…mitizare, si demitizare. Nu e vorba de mitologiile babiloniene, nu, ci de unele mituri vis-a-vis de America. Si americani. Cred ca am mai batut eu apa in piua pe undeva pe tema asta, da’ si ce daca? Pentru mine este o problema de eterna actualitate.

Cam aşa:

1. Mitul ca americanii sunt obsedaţi de muncă.

Fals, fraţilor. Americanii, mai mult ca alţii zic eu, sunt obsedaţi de câştig (care, din păcate, se obţine şi prin muncă). De “American Dream” (care constă în a avea o casă cât mai lăbărţată cu un garaj cât mai mare şi mai la vedere în care să intre o maşină cât mai SUVistica şi mai mare, eventual şi şalupa, apoi călătorit in Europa şi tot felul de cruises unde ghizii (‘tu-le muma lor de ghizi/ Şi pe ghide când le prinzi/Noaptea pe la trei) le dau mură în gură ce să vadă şi ce să cumpere, şi satisfacerea a tot felul de hobby-uri cât mai “vizibile,” gen snowmobiling, ATV-ing – cu asta cică poţi să faci “dune riding” -, golf, “tailgate partying” – o treabă extrem de tembelă, nu prin faptul ca e petrecere, ci prin faptul ca e petrecere nespontană, prescrisă, cu instrucţiuni de folosire, “Idiot’s Guide to Tailgate Partying” – americanii au ghiduri pentru orice, inclusiv cum să fii spontan, in pat, de exemplu, dar mai ales cum sa plănuieşti să fii spontan în mod intenţionat) . Okaz, înapoi la mit. Nu, nu sunt obsedaţi de muncă, sunt însă foarte self-centered (aşa se cheamă, şi e o virtute. Fără bancuri.) şi le place deci – e în instinct deja- să arate la toată lumea cât de mult au muncit. Orice fleac e comentat si scos în evidenţă – am făcut şi aia, şi ailaltă, şi ailaltă! Şi a trebuit să printez vreo opt documente! – americanii parcă trăiesc în mod perpetuu pe o scenă. Treaba haioasă e că nu mint. Ei chiar se conving singuri că au muncit de s-au istovit. Sunt sinceri. Nici măcar în asta nu sunt spontani. Parcă mai tare îmi place românul care te minte în faţă că s-a istovit, mustăcind, ştiind că minte şi stiind că şi tu te prinzi.

2. Mitul că americanii sunt litigioşi (aşa se spune, nu? ducători la tribunale, “te dau in judecată, te bag la cremenal”)

Ăsta e un mit mai subtil. Americanii sunt intr-adevar litigioşi cu o remarcă: sunt litigioşi pentru chestii pentru care nu există (încă) reguli scrise (cu litere nu importă ce dimensiune). Adicătelea, americanul vrea să gasească o situaţiune pentru care incă nu s-a scris o regulă. De exemplu (celebru): nu scrie pe cana de cafea că cafeaua e fierbinte? Haaaa (vorba lui Vlad), i-am prins! Mă frig şi îi dau în judecată de trei catralioane de dolari. Nu scrie pe punguţa de alune ca punguţa trebuie deschisa înainte de a o mânca? Cool, vine doamna Sue pe scenă. Nu scrie pe costumul de Batman luat cadou de Moş Crăciun pentru nepotu’ de 5 ani că costumul “is not a flying device” – naaaais, îl aruncăm pe nepotu’ discret pe geam că din banii din proces plătim şi cârjele şi ne luăm şi alea de la pct. 1. Da, dar… Dar-ul e că americanul (ăla recent cel puţin, parafrazând pe Patapievici) nu contestă regulile, odată trecute pe hârtie. Exemplu (personal): scrie undeva in catastifele obscure ale companiei Delta ca dacă delay-ul (datorită căreia ai pierdut legătura in aeroportul ics, şi datorită căreia eşti undeva la mama dracu’ pe hartă) este “weather related,” ei (Delta) nu mai au nici o obligaţie cu tine, adicătelea ce faci tu până la zborul următor pe care te pun ei (de pus te pun) nu e problema lor? Ce mănânci, unde dormi? Scrie. Păi dacă scrie, scrie, ghinion, când compania se decide să anuleze un zbor (şi ghici de ce sunt 99% din zborurile din America întârziate sau anulate), toţi americanii, precum oile, îşi scot frumos din buzunar blacberiul şi sună aparţinătorii că nu se ştie când vin, şi în ce stare. Se aşează frumos la coadă, sună repede la motel “să prindă cameră” (şi când prind rânjesc superior-tâmp, “I’m on top of the situation, Gosh, I’m so good”). Nu vezi unul indignat, să zică “fuck off the fucking rules”

Americanii nu sunt litigioşi, sunt doar spălaţi pe creieri.

3. Mitul ca America e veritcală

Adicătelea, că America e compusă din zgârie-nori şi un şir nesfârşit de impaiăr steit bildings. Nimic mai fals. America este o ţară absolut orizontală. Pe lângă cele cîteva sute de metri pătraţi de downtown cu skyscrapers d’alea, şi asta doar în oraşele mari, America (aia construită) e plată, lăbărţată si urâtă. Clădirile – toate – sunt turtite, cu intrare la nivelul solului (şi direct in sufragerie, ce oroare); îţi dau senzaţia că au fost făcute din plastilină şi că, chiar inainte de a fi date in folosinţă, cineva le-a articulat discret cu latul palmei in cap, turtindu-le.

4. Mitul că americanii au simţul umorului.

Ha. Da, or fi având, dar îl au pe ăla al lor, infantil şi tembel, şi “ancorat in sinergismul faptelor”. Americanii au umorul faptic, umorul legat de o situaţie care este comică. Dacă Stan îi dă un pumn lui Btran, haaa-haaa!! Americanii au inventat comediile “sitcom” (adicătelea, situation comedy, ei zic că vine de la faptul că personajele se regăsesc mereu în aceeaşi situaţie, sanchi, vine de la faptul că umorul este bazat pe scălâmbăială, pe “ce zice sau ce face personajul” – ce zice, adica nu subtilităţi, ci ceva clar, cu mesajul upfront. Umorul de situaţie).

Nu judec umorul lor, spun doar că este un umor infantil (la fel cum nu judec umorul unui puşti de 7 ani). America, ca naţie, este în prepubertate încă, şi dacă vrei o descriere scurtă şi exactă a americii sau a americanilor (nu zic a americanului, sa nu cad in ecological falacy), spui ca amricanii sunt ca un pusti de 10 ani, istet foc, cu jucării sofisticate, dar copil încă.

va mai urma

Umblu creanga precum se vede. M-am intors la vechea adresa. Platforma b2evolution imi place mai tare ca asta, dar deocamdata sunt in alfa si mai astept.

Zilele astea am bloguit intens. Nu postat, ci jucat. Problemele din blogul lui Vlad mi-au dat exact motivul necesar sa ma joc cu instalari, dezinstalari, teme, plugins, forums, intrebari, etc.

Well then.

Nu vorbi cu mine când sunt in baie (mă inhib, e o chestie personală)

Nu vorbi cu mine când am deschis uşa la baie (şi e clar ca ma duc la baie, şi probabil e o urgenţă)

Nu vorbi cu mine când vobesc la telefon.

Nu vorbi cu mine când vorbesc la un ghişeu, cu un vânzător, la o casă, etc

Nu te opri să vorbim în locuri de trecere (la intrarea în magazin de exemplu)

Pe cât posibil, nu vorbi cu mine fără să te uiţi la mine (sau fără să mă uit eu la tine). Noi latinii gesticulăm şi ne privim în ochi când vorbim.

…Notă de subsol: evident, in caz de urgenţe cele spuse mai sus nu se aplică.

Locuiesc intr-un bloc… de fapt apartment building, ca la americani block e altceva, e un patrat cuprins intre patru strazi …pe strada 21 in Corvallis (la numarul 121, de fapt, totul rimeaza). Blocul este vis-a-vis de campus, de fapt poate fi vazut intr-una din camerele de luate vederi ale universitatii, cea indreptata spre strada Monroe, aici… daca va uitati cu atentie, in partea din stanga se vede o cladire cu etaj si acoperis clasic (inclinat) de ţiglă, cu un mesteacan in fata. In poza (si aveti dreptate) nu reiese ca blocul ar avea trei etaje..Are si nu are. Unu, americanii numara etajele incepand cu parterul (de regula) deci etajul unu la noi e etajul doi la ei (ceea ce inseamna ca eu in Ploiesti stau la etajul trei). Blocul e construit pe o panta (mica), ceea ce face ca in spate sa fie mai inalt decat in fata. In spate e parcarea, intri in bloc sub un fel de copertina (care e apartamentul de la etajul urmator de fapt). La etajul unu (noi cred ca l-am numi demisol) este un apartament si camera unde se afla masinile de spalat si uscat (cate trei), 75 centi per load. Si liftul evident. Etajul doi este parterul cum intri din fata (de unde vedeti dumneavoastra pe webcam), la care ajungi urcand un rand de trepte. Asa se face ca “blocul cu doua etaje” are de fapt patru. Eu stau la etajul patru (intotdeauna e dificil sa explic vizitatorilor, asa ca ma multumesc sa le spun “top floor”), apartamentul 24 (sa rimeze, desi as fi vrut sa stau la apartamentul 21). Totul are sens totusi, 24 e scoala generala la care am urmat (iar in Grozavesti am stat la camera 324). In plus, ZIP-codul adresei mele e 97330, adica ‘973 (anul in care m-am nascut) si 30 (ziua in care m-am nascut).
Dar am deviat.
Blcocul, fiind asa aproape de campus, e populat 99% de tinerime, studenti (undergrad si graduate), foarte multi asiatici (asiatice de fapt). Are cumva aspectul de camin, dar nu caminele din Grozavesti unde toata lumea stia pe toata lumea, ci mai dgraba U-urile, unde lumea era mai izolata, fiecare in apartamentul lui, fara sa se cunoasca prea bine. In spate e o parcare intodeauna plina, cum se vede si aici plus un rastel de biciclete care mai de care (una e a mea).
La etajul trei (sau etajul unu dupa numaratoarea mai normala) locuieste domnul meu misterios. Este un domn in vârstă, cel putin 70 ani, slab si inalt. Este total distonant cu restul locatarilor, mai intai prin varsta dar si prin alură. Locuieste singur si nu are amsina (asta stiu sigur). Are o bicicleta de moda veche (fara “viteze,” si cu cos in fata) cu care se duce la cumparaturi. Imi aduce aminte cumva de Stan (din Stan si Bran), dar un Stan la 70 ani, din spatele scenei, serios si seren. Si in acelasi timp imi aminteste de Bau din “Sa ucizi o pasare cantatoare…” Poarta intotdeauna palarie (vara-iarna), pantaloni de stofa si camasa alba. Pantaloni cu bretele. Cand umbla cu bicicleta penseaza pantalonii la glezna sa nu se atinga de lantul bicicletei. E un domn tacut si singur. Ne intalnim cand si cand in lift, unde ii tin usa sa poata intra cu bratul de cumparaturi (puse intr-o punga de hartie maro de la bacanie) – imi multumeste frumos, si cumva, nu din cuvinte ci din aer si ton, am senzatia de inceput de secol, de iesire din timp. Nu stiu cine e domnul misterios, dar ma bucur ca e.

Dupa ce am visat acum doua nopti ca ma fugarea un urs (dupa ce citisem postul lui madelin “Povestiri de la Plostina”) – ne fugarea pe mine, Catalin, Cornel si inca vreo doi neidentificati….se facea ca eram undeva la Plostina (unde altundeva?) intre niste bolovani mari si verdeata (eram cam dupa Izvorul Babii, pe langa odaia lui Nisturuc parca), asezati pe iarba, mancand ceva de pe niste ziare desfacute (sau hartie). A aparut un nene in fuga cu o pusca in mana (padurar) zicand ca vine ursul. Am lasat balta mancarea si am fugit.. catalin era slabit sau ceva ca nu putea fugi, il ajutam eu (incetinit)… Cornel a cazut si a ramas nemiscat sa creada ursul ca e mort.. In final, cu ultima suflarea, ne-am suit – aruncat mai degraba – pe un fel de platforma inalta, de lemn, sub care erau tocitori de prune (dar si pe platforma erau alte chestii), platforma care se termina cu un perete inalt langa care m-am chircit sperand ca ursul nu o sa ma ajunga cu laba…

Deci cum spuneam, dupa ce am visat treaba asta acum doua zile, ast’noapte am visat asa:

Se facea…

…………………………….

Iata ce se intampla daca amna prea mult povestitul unui vis, il uit.

Pe ala de azi noapte nu il impartasesc, e erotic si vreau sa ma bucur singur de el.

ma gandeam zilele astea ca nu am mai scris nimic pe aici… Si apoi am gasit pasajul asta in Baudolino de Umberto Eco.

“…come tomorrow and I will start teaching to write because reading is one thing that costs nothing you just have to look and move your lips but if you write in a book you need paper and ink and the inkwell that alba pratalia arabat et nigrum seminabat because he always spoke Latin
and I said to him when you learn to read then you learn everything you didnt know before. But when you write you write only what you know already so patientia Im better off not knowing how to write because the ass is the ass”

Mai scriam pe undeva despre lucruri care ma “inervează” – chestiile de prost grup ocupa un loc de frunte intre ele. Hai sa fac o lista (incompleta):
– sa fii intr-un Mall la un magazin de “ţoale” si sa “rasfoiesti” printre hainele agatate pe umerase, cu o mana, in timp ce cu cealalta vorbesti la celular. Obiceiul apartine in mod aproape exclusiv femeilor. De ce mi se pare de prost gust? – nu stiu, dar asa mi se pare. Poate pentru ca a devenit un fel de poza, un fel de “asa se face”, “asa e cool”. Ma trec fiori reci cand vad scena asta.
– sa posezi si sa conduci pick-up trucks and SUVs fara sa ai nevoie de ele. Nu e numai de prost gust, dar e de-a dreptul comic (sa nu mai spun primejdios) sa vezi un ditamai Chevroletul condus de o blonda de 1.50 si 56 kg, intinzandu-si gâtul sa vada peste volan (fara mare succes)
– vorbind de masini, sa nu semnalizezi cand schimbi directia. Cireasa de pe tort a prostului gust este sa semnalizezi dupa ce ai inceput sa schimbi directia, cand deja e clar ce faci.
– sa vorbesti la telefon/trimiti SMS-uri/verifici casuta vocala/etc cand esti cu cineva la masa, la terasa, la o cafea, etc. Evident, in afara de situatiile absolut necesare. Am asistat nu demult la o scena la care imi venea sa le dau cu scaunul in cap: intr-un grup de prieteni, intr-un pub, una dintre tipe trimitea mesaje SMS (cred, ca se holba in telefon si butona de zor) in timp ce dadea din cap din cand in cand si mormaia cate un “yeah?”, adica vezi Doamne participa la discutie.
– tot telefon: sa vorbesti la telefon cand ajungi in magazin la casa, sa platesti.
– sa nu iti dai jos ochelarii de soare cand te intalnesti cu cineva si stai de vorba. Sau manusile, inainte de a da mana.
– etc

Filmul “The Legends of the Falls” (cu Brad Pitt si Sir Anthony Hopkins) este unul dintre filmele care m-au impresionat foarte mult. E greu de spus de ce (desi am remarcat ca in general filmul e agreeat baieti si mai putin de fete – e vorba de identificare aici? baietii se identifica cu spiritul liber al lui Tristan, pe cand fete se identifica – sau NU vor sa se identifice – cu Susannah si povestea ei tragica?). Un lucru, insa, mi-a ramas intiparit in memorie, si ma atinge undeva deep acum ca si atunci: “Every hunter hopes that a good death finds him.” – spusa de One Stab, indianul. One has to have a good life. One has to have a good death. O moarte buna nu e neaparat o moarte eroica, salvand un copil de la inec sau tara de cotropitori. O moarte buna este o moarte .. este o moarte buna.. este o moarte care implineste, care completeaza viata buna. Tristan – “it was a good death”.

Zilele astea am citit o povestioara din colectia “Everything’s Eventual – 14 Dark Tales” de Stephen King (autorul meu favorit, cu toate sprancenele pe care le vor ridica intelectualii). Eroina principala, cu o senzatie din ce in ce mai accentuata de deja vu.. in final realizeaza ca de fapt repeta la nesfarsit aceleasi evenimente din ziua in care a murit in accident de avion… iadul nu e fierbinte, iadul este repetitie. Zbang, m-a lovit. Si mi-am amintit de “The Groundhog Day” cu Bill Murray, as well. ASTA e o idee interesanta. Iadul nu este fierbinte (nu este nici rece cum reiese din alta povestire). Nu sunt cazane, nu sunt furci. Iadul e repetitie. Nu iadul, de fapt, ci “lumea cealalta.” Purgatoriul? Retraiesti la nesfarsit ziua in care ai murit. Daca ai avut o moarte buna, ajungi in rai. Daca nu… iadul e repetitie. Aici se inchide triunghiul de fapt. Mori si ajungi in purgatoriu – repeti la nesfarsit ziua in care ai murit. Ai avut o viata buna urmata de o moarte buna? – treci repede mai departe. Nu? Mai ai o sansa. To better yourself. Un fel de cicluri karmice condensate intr-o zi repetata. Nu te renasti in vieti diferite in trupuri diferite – e mai usor. Sau mai greu. Intr-o noua viata poti mai usor rascumpara pacatele trecutului. Poti sa le “undo”. You have a whole life to do that, after all. Poti insa sa faci asta intr-o singura zi? Aici e aici. Iar lucrurile se complica. Nu vei retrai numai o zi. Vei retrai toate zilele in care vei fi murit in retrairile altora. Daca dumneata, cititorul, in ziua in care ai murit (si pe care o vei retrai la nesfarsit) ai sansa sa ma omori si pe mine (din plictiseal, dupa 324 ani de retrait aceeasi zi), eu voi fi nevoit sa retraiesc ziua asta ADITIONAL zilei in care am murit de moartea mea. Simultan.

Iadul este repetitie. Iar purgatoriul… purgatoriul e alt nume pentru iad.

Azi noapte a fost eclipsa totala de luna. Am fost printre norocosii care s-au aflat in zone unde a fost vizibila in totalitatea ei.
Evident am incercat sa fac poze – nu sunt nici pe departe profesionist (nici amator bun nu sunt), asa ca nu au iesit foarte bine.
O sa (re)postez un filmulet cu eclipsa cat de curand, time permitting.

intr-un post anterior emiteam o ipoteza de evolutionary psychology ca rapsuns la intrebarea “de ce agreeaza femeile cumparaturile”

Se pare ca si altii au aceeasi teorie; ultimul numar al lui The Economist prezinta o teorie asemanatoare.

“The brains of men and women are, indeed, different

WOMEN really are better than men at shopping. And they really do prefer pink. And, surprisingly, it is possible that these facts are connected. The first conclusion was drawn by Joshua New of Yale University and his colleagues. The second was drawn by Anya Hurlbert and Yazhu Ling of Newcastle University in England. The connecting theme is that in the division of labour that forms the primordial bargain of human hunter-gatherer societies, it is the men who do the hunting and the women who do the gathering.

Blackberry-picking aside, urban humanity does little gathering from the wild these days, so Dr New decided to look at what seemed to him to be the nearest equivalent—shopping at a farmers’ market. There is a fair amount of evidence that men are better than women at solving certain sorts of spatial problems, such as remembering the locations of topographical landmarks. Many researchers suggest such skills may have been important in the past for man-the-hunter, who needed to be able to find his way round the landscape. If that is the case, then woman-the-gatherer might have been expected to develop complementary skills not shown by males. And that, as he writes in this week’s Proceedings of the Royal Society, is what Dr New found.

Dr New used the market to test two hypotheses. The first was that women remember the locations of food resources more accurately than men do. The second was that the more nutritionally valuable a resource is, the more accurately its location will be remembered.

To prove these conjectures he recruited 41 women and 45 men and led each of them individually on a merry dance around the chosen market. In the course of this peregrination, each participant visited six of the 90 food stalls in the market. At each of those stalls, participants were given a piece of food to eat. They were asked their preference for the taste of the food, how often they ate that food in normal life, how attractive they found the stall and how often they had made purchases from that stall in the past. After visiting all six stalls, they were taken to the centre of the market and asked to point toward those stalls, one at a time, using an arrow on a dial. In addition, they were asked to rate their own sense of direction.
In the pink

On average, women were 9° more accurate than men at pointing to each stall—a significant deviation if you have to walk some distance to get to a place. This was not because those women had more experience of visiting the market than the men had. Nor did the women rate themselves as having a better sense of direction—indeed the men rated their own navigating skills more highly.

Dr New suggests that these results show women are better than men at the particular task of relocating sources of food. That contrasts with the idea that men are better at navigation in general. In other words, women’s minds are specialised for their ancestral task of gathering the sort of food that cannot run away.

That such food is in a different mental category from the one occupied by general landmarks was suggested by the answer to the second hypothesis. The higher the calorific value of the food sold by a stall, the more accurately Dr New’s volunteers were able to point towards it. And that result applied to both sexes, though women still did better than men.

How much the participants liked the food did not have an effect on this accuracy. Indeed none of the secondary attributes of the food or stall in question (taste preference, the frequency of an item in a volunteer’s normal diet, the appearance of the stall and how often a volunteer used that stall in daily life) were found to affect pointing accuracy. Only the calorific value of the item in question was relevant.

For their part Dr Hurlbert and Dr Ling, who report their study in Current Biology, used coloured patches flashing on a computer screen to find the preferences of their set of volunteers. These volunteers were men and women of British and Chinese origin who were in their early 20s.

Mostly, the two researchers found that people of different sexes and from different continents did not differ in their colour preferences. But there was one exception. Among both the British and the Chinese, women preferred reddish hues such as pink to greenish-blue ones. Among men it was the other way round.

Moreover, though anatomical sex is binary, mental “gender” is more pliable. To see how masculine or feminine the brains of their participants were, Dr Hurlbert and Dr Ling used what is known as the Bem Sex Role Inventory, which asks about personality traits more often associated with one sex than the other. This showed that the more feminine a brain was, regardless of the body it inhabited, the more it liked red and pink.

All this suggests a biological, rather than a cultural, explanation for colour preference. And Dr Hurlbert and Dr Ling have produced one. They suggest that their result may be connected with the fact that the colour of many fruits is at the red end of the spectrum. An evolved preference for red, pink and allied shades—particularly in contrast with green—could thus bring advantage to those who gather such things. And if they can also remember which tree (or stall) to go and visit next time, then so much the better.”

am decis sa mut posturile cu iutube intr-o pagina aparte
cred ca s-au pierdut niste comments – scuze preaplecate

din “The Stand” de Stephen King, p. 292, paperback:

“Behind him she moved and an moment later Debussy filled the apartment, too light and pretty for Larry’s taste. He didn’t care for light classical music. If you were going to have classical shit, you ought to go the whole hog and have your Beethoven or your Wagner. Why fuck around?”

” ‘I am prejudiced against the world,’ Bateman said. ‘I admit that freely. The world in the last quarter of the twentieths had, for me at least, the charm of an eighty-year old man dying of cancer of the colon’ ”

Powered by ScribeFire.

am descoperit blogul pe care scrie Francis Fukuyama (l-am pus la RSS-uri). Recomand, deocamdata, The Russian Model si In St. Petersburg with Putin.

Ieri (sâmbătă carevasăzică) am decis să ieşim la iarbă verde şi să îl enervăm pe Luci Sandor (căruia nu îi place când ies la un grătar). Grătarul cu pricina se găseşte in Willamette Park, pe malul gârlei (acu’ că văd linkul constat că ar fi trebuit alcohol permit şi altea alea…). Nu avem grătar personal aşa că ne-am decis să folosim grătarul din parc, meniul fiind fleici de porc tratate cu sare şi piper şi marinate un pic în vin roşu (cât m-am indurat să torn – aici din nou să îl enervez pe Sandor, de răul căruia nici vin nu mai pot bea in pace), plus alte alea prinprejur. Ne vorbisem mai mulţi, de vreo patru culturi (americană, iraniană, japoneză, română), că ne întâlnim in parc, cine ajunge primul pune mâna pe grătar (sunt doua, mari, dar fiind sâmbătă mă temeam – pe bună dreptate – că o să le găsim ocupate). Eu şi Toshiko ajungem cu un pic de întârziere (treaba femeilor cu făcutul gata în ultimul moment şi întârziatul e transculturală) ca să constatăm surpriza. Nu că ceilalţi aşteptau deja, asta nu a mai fost surpriză, ci că grătarele şi o bună parte din parc erau ocupate de cea mai pitorească şi mai încântătoare privelişte – să tot fi fost vreo sută de mexicani cu familii, neveste, copii, bunici, bunice, codane, flăcăi, pălării, sombreros, plus o trupă de cântăreţi cu aspect cât se poate de autentic, ca în filme, exact ca ăştia din poza din dreapta. Care evident cântau cu mare aplomb cielitolindo-uri de ale lor. Partea mai nasoală era ca grătarele erau ocupate. Ne-am parcat la o masă mai încolo iar eu cu Ali ne-am dus să prospectăm terenul, să vedem cât mai au de gătit şi când putem strecurăm şi noi fleicile noastre. Veste bună, ei foloseau grătarul pe post de suport, că aveau sculele lor cu butelie, şi ne-au făcut imediat loc. I-am zis lui Ali să se ducă înapoi la ceilalţi că mă ocup eu de grătar. Am rămas în mijlocul lor, zâmbind din când în când cu mexicanul de la grătarul vecin unde se găteau de zor burittos şi tacos şi alte bunătăţi. Eram tare curios ce sărbătoreau, şi mai ales îmi ardea buza după o bere. Care bere s-a înfiinţat prompt sub forma unui amic român care îmi zisese de dinainte că o să întârzie şi care acum venise. Primul lucru după ce am dat noroc a fost să mă întrebe dacă nu vreau o bere. Mai întrebi? Şi am stat şi am discutat, cât s-au făcut fleicile şi costiţele, şi iar am comentat cât de batuţi în cap sunt americanii când e e vorba de distracţie şi petrecere, şi cât de adevăraţi si de-ai noştri sunt în schimb mexicanii. Vorba unei colege latinos (născută aici din părinţi mexicani imigranţi), “they don’t get it”. They – the americans. Am decis că ar fi bine să învăţăm spaniolă şi să ne infiltrăm şi noi într-un grup d’ăsta.
De sărbătorit sărbătoreau o zi de naştere că s-au preyentat la un moment dat cu un totrt cât casa şi au cântat un “Happy birthday” combinat in engleză şi spaniolă. Nici nu m-am prins a cui era ziua că se pupau toţi care mai de care.

Pe drum spre masa unde ceilalţi ne aşteptau cu jind am dat şi peste o petrecere americană – se vede în poza de mai jos, două americance cu un câine, jucând “catch.” Cam asta e ideea lor de petrecere.
Un amănunt mic, când am decis că fleicile sunt gata şi ar trebui să le ducem la masă, am lăsat pe grătar – mai într-o parte să nu se ardă – nişte porumbi aduşi de amicul român, cu gândul că ne întoarcem mai târziu la ei. De întors m-am întors la ei când mi-am adus aminte, ma aşteptam să îi găsesc arşi pe o parte şi cruzi pe cealaltă. Nu a fost aşa, i-am găsiţi rearanjaţi, întorşi, făcuţi pe toate părţile, răsfiraţi şi numai buni de mâncat. Anonim şi discret – am zâmbit şi eu generic in direcţia unei mese de mexicani, în semn de mulţumire. Dacă ar fi fost petrecere de americani probabil (nu sigur) că s-ar fi întâmplat acelaşi lucru, cineva i-ar fi aranjat si intors, americanii sunt si ei saritori si binevoitori (cred ca renunt la diacritice ca dureaza un an sa scriu un post) dar acel cineva ar fi avut grija sa imi spuna, amabil si tare prietenos “oh, I hope it was okay I turned your corn, I thought it would be a shame to let them burn, I hope you didn’t mind” cu un schimb ulterior de amabilitati plate “oh, thank you very much, I really appreciate it” “oh, don’t mention it, you know, I was here anyway, enjoy your party”. E o diferenta foarte mare aici, mexicanul a avut grija de porumbii mei din dorinta sincera de a ajuta un necunoscut, americanul ar fi facut-o making sure everybody aknowledges his/her efforts si cu scopul principal de a “feel good about myself” si a-si creste self-esteem-ul.
Pozele au iesit cam albastre ca aparatul ramasese setat pe alte settings.

Seara am ajuns acasa in dispozitie buna si cu chef de vin si de vorba. Prin urmare si asa deci, dupa ce Toshiko s-a dus la culcare (i-am zis ca eu mai stau sa o frec pe internet), am sunat pe Bodu si Madlen, cu care nu mai vorbisem de ceva secole (eram deja la al doilea pahar solo de vin). Ne-am trancanit de cate in luna si in stele (inclusiv feciorul lor si venitul meu in tara). Daca tot ma pornisem, am sunat-o si pe verisoara Oana in Bucuresti cu care la fel nu mai vorbisem de decenii. Mi-a spus, printre altele, ca gagigile mele trei sunt la mare, asa ca le-am sunat acolo; era deja dupa 12 pranz in Romania (abia se sculasera gagicile). Eram curios ca nu mai stiam nimic de ele, doar ca au trecut cu brio (evident) bac-ul. Sunt studente deja (ah, ce le invidiez).

Asa se face ca am ajuns in pat pe la 5 dimineata, dupa ce dadusem gata o sticla de vin; Toshiko abia se scula (ca asa se scoala) si avea chef de vorba.
Pe la 9 jumate Toshiko imi zice ceva nu stiu ce – am mormait si eu ceva nu stiu ce. Voia de fapt pijamaua ca spala rufele. Pe la 10 o aud “the lights are out!!”. Pana de curent – a avut un noroc formidabil ca s-a intamplat la trei secunde (poate patru) dupa ce iesise din lift. Cam un sfert de Corvallis a ramas in pana. Explicatia oficiala (m-am intalnit intamplator cu “site administraor” care mi-a declarat mandru ca a sunat la compania electrica) a ost ca la o centrala electrica deservind power grid-ul in care ma aflu si eu s-a intamplat ca o pasare a fost prinsa in nu’s ce circuite si “messed up everything”. Zic bun, ultima data versiunea oficiala a fost ca o veverita a fost prinsa in circuite.
Ce e fun cand e pana de curent (au mai fost) e reactia lui Toshiko – le-as cere la municipalitate sa mai programeze, numai ca sa pot sa ma amuz. Ea nu a experimentat niciodata power outage, nici macar in Tokyo la cutremure.
Am fost fara curent de la 10 la 5 seara, cu rufele in mijlocul ciclului. Am iesit in oras cred de cinci ori. Am cumparat niste bete d’alea luministick (sau Ilumistick? – de la Coleman, oricum) si le-am pus in baie – a fost tare fun sa fac dus la lumina lor.

Sau moduri. Sau mozi? care e pluralul de la modă?
So anyway.
Printre tinerii americani tiineigeri se poarta o tunsoare cumva retro: par lung, hăhlăciugos, care acopera urechile si cade peste faţă; incep sa apara si perciunii, vaz eu.
In college sunt inca “normali” (par tuns scurt), dar incep deja sa intre liceenii de noua moda. Astia de 30+ se poarta tunsi foarte scurt, chiar rasi in cap.

La gagici se poarta aceeasi uniforma. Blugi mulati (de regula pe funduri care sunt martore noii revoultii alimentare – corn syrop, corn starch, high-fructose corn syrup and company) si in general doua bluze (sau o bluza si un maieu), din bumbac moale, strans pe corp. Bluza de desesubt (sau maieul) MUSAI sa depaseasca bluza de deasupra si sa îmbrăţişeze asa cam jumatate din fund. De alta culoare evident. Bluza, nu fundul.

A cam trecut mosa buricului a-la-Britney Spears

Anul asta s-a impamintenit o moda oribila la ochelarii de soare, niste ochelari patratosi care acopera jumatate de fata si dau un aspect de libelula purtatoarelor. Cam asa:

Powered by ScribeFire.

… ca banuiesc ca doc, marele stiutor de pe hotnews.ro, care pretinde, modest, ca el scrie doar “un blog” (hostat si publicat pe prima pagina a unei agentii de presa, sau societati de presa sau cum vreti voi), care se pricepe la de toate (de la medicina alternativa la politica si religie), dar care nu suporta “sa ii fie puse vorbe in gura” (stefan, ce ma ofuscam eu, doc trece direct la fapte), zic, banuiesc ca doc nu o sa imi valideze comentariul. Sau o sa il valideze, cu un aer marinimos, vezi doamne imi face un favor. Cu conditia clara – sa nu recidivez.

Nu draga doc nu o sa recidivez ca nu o sa mai calc pe blogu’ matale. Bloguiala placuta, ai suficienta audienta si fara mine.

Pentru curiosi, vorbesc de discutia de aici.

Raspunsul me a fost cam asa. (“cam asa” e un link, click pe el)

(daca nu v-ati prins – astia mai tineri – il fac pe doc securist. Ochi albastri. Era o vorba)

Si ii raspund in continuare lui geo:

Nu, nici cu formularea reformulata

Avand in vedere ca proponentii terapiilor numite ‘alternative’ au avut ample posibilitati de a-si documenta si demonstra stiintific eficacitatea metodelor si avand in vedere ca in comunitatea stiintifica exista un consens cvasi-unanim ca, in ciuda acestor ample oportunitati, nici o dovada a eficacitatii terapiilor in cauza nu a fost relevata, este rezonabil sa tragem concluzia ca terapiile in cauza sunt nu doar o prostie, dar in cea mai mare probabilitate chiar o uriasa sarlatanie.

nu sunt de acord, pentru ca reformularea asta nu vine cu nimic nou, in esenta spune acelasi lucru, medicina alternativa e o prostie. Pe mine nu politetea/nepolitetea formularii ma intereseaza, ci esenta ei.

In esenta eu nu sunt de acord ca cineva sa sustina “ca terapiile in cauza blah blah” FARA SA O DOVEDEASCA. Consensul cvasi unanim e apa de ploaie (exista un consens mai mult decat cvasi unanim ca pamantul e plat, Pamantul nu s-a simtit obligat sa se aplatizeze din cauza asta). Inca o data, eu nu le cer oamenilor de stiinta sa dovedeasca medicina alternativa. Le cer sa faca o afirmatie dovedind-o stiintific, daca pretind ca fac afirmatia de pe bastioanele stiintei.

De fapt insa, eu contest insasi afirmatia ca exista un consens cvasi-unanim. Nu mi-ai demonstrat existenta acestui consens STIINTIFIC (nu e vorba de ce vorbesc oamenii de stiinta prin cafenele si forumuri, acolo au voie sa spuna orice.)