Anul ăsta am petrecut revelionul ca pe oricare altă noapte, adică am ciocnit un pahar de şampanie pe la ora 10 seara (de obicei ciocnim unul de vin, e adevărat), şi pe la 11 şi ceva m-am dus la culcare, după vreo oră de lectură sefe.
Anul începea sub auspicii nu foarte favorabile. Jobless, penniless, with a sizable credit on my credit cards and preparing to go bankrupt, and considering - seriously - to move in with a friend, şi anume amicul din West Virginia de la care provine micuţa Kiku-san. Râdeam la telefon cu el, spunând că o să aplice pentru working visa pentru mine, că nu a găsit un baby-sitter american care să întrunească condiţiile (MD, specialist în pediatrie plus PhD în child development).

Pe 7…
Citeşte mai departe

Joi am primit ofertă din Elveţia. Vineri discut amănuntele, şi în principiu accept. Sâmbătă primesc email de la University of Yale, dacă mai sunt încă interesat de postdocul lor.... Iar miercuri mă gândeam extrem de serios ce dracu' o să fac. Who would have thought...It figures.
Like raaaain on your wedding day, Freeeeeee riiiiide that you already paid...

una din dilemele bisericilor (câteva) de pe insula Nantucket (aia trimisă înapoi în anul 1250 BC în cartea lui Stirling) era faptul că, istoric, Iisus nu se născuse încă, nu pătimise încă, nu se înălţase încă. Hmmmm…

Despre S. M. Stirling (Stephen Michael, dar cărţile le semnează "S.M.") am mai scris io pe undeva pe blogul ăsta (povestea lu' cum l-am descoperit io pe Stirling...hehe, şi atunci tot "istorii alternative" i-am spus). Autorul s-a născut în Metz, Franţa  (unde este amicul R. la care am stat în periplul meu european), şi a scris (printre altele) o serie de romane centrate în Oregon, şi chiar în Corvallis de fapt, unde stau io acum în periplul meu american. E canadiano-englez, totuşi (în Metz era cu tata cu armata, or so). Îi place să scrie romane (sunt ele se-fe? - aici ne răspunde împricinatul) de istorie alternativă, istorie paralelă, istorie post-apocaliptică, cum-ar-fi-dacă. Şi, cred eu, scrie bine şi convingător, şi, mai ales, plauzibil. A scrie literatura se-fe plauzibilă, asta mi…
Citeşte mai departe

Cum ziceam, în Freiburg nu am avut prea mult timp la dispoziţie. De ajuns am ajuns seara pe la 5, am explorat un pic sa localizez departamentul, şi am mâncat într-o bodegă nemţească. A doua zi interviul a fost la opt jumate, am participat apoi la prezentarea altui candidat (pentru poziţia cealaltă, de economist), am luat prânzul cu profii şi într-o oră aveam tren. Spre Frankfurt, unde mă aştepta ambasada. Din păcate am ratat cârnaţii de la catedrală, recomandaţi de Manolo - mâncasem deja de prânz, iar ploaia-lapoviţa nu prea mă inspira. M-am dus până la catedrala, totuşi. La ambasadă circul de rigoare. Paranoia tipică (şi self-important) a americanilor - au găsit external hard-drive-ul meu  în geanta şi parcă găsiseră ceva din Aria 51. Nu m-am frecat prea mult în Frankfurt. În Luxemburg…
Citeşte mai departe

dacă vrei să vezi Verdunul, trebuie să te duci pe data de 22 Februarie 2009. Asta pentru că întâmplător (întâmplător?) pe data de 22 Februarie 2009 Verdunul este acoperit de o ceaţă ireală. Nu plouă, dar aerul musteşte de apă. Este o linişte mormântală; maşina alunecă în tăcere pe şosele tăcute. Ceaţa se prelinge pe pământul măcinat, şoptind, lipindu-se de pământul încă obosit. Gropile de obuz sunt înierbate acum, dar încă mai poţi auzi şuieratul şrapnelelor şi bubuitul mortierelor. Dacă asculţi atent ceaţa. Ceaţa care şopteşte. Te aştepţi ca în orice moment să întalneşti trupele obosite de atâta război. De fapt dacă mijeşti un pic ochii, poţi să îi vezi, fantomatic. Este ceaţă. Sunt obosiţi şi fără culoare. Monumentele, osuarul…
Citeşte mai departe

mai deunăzi mă anunţa domnul A.L. Şerban, pe email, că o să conferenţieze pe tema "Şi totuşi... de ce vedem filme?" Întrebare oareşcum retorică. Pentru ca fiecare are motivul lui, şi nu cred că există un "one answer fits all." Ar mai fi nişte întrebări interesante (albeit, la fel de retorice), şi anume CE vedem când vedem un film,LA CE ne uităm când vedem un film, etc. Eu de exemplu mă uit la poveste, la jocul actorilor, şi la regie (în ordinea asta), şi mai puţin la cinematografie, producţie (la asta nici nu am habar cum să mă uit), sunet. De ce văd filme? - depinde. În mod sigur NU din cauza rating-urilor. Am intrat mai deunăzi în Blockbuster, să închiriez Wall-E, de care auzisem ca e bun. Pe peretele cu "new…
Citeşte mai departe

Oare de ce nu am ştiut că Francis Ford Coppola a făcut un film după nuvela lui Mircea Eliade? Absolut fantastic. Un film făcut din bugetul propriu, filmat aproape în întregime în România (ah, aşa de plăcut să recunosc locuri familiare...inclusiv gara din Piatra Neamţ...), producţia, scenariul şi regia. Tim Roth face un rol magnific. Un actor mai puţin cunoscut (Pulp Fiction?), dar un actor desăvârşit. Primul rol mare în care l-am văzut a fost în "La Leggenda del pianista sull'oceano", care m-a lăsat cu gura căscată (mai mult rolul decât filmul per se). Recomand cu mare căldură - "Youth without youth"

dacă filmul cu pricina n-ar fi avut scene de dialog, ci numai scenele de bătălie, ar fi fost un film reuşit 100%. Sau, mă rog, dacă ar fi fost făcut de altcineva. Parcă am văzut doua filme într-unul: unul excelent realizat, si unul enervant de banal. În afara efectele speciale per se (tare facile in epoca lu' CGI), scenele de luptă ies in evidenţă prin faptul că, deşi sângeroase şi violente, reuşesc cumva să nu fie gross şi prin urmare groteşti. Un efect similar - dar cumva la extrema cealaltă - îl vedem de exemplu în "Saving private Ryan" în care realismul teribil al primelor zece minute de film transced cumva grotescul litrilor de sânge şi al măruntaielor înşirate. În "300" efectul - şi intenţia de fapt - este invers, realismul…
Citeşte mai departe

am vazut zilele astea filmul "88 minutes" cu Pacino. Ne cam plictiseam, nu mai vazusem un film demult, asa ca ne-am dus la video rental sa vedem ce mai e nou (sau vechi). Vazusem deja reclama la 88 minute (nu mai stiu unde), si stiam ca e cu Pacino (oricum nu poti trece cu vederea ca e cu Pacino, pen'ca apare proeminent pe coperta DVD-ului, Pacino-ul cu care ne-am obisnuit deja, cu privirea aia bântuită, cu părul vâlvoi-a-la-Pacino). Mare pierdere de vreme. Vorbeam si cu amicul-care-ma-bate-la-racquetball, inteleg ca orice film este in fond o afacere (investesti niste bani, ca sa scoti un profit), dar unele filme sunt afacere si doar atat. Nu stiu ce il motiveaza pe Pacino sa apara ca iconic figure in astfel de filme (altul la fel de…
Citeşte mai departe

As zice ca nu stiu de unde sa incep, dar problema este ca nu stiu pre precis nici unde se termina. Am avut defense-ul pe patru septembrie, zi mare (aia de va fi consemnata in calendare). Cravata, laptop, pix d'ala smecher cu pointer rosu si conexionat prin unde cu laptopu' de poti schimba slide-urile de la distanta, comitet, public (publicul cam redus de fapt, Toshiko, amicul român Lică, si inca vreo trei). Prezentarea dureaza vreo 45 de minute, urmeaza intrebari, raspunsuri, dupe care musafirii sunt invitati afara si raman numai io cu comitetul sa ma toace in patru. Special n-am adus mancare (se poarta si aici), ca ma gandeam ca li se face foame si pleaca dracu' la lunch si ma lasa in pace. A functionat partial, Alan a remarcat…
Citeşte mai departe

Asa se intituleaza o povestire scrisa de Stephen King (sub pseudonimul Richard Bachman). Este vorba de un concurs cu reguli simple. Este un concurs de mers pe jos, la care participa tineri intre 14 si 18 ani (18 ani e varsta limita in sus). O suta de tineri sunt alesi, prin tragere la sorti, dintre aplicantii considerali eligibili. Regula e simpla, pornind de la granita cu Canada, in Maine, toata trupa incepe sa mearga spre sud. Cine termina cursa este invingator, iar the winner takes all. Premiul cel mare este la latitudinea invingatorului - poate cere orice, absolut orice. Regulile sunt simple, participantii nu nu au voie sa coboare sub viteza de 4 mile pe ora (cam 6.5 km). Nu ai voie sa te opreasti din mers. Deloc, sub…
Citeşte mai departe

am descoperit recent un autor de proza fantastica (stiintifico-fantastica mai exact, desi nu neaparat), un autor de care nu auzisem inca dar de care m-am lipit urgent. Se numeste S.M. Striling, este de origine francezo-canadiano-ceva, stabilit in America. Are si fan club http://www.smstirling.com/ L-am descoperit pe Stirling intamplator; eram in aeroportul din Baltimore, intre doua avioane, si cum aveam ceva timp de pierdut, m-am oprit o secunda la o taraba a lui Borders sa arunc un ochi la carti. Si un titlu, pe un paperback standard cu o poza cam colorata si cam ireala mi-a sarit in ochi: "A Meeting at Corvallis." Am luat cartea si am am citit plot-ul de pe spate, si am fost cucerit pe loc: "In the tenth year of the Change

Am revazut aseara un film care, desi nu a facut mare vâlvă (sau cel putin nu stiu eu), e un film ce se deosebeste, in mod discret, de altele din aceeasi categorie. Filmul se cheama "The Score", din 2001, cu Robert de Niro si Edward Norton (si Marlon Brando). Filmul intra in categoria... cum se cheama, cu criminali profesionisti care dau spargeri spectaculoase, boşi, ceva Mafia in the mix, coctail destul de clasic. Oricum, ce il deosebeste de alte filme din gen: - absenta aproape totala a violentei. In afara de doua momente (o bătaie scurtă cu o bâtă de baseball şi un moş împins cu forţa intr-o debara), nu mai vezi nici un moment violent. - corolar cu ce zic mai sus, absenta aproape totala a gloantelor. La fel…
Citeşte mai departe