Anul ăsta am petrecut revelionul ca pe oricare altă noapte, adică am ciocnit un pahar de şampanie pe la ora 10 seara (de obicei ciocnim unul de vin, e adevărat), şi pe la 11 şi ceva m-am dus la culcare, după vreo oră de lectură sefe.
Anul începea sub auspicii nu foarte favorabile. Jobless, penniless, with a sizable credit on my credit cards and preparing to go bankrupt, and considering – seriously – to move in with a friend, şi anume amicul din West Virginia de la care provine micuţa Kiku-san. Râdeam la telefon cu el, spunând că o să aplice pentru working visa pentru mine, că nu a găsit un baby-sitter american care să întrunească condiţiile (MD, specialist în pediatrie plus PhD în child development).

Pe 7 ianuarie m-am prezentat la Bankruptcy Court in Eugene, Oregon, să file for. Să avem şi noi faliţii noştri, carevasăzică. Chapter 7, mai precis. Un proces destul de obositor şi migălos.

Întorcându-mă un pic în urmă, pe 5 septembrie 2008 susţinusem teza de doctorat, în ciuda îndoielii şefilor mei de comitet – am avut doi, păcatele mele – care îmi tot spuseseră în primăvară şi vară că nu e foarte realist ce vreau io să fac, recte să termin dracu’ doctoratul fără să mai intru într-un nou an universitar. Povestea din spatele tezei mele de doctorat e şi aia lungă (şi cu amintiri nu prea plăcute), pe care probabil o să o spun altă dată. Aveam o promisiune că în trimestrul de toamnă o să primesc o clasă de predat, dar pe urmă s-au tot coit şi învârtit că e mai bine să predau ca GTA (graduate teaching assistant, adicătelea să ma înscriu ca student termul respectiv) decât ca instructor. Unul din motive a fost într-adevăr viabil, ca GTA primeam asigurare medicală (graţie muncii sindicatului lu’ graduate students employees), pe când ca instructor nu aş fi primit benefits, pentru că poziţia era sub necesarul 0.5 FTE (which stands for Full Time Equivalent). O, aş fi putut plăti asigurarea din buzunar, dar era prohibitiv. Nimic rău în a preda ca student şi nu ca intructor (salariul era fix tot ăla, cred), mai puţine treaba de prestige, că se purtau cu mine ca şi când aş fi fost student, şi nu un professional la acelaşi nivel cu ei (sau chiar mai sus, dacă stăm şi ne gândim).
Poziţia – şi banii – au fost numai pentru fall term. Începând cu 15 decembrie eram pe cont propriu – asta e partea “jobless”. Pe departament i-a durut fix în cur de situaţia mea.

Între timp mai întrebasem în stânga şi în dreapta, dar unde dracu’ să găseşti ceva temporar, în mijlocul anului, şi în limitele faimosului Optional Practical Training, care spune că poţi lucra, da, da’ numai în domeniul pentru care ai fost pregătit, şi numai în poziţii care necesită calificarea pe care ai obţinut-o (PhD-ul, în cazul meu).

Pot pentru ca să spun că pe 1 ianuarie 2009 situaţia era oarecum albastră. Banii se cam terminaseră (pe decembrie am luat juma’ de salar), prospecte de angajare nu prea existau la momentul respectiv. Îmi şi alesesem cel mai bun an pentru aplicat pentru joburi, cum am mai scris şi în altă parte.
Urma să mă mut la amicul cerbu cu căţel şi purcel, şi să aştept acolo desfăşurarea evenimentelor.

Pe 5 ianuarie începe şcoala. Îmi verific emailurile dimineaţă şi găsesc unul de la Joanne, directoarea de la Child Development Center, unde mai lucrasem ca GTA în trecut, întrebându-mă dacă sunt disponibil şi prin preajmă (prin noiembrie-decembrie aruncasem o vorbă si către ea, cum că dacă are nevoie de instructor, assistant, ceva, orice, sunt tare dispus). Ce se întâmplase, unul dintre Head Teachers anunţase, în dimineaţa respectivă, că îşi dă demisia.
Şi aşa am început eu serviciul pe 6 ianuarie. Doar clasa de dimineaţă (pentru clasa de după amiază Joanne a târât-o, înapoi din retirement, pe Rosie).
Pe 7, cum ziceam, am depus actele la faliment.
Prin a doua jumătate a lui ianuarie mă anunţă nemţii din Freiburg că sunt interesaţi, hai să vii la interviu. Contactez imediat şi pe elveţienii din Berna, să le spun că vin în Germania, mai sunt interesaţi în mine? (cu ei discutasem deja la telefon, erau tare interesaţi dar nu putea pune un zbor transatlantic în buget, cică, şi rămăsese cam în coadă de peşte). Elveţienii se mobilizează urgent şi stabilim o dată (ei plătind tren şi hotel). Acum, deplasarea la interviuri nu era aşa simplă. Viza mea de USA expirase deja în septembrie, recte trebuia să aplic la alta. Cel mai eficient – să aplic în Frankfurt. Da, da’ în Germania cică îţi tin paşaportul 5 zile (plus poşta, că nu ridici paşaportul în persoană, tre’ să le dai un plic timbrat cu o adresă unde să trimită ei). Boon, zic, facem aşa, vin în Germania pe 16 februarie, pe 17 e interviul în Freiburg, seara mă întorc în Frankfurt la hotel, pe 18 programez interviul la viză, pe 18 seara mă duc la Berna, interviu pe 19 la Berna şi după aia… După aia mai vedem, noroc că Cori e în Heidelberg, pot să dau adresa lor şi poate mă ţine ea la ea până vine şi paşaportul. Şi îmi pică fisa, Elveţia are regim special cu românii, trebe paşaport ca să intri, prin urmare şi aşa deci planul nu merge. Damn. Email la Berna, putem să reprogramăm?, că am nevoie de cel puţin cinci zile să aştept paşaportul? – sigur că da, putem pe 27. Acum planul se încurca, cum fac, cum socotesc, unde stau? Amicul R. din Metz se oferise deja să mă găzduiască, dar complicăţenia era că ar fi trebuit să mă întorc în Heidelberg să ridic paşaportul, că îmi era teamă că dacă pun adresa din Metz, o să vină prea târziu.

Metz a rămas. Cred că am mai povestit pe undeva – a, da, jurnal de interviuri – episodul unu.

Partea nostimă a fost că pe 9 februarie elveţienii au avut un referendum cum că dacă să le acorde şi românilor şi bulgarilor acelaşi tratament ca lu’ restul UE, printre altele fiind şi călătoria fără paşaport. La amicul R. fiind am aflat că referendumul a aprobat pozitiv şi că, teoretic, nu aş avea nevoie de paşaport să intru în Elveţia. Partea ŞI mai nostimă a fost că nemţii la ambasadă s-au mişcat extrem de repede, vineri (la două zile după interviul de la ambasadă, de miercuri) Cori îmi spunea că a venit plicul cu paşaportul…Aici am luat decizia să îmi bag picioarele şi să ma duc direct la Berna din Metz, aşa fără paşaport (puteam să o rog pe Cori să trimită paşaportul la Metz, da’ am zis că ce e în mână nu e minciună, lasă să stea paşaportul safe în Heidelberg şi să nu se piardă prin cine ştie ce dezastru poştal).

În Basel am schimbat trenul şi frontiera, cu ceva emoţii. Nu m-a întrebat nimeni nimic.

După Berna lucrurile au început să meargă ceva mai şnur. Berna, interviu, plăcut reciproc, Heidelberg, văzut cu Cori cu care nu mă mai văzusem de opt ani, bere şi şniţel la Schnitzelhaus, Frankfurt la cinci dimineaţa să prind avionul. Două săptămâni de perindări europene, în timp ce studenţii mei studenţeau fără mine.

Din primăvară – martie – am început serviciu full-time, preluând şi clasa de după amiază, cu un salariu – în sfârşit, după opt ani – mai rezonabil.

Prin aprilie îmi vine decizia de la judecătorie, datoriile sunt şterse, I’m clean (dar cu redit history la pământ, care oricum era la pământ).

Între timp aşteptam înfrigurat deciziile europene. Silenţium pe ambele fronturi, trimit un email politicos, nemţii nu răspund (române, fii mai neamţ? – ha, nemţii mi-au plătit ce promiseseră că plătesc, adicătelea cheltuielile de drum, abia acum în mai, după câteva emailuri din ce în ce mai furioase, ultimul – cel după care plata a fost efectuată prompt în două zile – fiind trimis şi la decan, spunând că sunt extrem de dezamăgit, şi că un aşa comportament nu e demn de o universitate cu aşa renume), elveţienii că să le mai dau un bob zăbavă.

Pe 29 aprilie vine în sfârşit oferta de la elveţieni (nemţii îmi răspunseseră deja, laconic, că au ales pe altcineva). Pe 2 mai aia de la Yale.

Iar acum vând.

Cum zicea comandantul Jason Nesmith în Galaxy Quest – “never give up, never surrender”.

una din dilemele bisericilor (câteva) de pe insula Nantucket (aia trimisă înapoi în anul 1250 BC în cartea lui Stirling) era faptul că, istoric, Iisus nu se născuse încă, nu pătimise încă, nu se înălţase încă.
Hmmmm….

Despre S. M. Stirling (Stephen Michael, dar cărţile le semnează “S.M.”) am mai scris io pe undeva pe blogul ăsta (povestea lu’ cum l-am descoperit io pe Stirling…hehe, şi atunci tot “istorii alternative” i-am spus).
Autorul s-a născut în Metz, Franţa  (unde este amicul R. la care am stat în periplul meu european), şi a scris (printre altele) o serie de romane centrate în Oregon, şi chiar în Corvallis de fapt, unde stau io acum în periplul meu american. E canadiano-englez, totuşi (în Metz era cu tata cu armata, or so).

Îi place să scrie romane (sunt ele se-fe? – aici ne răspunde împricinatul) de istorie alternativă, istorie paralelă, istorie post-apocaliptică, cum-ar-fi-dacă. Şi, cred eu, scrie bine şi convingător, şi, mai ales, plauzibil. A scrie literatura se-fe plauzibilă, asta mi se pare mie ceva dificil.
Am povestit în altă-partea aia despre seria “Dies the fire” – numită, nu’ş de ce, “The Emberverse Series” –  în care un “eveniment” (“the Change” or “the Event”), petrecut undeva in marite 1998, schimbă subtil legile fizicii, astfel încât (a) electricitatea practic dispare (ca şi cum toate materialele ar deveni izolante, recte nu mai poţi produce, stoca, şi transporta electricitate), şi (b) arderea explozivă nu se mai produce (recte praful de puşcă şi derivatele, plus motoarele pe bază de combustie internă, nu mai pot funcţiona). La o primă impresie e dificil de imaginat impactul major pe care aceste schimbari îl pot avea asupra civilizaţiei umane, dar Stirling este foarte convingător (şi, din nou spun, plauzibil). Civilizaţia, aşa cum o ştim, nu mai poate exista (cât de mult depindem de electricitate şi arderea internă?); societatea umană se vede nevoită să se întoarcă brusc la o societate de tip feudal. Numai o fracţiune a omenirii supravieţuieşte, mulţi supravieţuiesc reîntorcăndu-se la canibalism şi sălbăticie, alţii creează nuclee de societăţi feudale minuscule… toată povestea merită citită (autorul a publicat cinci romane în serie, alte patru urmând). Wikipedia are articole întregi despre Stirling şi cărţile lui, pentru cine nu se teme de spoilers

Acum am început să citesc o altă serie, legată de seria “Emberverse” prin faptul că acelaşi “event” care a schimbat legile fizicii în Emberverse propulsează insula Nantucket (o insulă de lângă statul Maine, în Atlantic) înapoi în trecut, undeva în anul 1250 BC, în plină epocă de bronz (europeană). Întreaga insulă, cu tot ce era pe ea (tehnologie, etc), plus o bucată de ocean împrejur, şi nava “Eagle“, o ambarcaţiune de antrenament a lui U.S. Coast Guard, una dintre cele două simgure corăbii cu pânze încă în funcţiune în America. Mâna de locuitori ai insulei (prima carte se numeşte, sugestiv, “Island in the sea of time”) trebuie să înveţe să supravieţuiască în noile condiţii, cu ce tehnologie şi maşinării şi cunoştinţe au venit cu ei în mileniul doi înainte de Christos, în mijlocul civilizaţiilor de la vremea respectivă (Olmeci în Mezoamerica, Micenieni în Grecia, hitiţu, egipteni, etc), cu care fie se războiesc, fie fac comerţ dar în mod evident le influenţează major

Cum spuneam, îmi place cum scrie Stirling, poveştile sunt plauzibile şi au miez (şi sunt curajoase), personajele au viaţă, citirea e captivantă. Are însă nişte chestii oarecum iritante, totuşi. Unul, faptul că în toate evenimentele astea prea se întâmplă să se găsească oameni potriviţi în locul potrivit, cam dincolo de simplă coincidenţă. În “Dies the fire”, de exemplu, unul din personajele principale, Mike Havel the Bearkiller, pe lângă faptul că începe călătoria în compania, printre altele, a unei fete obsedate de “The lord of the rings”, până la punctul că avea un arc adevărat pe care îl folosea cu măiestrie, întâlneşte, în călătoria sa spre Oregon, tot felul de oameni pricepuţi in tot felul de arte foarte folositoare într-o societate fără electricitate şi combustie internă, dar care în secolul 20 “normal” nu sunt aşa de des întâlnite, de exemplu o tipă care avea ca hobby ken-do (nu doar aşa, scrimă, ci chestii serioase avansate), un tip care se pricepea la făcut arcuri în mod tradiţional (şi nu din prefabricate şi materiale speciale cum sunt arcurile pentru entuziaştii din ziua de azi), şi tot aşa. In seria ailaltă, cu insula transportată înapoi în timp (într-un univers care se bifurcă, evident, ca să se rezolve paradoxul călătoriei temporale care schimbă trecutul), la fel, pe insulă se întâmplă să fie un profesor de istorie antică, o bibliotecară pasionată de arheologie, căpitanul vasului Eagle (o negresă lesbiană de fapt) era antrenat în arte marţiale japoneze, o studentă la astronomie era în practică (ea e cea care calculeaza data, bazat pe configuratia stelelor), şi tot aşa, un fierar amator care avea o fierărie în garaj, tot felul de cultivatori amatori care se pricepeau fix la de toate, etc.

Mai are nişte fixuri autorul, unul fiind că e cam obsedat de lesbiene (în toate cărţile de le-am citi până acum unul sau mai multe personaje principale sunt lesbiene – ciudat ca gay nu apar.

Lectură plăcută şi captivantă.