toate degetele, ca si cum ai tine un mouse real in mana. Cu right click si left click si cu rotiţă cu tot. Un mouse virtual, ca si tastatura
– ca sa fie si mai fancy, poti integra si o facilitate de scris de mana; cu un gest al unui deget (copyright iPhone), micsorezi tastatura intr-o margine si deschizi o pagina alba, curata, unde poti sa scrii/desenezi cu un pix subtirel care sa insereaza undeva in corpul laptopului pentur pastrare (ca pen-urile de PDA). Textul poate fi salvat ca atare (pdf), sau, cu un sistem destept de text recognition, salvat ca text in Word sau unde vrei tu.
– pentru că ecranul tastaturii va avea loc suplimentar suficient (ia uitati-va – astia cu laptoape – la tastatura voastra si spuneti-mi cat spatiu nefolosit e in jur), poti integra si alte chestii, pe langa tastatura: controalele music playerului preferat, ca sa nu ocupe loc pe ecran; bara de meniu din windows (sau echivalentul ala fancy din Mac), şcl.  Un ceas mare si luminos, in loc de ala mic si prapadit din taskbar; un calendar; niste sticky notes
– etc

Monitorul – pentru ca si el va fi touch screen – va putea fi accesat si folosit acum si cu mâna direct, nu numai cu mouse-ul si tastatura; deschidere de fisiere, deschidere de meniuri, zoom, etc. Ba mai mult, din moment ce si tastatura si monitorul sunt de fapt doua mari touch-screens, la o adica poti transforma laptopul intr-o carte mare sau intr-un ziar, cu pagini deschise pe amandoua monitoarele (vad ca ceva de genul asta deja s-a imaginat, pe care sa le poti răsfoi cu degetul.

Nu ca e o idee faina?

In Oregon umbla o vorba, cica ce poti sa faci cand vremea de afara incepe sa te plictiseasca este sa astepti cinci minute. Nimic mai adevarat, desi nu e valabil tot anul. De vreo cateva saptamani vremea nu reuseste sa se hotărască. Ploua in averse cinci minute, apoi iese soarele, pana apuci sa verifici cutia postala este iar intunecat si mohorat de parca soare nu exista, repede o mazariche cazuta in timp ce soarele iese din nori, inca o ţârâialaă mocănească de o ora urmata de un soare cu cer senin sticla de 11 minute dupa care ploua in averse.. Fascinant intr-un fel, dar si frustrant. Din fericire proverbul se aplica numai cateva saptamani din primavara. In ceea ce priveste clima, de fapt, Oregonul a fost, pentru mine, un stat plin de surprize. Fiind la exact aceeasi latitudine cu Romania (paralela 45 a Ploiestiului meu trece undeva intre Corvallis si Salem), ma asteptam ca clima sa fie similara (cu tot respectul acordat Pacificului din vecinatate): ierni cu zapada, veri calde, litoralul Pacificului un fel de Eforie Nord mai extins…. Nu e deloc asa. Pe valea Willamette (care, nota bene, se pronunta cu accent pe primul “a,” ui-lA-mit, cam ca in “damn it”) climatul este un fel de climat subtropical, cu practic doua anotimpuri: ploios si secetos. Din Octombrie pana prin Aprilie- Mai (in functie de noroc), vremea este atre constanta: cer acoperit continuu, burniţă continuă, temperatura foarte rar coboara sub zero. In sapte ani am vazut ninsoare cam de sapte ori (scurte). Urmeaza perioada asta de trecere tembela, dupa care se instaleaza vara, cu ser senin sticla cateva luni, fara ploi (daca vezi doua ploi pe vara), si calduri caniculare vreo 2-3 saptamani.

Voiam sa povestesc cum am petrecut trecerea in noul an acum o saptamana (cu poze and stuff) si tot aman.

Imi plac filmele. Nu am un gen preferat (mai ales, nu am un gen snob-preferat). Imi plac filmele bine facute, indiferent de gen, gloante, dragoste, suspans, etc. Nu trebuie ca toate elementele unui film sa fie “bine facute” ca sa imi placa filmul – sau sa il agreez. Unele elemente sunt mai usor de vazut (jocul unui actor, scenariul), altele necesita un pic de gandire (regia de exemplu), altele sunt mai subtile si necesita ceva antrenament (jocul de lumini, plasarea camerelor de luat vederi). Uite, de ceva vreme am inceput sa platesc atentie (haha) jocului actorilor secundari. Sau nu, nu numai actorii secundari (“supporting actors” cum iau ei Oscarul) ci mai degraba…cum sa le zic… actorilor tertiari, actorilor meteorici, cei ce apar putin si fara mare impact asupra liniei pricipale. Astia sunt actorii care sunt in umbra actorilor principali si de multe ori trec neobservati. SI de multe ori jocul lor e mai bun decat jocul actorilor principali. Uite am revazut aseara Matrix 1 la TV; asta e un film care imi place moderat. Imi plac efectele speciale, imi place ideea plotului (desi nu toate amanuntele plotului). Jocul actorilor, insa, mi se pare slab (sau probabil este regia de vina aici). Personajele pricipale (Neo, Morpheus, Trinity, Agent Smith) au niste roluri tare artificiale si afectate (ma scoate din pepeni Morpheus cu posturile lui grave, cu mainile la spate, incercand sa para profund filozofic); Keanu Rives si Carrie-Anne Moss joaca corect, fara sa straluceasca. In schimb. Matt Doran (“Mouse,” pustiul ala care a creeat-o pe lady in red)? – o placere sa il vezi jucand, cele cateva minute in care apare. Sau de exemplu computer-nerd-ul din The Score … Film care de alminteri mi-a placut de la a la z. Jamie Harrold aflu, de pe www.imdb.com, ca il cheama.

[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/mKA4XHsItws" width="425" height="344" allowfullscreen="true" fvars="fs=1" /]

Hell is not hot. Hell is not cold either. Nor is it crowded, no. There are no demons in hell, only those from your mind.

Hell is darkness, and nothing else. You wake up after you died, and you are nowhere. Because there is no “where”. You don’t open your eyes because in hell you don’t have eyes; you just become, suddenly, aware. And you are in the dark. Real dark. You think you know dark? – wait until you die. Hell is darkness and awareness. You’re wide awake, you’re wide aware, but it’s dark and nothing else. The world of senses is gone, you don’t feel anything, because there is nothing to feel with, there’s nothing to be felt, because you are in a void. You are a void. A conscious void. You can’t remember feeling; you remember something, though, you remember that there is something about you that you should remember. Oh, you remember, you know how is it to be not-in-hell. You know what you are missing, you just don’t remember how; the flavors, the sounds, the colors. You remember information, but only that. “It was the most beautiful sunset I’ve ever seen – the colors were magnificent” – you know exactly what a sunset is, you know exactly what a color is (a wavelength), but you don’t remember them. It’s just information.

You are nowhere. Hell is eternal. It’s just you and the eternity.

“……………
sunt doar eu
şi singurătatea mea,
două umbre
ce se confundă cu fundalul
………………………………”

And you are wide awake. You are wide aware. And you can count seconds and eons, one by one. But they never end.

Nu mai stiu unde am citit-o sau cine a scris-o. O povestire SF de jumatate de pagina de carte normala. In esenta e cam asa (aproximare personala):

“Civilizatiile intergalactice lucrasera, pentru mii de generatii deja, la crearea Supercomputerului, o masinarie de calcul dincolo de orice imaginatie, o minune a ingineriei si stiintei acumulate de mii de civilizatii in nenumarati eoni de evolutie. Supercomputerul se intindea peste galaxii si nebuloase, intinzandu-si tentaculele computationale prin subspatiu si hyperspatiu. Dupa terminarea constructiei un alt efort gigantic a fost inceput si terminat cu succes: introducerea in memoria supercomputerului a uriasei cantitati informatii pe care civilizatiile galactice o acumulasera in eonii de evolutie. Absolut orice fărâmă de informatie acumulata a fost integrata in circuitele supercomputerului.

Marele moment solem a sosit: Supercalculatorul este pornit, consumand, in fiecare secunda, energia unei supernove. Intrebarea care framanta toate civilizatiile, inca din zorii evolutiei lor in negurile timpului, este pusa:

“Exista Dumnezeu?”

Dupa patru nanosecunde de gandire Supercomputerul raspunde:

“Acum da.”

iarna asta o sa fiu (aproape) scutit de eternele colinde americane care incep sa se auda imediat dupa Thanksgiving pe oriunde te duci. “Let it snow”, “Have yourself a merry little Christmas”, ” ’tis the season to be jolly, fa-la-la-la-la” et ceteraAAAAAAAAAA.

Uite asa ceva as face

Poate dumneavoastra v-ati saturat de Hrusca, dar credeti-ma suna mult mai bine, chiar la saturatie.

acum o saptamana sau mai bine am primit in dar un crab proaspat, prins de Ali in una din turele lui de scuba duving pe coasta Pacificului. O delicatete, dupa bucataria japoneza (si dupa gusturile mele). L-am spalat, l-am curatat (venise fiert deja, cred ca i-au fiert in barca), i-am dezghiocat, si l-am mancat cu sake si un sos de care nu pot sa spun decat ca era bun si elegant (ceva borcanase si sticlute aduse de Toshko ultima data din Japonia

tot in perioada aia am iesit la o plimbare pe malul râului nostru, râul Willamette (care se pronunţă cu accent pe a, nu pe e… suna similar cu “dam’ it”). Am făcut câteva poze cârfului de 50+ de raţe care sălăşluiec aici, plus cele cinci gâşte.

PS later… nu’s ce am facut cu pozele…

am regasit o insemnare de a mea scrisa in 1995…E interesant cat de actuala este (pentru mine of course): asteptare, singuratate in decizii, rabdare….Imi trebuie rabdare acum, si notita asta imi aduce aminte.

Eu nu pun interogativul, ca Eminescu: “…Pot ca sa re-inviu, luminos, din el, ca pasărea Phoenix?…”. Ştiu că pot. Nu e neapărat o calitate, dar am descoperit-o – si poate am dezvoltat-o – pe masura ce cunosteam lumea si realizam ca sunt predispus sa pierd. Dar totodata mi-am dezvoltat – sau mi-am creeat mai bine zis – si o filozofie (sa-i spunem) a asteptarii. A stii sa traiesti inseamna a stii sa ai rabdare. Indienii spun, deasemeni, ca orice posesiune implica aservirea fata de ceea ce posezi. Total de acord. Trebuie sa stim sa fim liberi (caci libertatea e opusul pacatului, nu virtutea). Chiar liberi de a alege aservirea!
(…) Omul, intr-adevar, este o fiinta sociala. Traieste in cadrul unor relatii (vitale dealtfel) cu semenii sai (in primul rand), si face parte dintr-o entitate mai mare, ce cuprinde toti oamenii ca societate. Insa intodeauna, momentele-limita din viata omul si le rezolva singur, deoarece momentele-limita (sau de criza, oricum le-am spune) afecteaza acea inima interioara, acel al treilea cerc in care nu poate patrunde nimeni. Atunci cand suntem afectati in ceea ce avem noi mai profund in noi, suntem singuri. Daca reusim sa ne vindecam, suntem puternici. Daca nu, riscam sa pierdem mult. Sau totul.

It began with the four of us locking ourselves out. Monday, that is. November 12. I’ve been visiting a friend from far away (I like to joke and say that most of my friends here in America are three hours distance from me. On the clock). Ioana left for school at around 8:05, on the school bus (the yellow contraptions Americans invented – one of the few things that’s on my whitelist of American things); we were supposed to give Adina ride to her new job place and then the three of us (me, the husband, and a friend of the husband) to spend some hours browsing car dealerships and stuff. We got to the car and realized we left the key inside (the door autolocks). Good start, we say. We leave nevertheless (nothing could’ve been done anyway), with the plan to stop by Ioana’s school and get her key (hoping she didn’t forget it too).

Off goes the day, and comes the time for me to get a ride to the airport. We’ve retrieved the key alright, giving me the opportunity to say good bye to Ioana for three times (once in the morning, once at school when I got the key – I was put forward to talk with the front desk secretary), and third time at the airport – we decided to wait for Ioana to come home before leaving after all (plenty of time, we realized). I get to the airport one hour earlier like a cautious traveler (and a good grandson of my grandmother who’d go to the train station way ahead even if she had the ticked already purchased), only to find out that my flight will be delayed for no particular reasons one hour. Damn the big corporations. Gotta do something, so I end up at a bar ordering a beer and a soup. The guy next to me asks if I can pas the salt’n’pepper and, with my eyes glued to a book I’m reading, I pass the salt’n’pepper with a jerky movement right through my almost-empty glass of beer, which explodes into a spray of broken glass, scaring everybody. The waiter says it’s okay and I actually get another beer free of charge. I hop on the airplane hoping dearly that I won’t miss my connection in Philadelphia. I didn’t, the airplane landed at gate B7 and the next one boards at gate B11 (or vice versa, whatev’). Sure enough, the second flight is delayed too; I couldn’t care less this time, though, I’m going to arrive in Portland after midnight anyway. Finally the second flight is boarding and after six hours of flying and some tortured sleep (I’m on a chair with a wall in front of me -separation between business class and working-men-blue-collar class –  so I can’t stretch my legs unless I climb them all the way up on the wall where they won’t stay put anyway, kept sliding on the smooth plastic) I land in Portland. I take the time to go to the bathroom and freshen up, knowing that it will be a while until my bag makes it to the baggage claim (I usually travel light with no check-in baggages, but this time I got some ţuica from Cornel and I had to check in my baggage – they don’t allow any liquids on the carry-on baggage anymore). I go to get the baggage half expecting not to find it (if they lose the ţuica I’ll go berserk). The baggage is already waiting for me, going in circles on the conveyor belt (small miracles never cease). I hop on the economy-parking-lot-bus which is already there, ready to go (I was half expecting – again – to have to wait for the bus a whole quarter of hour). The car was parked (my luck started a week earlier) right next to “bus shelter N” so I didn’t need to remember the number (blue lot – kinda hard to remember where you parked your car in the blue lot, “blue-en”, my adviser alway parks in Red-I, which sounds like “red-eye”, or Red-E, which sounds lid “ready”).

So anyway. I get on the car, pay my parking dues and head toward Corvallis. The freeway’s deserted, me and the big trucks only. After one’an’a’half hours I take exit 288 (the right one – sometimes it happens that you miss it yor you take the wrong one) and, like horses feeling their stables, I hit the gas on the deserted four-lanes Highway 34. Speed limit is 55 miles, I try to keep it under 65 (there’s an unwritten rule that if you go with less than 10 miles over the speed limit you’ll be okay) but, eager to get home (is already 2:40 am) I reach 70 mph. While I’m reaching the afore mentioned speed, I pass a police car parked on the side, with the lights off. The trooper probably hadn’t seen a car in the past ten minutes anyway, and here it comes Tapirul speeding. When I saw him hidden in the bushes I said fuck a duck ’cause I knew for a fact he’ll come after me (a quick glance at the speedometer shows that I indeed reached 70 without realizing). In ten seconds I get a dance of blue and red light behind me, and I pull over (almost stop on a railroad) thinking “now how much will I have to pay for the fucking ticket”. The guy come,s introduces himself as trooper So-and-so, and says that he stopped me because I was doing 70 in a 55 zone. I say “Oh gosh, I’ve already been doing seventy? Darn, I was trying to keep it slower but..” “so you didn’t realize you’re doing 70?” – “no sir, long trip, eager to get home, nobody on the street…”. He gets my papers (registration and license), goes back to his car which still flashes in an eerie silence the red-and-blue lights right in my rear view mirrors and after 5 minutes comes back, hands me back the papers and says “I am not going to give you a citation, please drive safe and keep it slow” “Aye, aye, sir, thanks a bunch”

Now, my question is, was it a lucky day or not?

…mitizare, si demitizare. Nu e vorba de mitologiile babiloniene, nu, ci de unele mituri vis-a-vis de America. Si americani. Cred ca am mai batut eu apa in piua pe undeva pe tema asta, da’ si ce daca? Pentru mine este o problema de eterna actualitate.

Cam aşa:

1. Mitul ca americanii sunt obsedaţi de muncă.

Fals, fraţilor. Americanii, mai mult ca alţii zic eu, sunt obsedaţi de câştig (care, din păcate, se obţine şi prin muncă). De “American Dream” (care constă în a avea o casă cât mai lăbărţată cu un garaj cât mai mare şi mai la vedere în care să intre o maşină cât mai SUVistica şi mai mare, eventual şi şalupa, apoi călătorit in Europa şi tot felul de cruises unde ghizii (‘tu-le muma lor de ghizi/ Şi pe ghide când le prinzi/Noaptea pe la trei) le dau mură în gură ce să vadă şi ce să cumpere, şi satisfacerea a tot felul de hobby-uri cât mai “vizibile,” gen snowmobiling, ATV-ing – cu asta cică poţi să faci “dune riding” -, golf, “tailgate partying” – o treabă extrem de tembelă, nu prin faptul ca e petrecere, ci prin faptul ca e petrecere nespontană, prescrisă, cu instrucţiuni de folosire, “Idiot’s Guide to Tailgate Partying” – americanii au ghiduri pentru orice, inclusiv cum să fii spontan, in pat, de exemplu, dar mai ales cum sa plănuieşti să fii spontan în mod intenţionat) . Okaz, înapoi la mit. Nu, nu sunt obsedaţi de muncă, sunt însă foarte self-centered (aşa se cheamă, şi e o virtute. Fără bancuri.) şi le place deci – e în instinct deja- să arate la toată lumea cât de mult au muncit. Orice fleac e comentat si scos în evidenţă – am făcut şi aia, şi ailaltă, şi ailaltă! Şi a trebuit să printez vreo opt documente! – americanii parcă trăiesc în mod perpetuu pe o scenă. Treaba haioasă e că nu mint. Ei chiar se conving singuri că au muncit de s-au istovit. Sunt sinceri. Nici măcar în asta nu sunt spontani. Parcă mai tare îmi place românul care te minte în faţă că s-a istovit, mustăcind, ştiind că minte şi stiind că şi tu te prinzi.

2. Mitul că americanii sunt litigioşi (aşa se spune, nu? ducători la tribunale, “te dau in judecată, te bag la cremenal”)

Ăsta e un mit mai subtil. Americanii sunt intr-adevar litigioşi cu o remarcă: sunt litigioşi pentru chestii pentru care nu există (încă) reguli scrise (cu litere nu importă ce dimensiune). Adicătelea, americanul vrea să gasească o situaţiune pentru care incă nu s-a scris o regulă. De exemplu (celebru): nu scrie pe cana de cafea că cafeaua e fierbinte? Haaaa (vorba lui Vlad), i-am prins! Mă frig şi îi dau în judecată de trei catralioane de dolari. Nu scrie pe punguţa de alune ca punguţa trebuie deschisa înainte de a o mânca? Cool, vine doamna Sue pe scenă. Nu scrie pe costumul de Batman luat cadou de Moş Crăciun pentru nepotu’ de 5 ani că costumul “is not a flying device” – naaaais, îl aruncăm pe nepotu’ discret pe geam că din banii din proces plătim şi cârjele şi ne luăm şi alea de la pct. 1. Da, dar… Dar-ul e că americanul (ăla recent cel puţin, parafrazând pe Patapievici) nu contestă regulile, odată trecute pe hârtie. Exemplu (personal): scrie undeva in catastifele obscure ale companiei Delta ca dacă delay-ul (datorită căreia ai pierdut legătura in aeroportul ics, şi datorită căreia eşti undeva la mama dracu’ pe hartă) este “weather related,” ei (Delta) nu mai au nici o obligaţie cu tine, adicătelea ce faci tu până la zborul următor pe care te pun ei (de pus te pun) nu e problema lor? Ce mănânci, unde dormi? Scrie. Păi dacă scrie, scrie, ghinion, când compania se decide să anuleze un zbor (şi ghici de ce sunt 99% din zborurile din America întârziate sau anulate), toţi americanii, precum oile, îşi scot frumos din buzunar blacberiul şi sună aparţinătorii că nu se ştie când vin, şi în ce stare. Se aşează frumos la coadă, sună repede la motel “să prindă cameră” (şi când prind rânjesc superior-tâmp, “I’m on top of the situation, Gosh, I’m so good”). Nu vezi unul indignat, să zică “fuck off the fucking rules”

Americanii nu sunt litigioşi, sunt doar spălaţi pe creieri.

3. Mitul ca America e veritcală

Adicătelea, că America e compusă din zgârie-nori şi un şir nesfârşit de impaiăr steit bildings. Nimic mai fals. America este o ţară absolut orizontală. Pe lângă cele cîteva sute de metri pătraţi de downtown cu skyscrapers d’alea, şi asta doar în oraşele mari, America (aia construită) e plată, lăbărţată si urâtă. Clădirile – toate – sunt turtite, cu intrare la nivelul solului (şi direct in sufragerie, ce oroare); îţi dau senzaţia că au fost făcute din plastilină şi că, chiar inainte de a fi date in folosinţă, cineva le-a articulat discret cu latul palmei in cap, turtindu-le.

4. Mitul că americanii au simţul umorului.

Ha. Da, or fi având, dar îl au pe ăla al lor, infantil şi tembel, şi “ancorat in sinergismul faptelor”. Americanii au umorul faptic, umorul legat de o situaţie care este comică. Dacă Stan îi dă un pumn lui Btran, haaa-haaa!! Americanii au inventat comediile “sitcom” (adicătelea, situation comedy, ei zic că vine de la faptul că personajele se regăsesc mereu în aceeaşi situaţie, sanchi, vine de la faptul că umorul este bazat pe scălâmbăială, pe “ce zice sau ce face personajul” – ce zice, adica nu subtilităţi, ci ceva clar, cu mesajul upfront. Umorul de situaţie).

Nu judec umorul lor, spun doar că este un umor infantil (la fel cum nu judec umorul unui puşti de 7 ani). America, ca naţie, este în prepubertate încă, şi dacă vrei o descriere scurtă şi exactă a americii sau a americanilor (nu zic a americanului, sa nu cad in ecological falacy), spui ca amricanii sunt ca un pusti de 10 ani, istet foc, cu jucării sofisticate, dar copil încă.

va mai urma

Umblu creanga precum se vede. M-am intors la vechea adresa. Platforma b2evolution imi place mai tare ca asta, dar deocamdata sunt in alfa si mai astept.

Zilele astea am bloguit intens. Nu postat, ci jucat. Problemele din blogul lui Vlad mi-au dat exact motivul necesar sa ma joc cu instalari, dezinstalari, teme, plugins, forums, intrebari, etc.

Well then.