momente berneze

azi în staţia de tren din Berna, la un tren din care abia ne dădusem jos (după o încercare nereuşită de a ajunge la IKEA să vedem ce şi cum)… un tip tânăr şi cam punk-ist (părerea lui Toshiko) alerga să prindă trenul (care era deja întârziat un minut cu plecarea). Nici o şansă să îl piardă: tipul era mecanicul care îl schimba pe celălalt. În încă cinci secunde trenul pleacă.

…and me

Blogosfera este, pare-se, Under Attack. Atacata nu numai de catre domnhul alex leo serban, ci de catre alte alea, as well.
Ce ma amuza cel mai tare este ceea ce ne spune lorelle:

WordPress is used by governments, huge corporations, and me, around the world.

Guverne, alea-alea, and me.

cercetare

Oare cum o fi fost acum o sută de ani? Acum stăm v’o patruj’ de oameni şi ţăcănim la calculatoare de zor. Ne mai ducem să ne pişăm, mai bem o cafea, ne mai întindem să ne troznească oasele, da’ după aia înapoi la belitul în monitor.
Zău aşa.
Şeful IT este rege înscăunat.
P’afară se aude o maşină de tuns iarba, ne uităm pe geam la ea cu ochi miopi. Iete, e soare.

i greet you

ieri am lămurit o mică dilemă lingvistică; în Elveţia cea mai comună formă de întâmpinare este “grüezi”, care vine de la o formă prescurtată de “I greet you.” Acuma, am remarcat că unii oameni aici pronunţă “griuse”, alţii “griuţi”, şi credeam că e doar diferenţă fonologică. Am aflat acum că diferenţa vine de la faptul că în germana berneză persoana a doua de politeţe este “euch”, pe când în rest este “sie”. Prinurmare, “Ich grüsse Sie” se aglutinează în “griuţi”, pe când “Ich grüsse Euch” se aglutinează în “griuse”.

primita pe email

Pentru a veni in intampinarea si ajutorul turistilor straini care viziteaza Romania, s-a hotarat sa se procedeze la traducera in engleza a denumirilor unor localitati din diferite zone ale tarii. Primarii sunt solicitati sa instaleze indicatoare rutiere noi la intrarea si iesirea din localitate, avand inseminate numele localitatii lor in ambele limbi: romana si engleza.

Si iata traducerea in engleza a unor orase din Romania, in ordine alfabetica:

Adunatii Copaceni – Gathered Tree People
Afumati – Neversober
Baicoi – Youball
Buhusi – Boo
Buzau -Really Fat Lip
Calarasi – Silly-dressed Folks on Horses
Ciorogarla -Nigger-River
Constanta – The Steadiness
Dor Marunt – Miniature Melancholy
Husi – Shoo
Navodari – Networkers
Onesti – The Sincere
Pitesti – Youdohide
Satu-Mare – The Rather Roomy Rural Community
Slatina – Slut Tina
Slobozia – A Very Wrong Local Tradition
Târgu Frumos – The Aesthetically Pleasing Bazaar
Urlati – Gimme Some Noise
Voluntari – Town of Unpaid Assistants

sărbători

Ieri a fost sărbătoare Toblerone în piaţa nu-ştiu-cum din Berna. Care ciocolată a fost creeată, acum o sută de ani, chiar în Berna (cine nu ştia, că io nu ştiam, şi brânza Emmental – Swiss cheese for the rest of the world – tot din cantonul Bern provine).
Program mai mult pentru copii, cu ciocolată la gratis, tot felul de activităţi (inclusiv topit de ciocolată şi turnat în forme). De la 7 a fost şi un concert cu formaţia nu-ştiu-care (“Seven”), dar nu l-am mai prins.

Am aflat că Bosch s-a apucat să facă şi maşini de cafea. Fete frumoase oferind cafea şi ciocolată caldă gratis, din masinile Tassimo.

Apropo de sărbători şi de copii, se pare că bernezii îşi iau în mod serios sărbătorile. De câte ori ies în oraş văd cel puţin patru-cinci gravide, toate cam în luna opt aşa.

Ieri am văzut şi un sport mai aparte – bungee surfing? Râul Aare este foarte curat şi foarte iute. Cum weekend-ul ăsta au tot fost vro 30 grade, bernezii au ieşit cu mic cu mare la scăldat. Scăldatul ăsta se face aşa, te duci mai în susul râului, îţi dai drumul în unde, apa te duce repede în jos, ieşi, mergi înapoi la cearceaf, şi tot aşa.
Bungee-surfing ăsta se face aşa: legi o coardă elastică de pod, lungă de vreo 30 m. Îi dai drumul în apă şi te agăţo de capătul ei, având la picioare o placă de surfing. Poţi face doo chestii: te ţii de coarda, cu faţa spre amonte, râul e suficient de iute să te ţină cu placa de surfing la suprafaţă – practic surfezi stând pe loc. Mai elaborat şi mai spectaculos este să te scufunzi până la gât, cu placa ţinută perpendicular pe curent (cu picioarele), sub apă. Curentul te împinge cu putere, şi coarda se lungeşte (aproape că se dublează, ăsa de puternic e curentul). La momentul de întindere maximă ieşi cu placa de surf la suprafaţă, şi elasticitatea coardei te va propulsa contra curent cu putere. Spectaculos.

În faţa clădirii parlamentului, în square, dăduseră drumul la artezienele de pornesc direct din caldarâm – nebunie de copii şi părinţi.

jurnale berneze

…apropo, noi românii suntem printre singurii (nu?) care denumim Elveţia după numele ei oficial (şi anume Confederatio Helvetica), chiar şi italianii o denumesc Svizzera, ba chiar şi cei mai latini dintre latini, comunitatea Romansh o denumeşte Svizra….

Azi prin oraş am făcut poză la doi călugări budişti, care la rândul lor făceau şi ei poze. Poza am făcut-o precum 007, pe sub mână aşa, scurt şi rapid.

kung-fu

braşov-izza

Un scurt periplu prin Braşov – am prins fix canicula. Pe mine nu mă deranjează tare (coiotul spunea mai demult pe munte “bă, tapiru ăsta are probleme cu hipotalamusu’..pai lui nu-i e frig, nu-i e cald, nu-l deranjează ploaia, zăpada…”), în afara faptului ca transpir excesiv şi ma enervează; Toshiko e în mediul ei.
La Piaţa Sfatului, însă, şi în împrejurimi, dezmăgiri. Meniul de bază al oricărei terase e pizza, iar în jurul pieţii şi al străduţelor medievale se găsesc bănci, companii de telefonie mobilă, case de amanet, case de schimb valutar, et comp.
Păcat.

anunţ pe listserv

Dear colleagues,

I am very pleased to announce that Toshiko and I decided to “tie the knot” on June 13th, right after the commencement. The official ceremony will take place in the MU quad and will be witnessed by Dr. Sharon Rosenkoetter and Dr. Carmen Steggell. There will be no party following the ceremony since we are in the midst of preparations to move out of the country. As some of you might already know, I got a research position at University of Bern, Switzerland, and we will be leaving the USA on June 19th.
We want to thank all of you for the encouragement and support to complete our degrees.

Cris Dogaru
*********************
Cristian Dogaru, MD, PhD
_______________________________
College of Health and Human Sciences
Oregon State University, Corvallis, OR 97331
322 Milam Hall /105 Bates Hall

how do you know you’re a preschool educator

[well, technically I am not (only) a preschool teacher, I am instructing college students to become good – and developmentally appropriate – early childhood educators]

– when you walk down the street you hum to yourself “The ants go marching one by one, hurrah, hurrah” all the way up to ten (“the ants go marching ten by ten, hurrah, hurrah/…/the ants go marching ten by ten/the little one stops and says ‘the end!’/and they all go marching down/to the ground/to get out/of the rain, boom, boom, boom…”

– when people are asking you “where are you going” you almost tell them “I’m going on A bear hunt

– you cross the streets only on the cross-marks and sing to yourself “Stop, look and listen/before you cross the street/Use your eyes, use your ears/Then you use your feet

– everybody you meet on the street is smiling at you, that because you’re herding a bunch of 4-year olds

– you habitually look in 15 directions at once, and can sustain a fluent conversation with an adult while settling down conflicts over a glue stick, getting kids to climb down the shelf, and yelling “get on the carpet square”

– you have glitter in your eyebrows, paint on your fingers, glue on your pants and various mismatched toys in your pockets

matematică

J. – 5 years old – is playing with his Pokemon cards (they are back in fashion, it seems). As we try to incorporate literacy and numeracy whenever possible, we start a discussion: “listen, you have four cards. If you gave two of them to a friend, what would happen? How many will you have left?”
After a thoughtful moment, the answer: “my sister would be very mad”

bad timing

  • Am venit în America la începutul mandatelor Bush, şi plec exact când a ieşit Obama.
  • Am ajuns în America cu două săptămâni înainte de septembăr ilevăn, moment care marchează începutul paranoiei americane în ceea ce priveşte străinii.
  • Am terminat şcoala şi am început să caut de lucru în anul marii crize financiare.
  • Am prins perioada de maximă ferocitate a companiilor de credit, şi plec exact când, în sfârşit, este aprobată o lege care pune capăt practicilor şacalice ale băncilor şi companiilor de credit.
  • akismet

    …ăia care cică au grijă să nu fii spamuit pe blog. Orice instalaţie wordpress vine cu pluginul default (că e acelaşi autor).
    Ce am observat io, însă: dacă îmi fac API de akismet şi activez pluginul pe oricare din blogurile de le găzduiesc, găsesc, zilnic, câteva zeci de comentarii în aşa numitul akismet spam queue (în rubricuţa “comments” apare un tabel separat care îţi arată câte comentarii a oprit akismet ăsta, şi răsufli extrem de uşurat când afli).
    Ei bine, am îndrăznit să deactivez akismet pe toate blogurile de le găzduiesc şi să vezi comedie: nici un spam, nika, nada. Adică, toate comentariile de care cică mă păzeşte akismet sunt la hoha.
    Pentru cine nu ştie, akismet funcţioează aşa: de fiecare dată când cineva încearcă să comenteze la ‘mneata pe blog, comentariul trece întâi prin serverul lu’ akismet, care decide că e spam sau nu. Pe lângă faptul ca procesul e anevoios şi supus erorilor (false negative şi pozitive), şi pe lângă faptul că io am mâncărimi când e vorba sa trimit tot ce mişcă prin terţe entităţi, iote că de fapt e gargară. Akismet îşi face popularitate singur (toţi blogherii sunt în limbă după el, este un “must have plugin”) şi probabil culege şi pune la păstrare toată crema de pe net, aipiuri, adrese de email, etc.
    Io bănuiesc o mare schemă în spatele lui akismet.
    Părerea mea.

    Uite mai pun akismet la mine pe blog numa’ aşa de’al dracu. Până acum nu am avut nici un spam comment, de când e blogul ăsta (vlad tot mai are o dată pe lună, unii cu viagra se tot chinuie să comenteze la mama Omida).
    Şi să vezi cum brusc in queue or să fie patrujdemii de spame.
    Americani paranoici. Akismet şi nivelul portocaliu.

    un an zbuciumat

    Anul ăsta am petrecut revelionul ca pe oricare altă noapte, adică am ciocnit un pahar de şampanie pe la ora 10 seara (de obicei ciocnim unul de vin, e adevărat), şi pe la 11 şi ceva m-am dus la culcare, după vreo oră de lectură sefe.
    Anul începea sub auspicii nu foarte favorabile. Jobless, penniless, with a sizable credit on my credit cards and preparing to go bankrupt, and considering – seriously – to move in with a friend, şi anume amicul din West Virginia de la care provine micuţa Kiku-san. Râdeam la telefon cu el, spunând că o să aplice pentru working visa pentru mine, că nu a găsit un baby-sitter american care să întrunească condiţiile (MD, specialist în pediatrie plus PhD în child development).

    Pe 7 ianuarie m-am prezentat la Bankruptcy Court in Eugene, Oregon, să file for. Să avem şi noi faliţii noştri, carevasăzică. Chapter 7, mai precis. Un proces destul de obositor şi migălos.

    Întorcându-mă un pic în urmă, pe 5 septembrie 2008 susţinusem teza de doctorat, în ciuda îndoielii şefilor mei de comitet – am avut doi, păcatele mele – care îmi tot spuseseră în primăvară şi vară că nu e foarte realist ce vreau io să fac, recte să termin dracu’ doctoratul fără să mai intru într-un nou an universitar. Povestea din spatele tezei mele de doctorat e şi aia lungă (şi cu amintiri nu prea plăcute), pe care probabil o să o spun altă dată. Aveam o promisiune că în trimestrul de toamnă o să primesc o clasă de predat, dar pe urmă s-au tot coit şi învârtit că e mai bine să predau ca GTA (graduate teaching assistant, adicătelea să ma înscriu ca student termul respectiv) decât ca instructor. Unul din motive a fost într-adevăr viabil, ca GTA primeam asigurare medicală (graţie muncii sindicatului lu’ graduate students employees), pe când ca instructor nu aş fi primit benefits, pentru că poziţia era sub necesarul 0.5 FTE (which stands for Full Time Equivalent). O, aş fi putut plăti asigurarea din buzunar, dar era prohibitiv. Nimic rău în a preda ca student şi nu ca intructor (salariul era fix tot ăla, cred), mai puţine treaba de prestige, că se purtau cu mine ca şi când aş fi fost student, şi nu un professional la acelaşi nivel cu ei (sau chiar mai sus, dacă stăm şi ne gândim).
    Poziţia – şi banii – au fost numai pentru fall term. Începând cu 15 decembrie eram pe cont propriu – asta e partea “jobless”. Pe departament i-a durut fix în cur de situaţia mea.

    Între timp mai întrebasem în stânga şi în dreapta, dar unde dracu’ să găseşti ceva temporar, în mijlocul anului, şi în limitele faimosului Optional Practical Training, care spune că poţi lucra, da, da’ numai în domeniul pentru care ai fost pregătit, şi numai în poziţii care necesită calificarea pe care ai obţinut-o (PhD-ul, în cazul meu).

    Pot pentru ca să spun că pe 1 ianuarie 2009 situaţia era oarecum albastră. Banii se cam terminaseră (pe decembrie am luat juma’ de salar), prospecte de angajare nu prea existau la momentul respectiv. Îmi şi alesesem cel mai bun an pentru aplicat pentru joburi, cum am mai scris şi în altă parte.
    Urma să mă mut la amicul cerbu cu căţel şi purcel, şi să aştept acolo desfăşurarea evenimentelor.

    Pe 5 ianuarie începe şcoala. Îmi verific emailurile dimineaţă şi găsesc unul de la Joanne, directoarea de la Child Development Center, unde mai lucrasem ca GTA în trecut, întrebându-mă dacă sunt disponibil şi prin preajmă (prin noiembrie-decembrie aruncasem o vorbă si către ea, cum că dacă are nevoie de instructor, assistant, ceva, orice, sunt tare dispus). Ce se întâmplase, unul dintre Head Teachers anunţase, în dimineaţa respectivă, că îşi dă demisia.
    Şi aşa am început eu serviciul pe 6 ianuarie. Doar clasa de dimineaţă (pentru clasa de după amiază Joanne a târât-o, înapoi din retirement, pe Rosie).
    Pe 7, cum ziceam, am depus actele la faliment.
    Prin a doua jumătate a lui ianuarie mă anunţă nemţii din Freiburg că sunt interesaţi, hai să vii la interviu. Contactez imediat şi pe elveţienii din Berna, să le spun că vin în Germania, mai sunt interesaţi în mine? (cu ei discutasem deja la telefon, erau tare interesaţi dar nu putea pune un zbor transatlantic în buget, cică, şi rămăsese cam în coadă de peşte). Elveţienii se mobilizează urgent şi stabilim o dată (ei plătind tren şi hotel). Acum, deplasarea la interviuri nu era aşa simplă. Viza mea de USA expirase deja în septembrie, recte trebuia să aplic la alta. Cel mai eficient – să aplic în Frankfurt. Da, da’ în Germania cică îţi tin paşaportul 5 zile (plus poşta, că nu ridici paşaportul în persoană, tre’ să le dai un plic timbrat cu o adresă unde să trimită ei). Boon, zic, facem aşa, vin în Germania pe 16 februarie, pe 17 e interviul în Freiburg, seara mă întorc în Frankfurt la hotel, pe 18 programez interviul la viză, pe 18 seara mă duc la Berna, interviu pe 19 la Berna şi după aia… După aia mai vedem, noroc că Cori e în Heidelberg, pot să dau adresa lor şi poate mă ţine ea la ea până vine şi paşaportul. Şi îmi pică fisa, Elveţia are regim special cu românii, trebe paşaport ca să intri, prin urmare şi aşa deci planul nu merge. Damn. Email la Berna, putem să reprogramăm?, că am nevoie de cel puţin cinci zile să aştept paşaportul? – sigur că da, putem pe 27. Acum planul se încurca, cum fac, cum socotesc, unde stau? Amicul R. din Metz se oferise deja să mă găzduiască, dar complicăţenia era că ar fi trebuit să mă întorc în Heidelberg să ridic paşaportul, că îmi era teamă că dacă pun adresa din Metz, o să vină prea târziu.

    Metz a rămas. Cred că am mai povestit pe undeva – a, da, jurnal de interviuri – episodul unu.

    Partea nostimă a fost că pe 9 februarie elveţienii au avut un referendum cum că dacă să le acorde şi românilor şi bulgarilor acelaşi tratament ca lu’ restul UE, printre altele fiind şi călătoria fără paşaport. La amicul R. fiind am aflat că referendumul a aprobat pozitiv şi că, teoretic, nu aş avea nevoie de paşaport să intru în Elveţia. Partea ŞI mai nostimă a fost că nemţii la ambasadă s-au mişcat extrem de repede, vineri (la două zile după interviul de la ambasadă, de miercuri) Cori îmi spunea că a venit plicul cu paşaportul…Aici am luat decizia să îmi bag picioarele şi să ma duc direct la Berna din Metz, aşa fără paşaport (puteam să o rog pe Cori să trimită paşaportul la Metz, da’ am zis că ce e în mână nu e minciună, lasă să stea paşaportul safe în Heidelberg şi să nu se piardă prin cine ştie ce dezastru poştal).

    În Basel am schimbat trenul şi frontiera, cu ceva emoţii. Nu m-a întrebat nimeni nimic.

    După Berna lucrurile au început să meargă ceva mai şnur. Berna, interviu, plăcut reciproc, Heidelberg, văzut cu Cori cu care nu mă mai văzusem de opt ani, bere şi şniţel la Schnitzelhaus, Frankfurt la cinci dimineaţa să prind avionul. Două săptămâni de perindări europene, în timp ce studenţii mei studenţeau fără mine.

    Din primăvară – martie – am început serviciu full-time, preluând şi clasa de după amiază, cu un salariu – în sfârşit, după opt ani – mai rezonabil.

    Prin aprilie îmi vine decizia de la judecătorie, datoriile sunt şterse, I’m clean (dar cu redit history la pământ, care oricum era la pământ).

    Între timp aşteptam înfrigurat deciziile europene. Silenţium pe ambele fronturi, trimit un email politicos, nemţii nu răspund (române, fii mai neamţ? – ha, nemţii mi-au plătit ce promiseseră că plătesc, adicătelea cheltuielile de drum, abia acum în mai, după câteva emailuri din ce în ce mai furioase, ultimul – cel după care plata a fost efectuată prompt în două zile – fiind trimis şi la decan, spunând că sunt extrem de dezamăgit, şi că un aşa comportament nu e demn de o universitate cu aşa renume), elveţienii că să le mai dau un bob zăbavă.

    Pe 29 aprilie vine în sfârşit oferta de la elveţieni (nemţii îmi răspunseseră deja, laconic, că au ales pe altcineva). Pe 2 mai aia de la Yale.

    Iar acum vând.

    Cum zicea comandantul Jason Nesmith în Galaxy Quest – “never give up, never surrender”.