să aveţi un an lin ca un studiu în E-minor de Tarrega

[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/XtsDnzsFK2M" width="425" height="344" allowfullscreen="true" fvars="fs=1" /]

domnilor, în bucătărie prima regulă e aia cu festina lente, dacă vrei să ai festin dupe aia.
împrimulrând: foc mic. mediu, cel mult. d’aia are aragazu’ butoane.
doi: capac. transparent, că tot există, să vezi ce se întâmplă în’nuntru.
trei: dacă vrei trebi neuscate necaramelizate nescorţoşite: pune trebile în ulei de la început, nu lăsa uleiu’ să se încingă. ceapa, carnea, alea. acu’, depinde şi ce găteşti, dar poţi face crustă frumoasă la friptură şi dupăaia, când s-a înmuiat şi pătruns frumos.
patru: gătitul are o grămadă de timpi morţi. în timpul ăsta poţi face altceva, de exemplu să speli fuga vasu’ folosit, sau lingura. io la sfârşitul orei de gătit (asta e regula cinci, marea majoritate a gătelilor durează sub o oră, cu tot cu preparare. fiertu’ înăbuşit când citeşti ziarul nu se pune), la sfărşitul orei de gătit, zic, nu am pic de vas nespălat, chiuveta e curată şi masa lucie.

aşa.

să scriu nişte reţete până le uit. nişte reţete simple. că m-a pus toshiko să îi fac pui cu orez cum am făcut io azi vară în românia când se deranjase la stomac (aia a călătorului, altă apă, alte bacterii). şi m-am scărpinat în cap, că şi atunci improvizasem.
da’ mi-a ieşit:
– o cană orez
– pulpe de pui
– o ceapă, un morcov.
– apă
se pun pulpele de pui în tigaia rece, se picură cu ulei şi se pun pe foc. la nici trei minute (abia au început să sfârâie) se adaugă neşte apă. sau vin alb, dacă e. capac şi foc mic (vezi mai sus)
se curăţă ceapa, se taie cuburi, se curăţă morcovul se taie cuburi.
acu’i acu’: se scoate mixerul şi se toacă ceapa şi morcovul pastă. pasta asta se pune peste pulpele de pui şi zama lor.
orezul se fierbe, o cană orez trei căni apă. foc mic, capac. se amestecă când şi când, şi se completează apa, daca trebe.
evident, la toate pui şi ceva sare.

supă de praz: asta e bună când ţi-a răcit nevasta şi tuşeşte şi nu-i e bine şi trebe ceva cald.
– un parz de la nea Mărin din diplomat
– doo cepe
– trei cartofi
– parcă mai era ceva

se taie ceapa aşa pottrivit, şi prazul rondele. se pun în oală (oală) în ceva ulei rece, pe foc. foc mic, capac.
se taie cartofii cuburi.
se desface vinu’ alb (da, ăsta mai era).
când ceapa şi prazul au luat-o din loc se toarnă un (1) pahar vin şi se pun şi carofii tăiaţi.

şi un pic de apă
se fierbe la capac înăbuşit până s-au pătruns.
acu’i acu, iar: se scoate mixerul, ăla lung, şi se toacă treaba care fierbe pâne se face piure. dircet in oală. apoi se completează cu apă după preferinţe (cât de groasă să fie supa) şi se mai dă un clocot.
se serveşte cu brânză telemea şi crutoane

faceţi o tură prin casă şi număraţi aşa:
– câte ştechere băgate în priză aveţi, în total.
– câte prize originale aveţi
– câte prelungitoare folosiţi
– de câte prize încă mai aveţi nevoie (o să luaţi un prelungitor data viitoare când ajungeţi la carfur)

împărţiţi la numărul de persoane, la numărul de metri pătraţi, la numărul de pisici şi la numărul de vecini care joacă table.
înmulţiţi cu data de ieri.

succes.

un medic iranian împuşcă 13 şi răneşte vreo 30 la o bază militară sin Texas
lumea află, îngrijorată, că iranul ar putea lucra la “bombă” – s-a găsit un “document”
până şi twitter este hijacked de către “iranian cyber army”

a inceput spălătoria de creiere.

pariu că mai urmează?
pariu că la anu’ nobelpraizu’ de obama intră cu trupele în iran?

în schimb alt hijacker a spart nu’ş ce iemiluri. nu ne mai încălzim global, domne, staţi liniştiţi.

în era globlizării creierele se spală global. do you feel clean?

un articol de Adrian Cocosila, www.crestinortodox.ro:

Craciunul de azi si Craciunul de ieri
Nu mai e mult si sarbatorim Nasterea Domnului sau Craciunul. Multi vor fi plecati. Unde? La schi, in locuri unde sa doarma cat mai mult sau sa se indestuleze cu sarmale, fripturi, cu multe bucate de porc. Sarbatoarea trece doar prin trup.
Cei care raman acasa, nu vor sa rateze concertele, concursurile, premiile ce se acorda in aceasta perioada. Si asa se face ca putini din acesti oameni mai traiesc minunea nasterii tainice a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria.
Oamenii alearga sa cumpere. Nu e nicio problema ca pierzi cateva ore bune in super-hipermarketuri. Important e sa fii in rand cu lumea. Iar daca nu faci acelasi lucru, e o dovada ca nu dai semne de progres.
A ajuns sa fie mai fascinant sa asculti Stille nacht-uri si Jingle bells-uri in magazine. E prea obositor sa mai deschizi usa celor ce colinda. Si pe deasupra sa tot asculti aceleasi colinde.
Preotul nu mai este primit in casa, pentru a vesti Nasterea Domnului. Vine prea tarziu sau prea devreme. Ne deranjeaza. Ce pacat ca sunt din ce in ce mai putini oameni care sa iasa din casa si sa vada “pe unde a ajuns parintele“, asa cum faceau parintii si vecinii mei. Cat de mult mi-as dori sa-l mai aud pe tata spunand: “E pe la nea Ion”, adica la cinci case distanta de noi.
Nu mai avem gandul la a primi Sfanta Impartasanie de Craciun. In vechime, postul era respectat. Chiar daca se intampla ca porcul sa fie taiat in post, nu ne atingeam de carnatii trecuti printr-un fum statut, de slanina fiarta si usturoiata, de racituri, … Trebuia sa ne impartasim.
Ne preocupam prea putin de asemanarea cu Hristos. Ne interesam din timp de unde putem lua bradul de Craciun, carnea de porc, vinul si multe alte bunuri materiale si uitam sa primenim firea. Ne multumim ca avem numarul de telefon al parintelui si ca il putem suna atunci cand avem nelinisti. Nu mai putem sta in genunchi la spovedanie. Am uitat ca la marturisire Il avem de fata pe Hristos.
Chiar daca ne simtim nemultumiti de cat am postit, de cat ne-am rugat, de putinul bine pe care l-am facut, nu se compara cu dezgustul pe care ti-l produce o sarbatoare pentru care nu te-ai pregatit deloc.
Daca se vor gasi persoane care sa fie prezente de Craciun in biserica, bucurandu-se de Nasterea Domnului, e semn ca mai avem oameni vii.
Adrian Cocosila

acum mai puţin de o lună nu eram foarte sigur de la ce partid e geoană
auzeam “crin antonescu” şi mă gândeam la halaicu, şi ziceam “haiti, s-a’ntors??”
ştiam că băsescu e preşedinte, dar cam atât. nu ştiam cărui partid politic îi aparţine (nici acum nu ştiu precis)
patriciu, hrebengiuc, vântu, erau nişte nume care-mi intraseră în urechi nu prea ştiam bine cum. ştiam ceva de petromidia. sau ceva cu petrol.
nu ştiam (şi nici acum nu ştiu de fapt) cui îi aparţin antena unu, realitatea teve, şcl. sasu ce e, cu cine ţine?
nu ştiam ce e aia pdl – nici acum nu ştiu prea bine. cultura mea politică s-a oprit la despărţirea FSN-ului în doo. chiar, ce mai face petre roman?
să mă pici cu ceară nu ştiu cu cine ţine ministrul ăla al transporturilor, cum-naiba’l-cheamă.

şi eram tare zen şi fericit în ignoranţa mea. mai aveam discuţii contradictorii cum că e bine să fii “informat”.
iete că în ultimele săptămâni am fost. şi la ce mi-a folosit?

aşa mi-a trebuit.

dar gata.

în sfârşit, s-a întâmplat.

după ani de zile de aşteptat cu bucheţelul lângă statuie….după eoni de aşteptat în părculeţ la băncuţă….

iată că ne-am întâlnit

am fost mai întâi să votez la secţia 45, dupe care m-am prezentat la gară, cu Istoria Religiilor a lui Eliade sub braţ şi un măr în rucsac.

în Geneva m-am dat jos si, cum nu aveau parculeţ în gară, am aşteptat-o în faţa caselor de bilete, că acolo se stabilise. ştiam că o să întârzie un pic, aşa că nu-mi făceam griji – prilej să mai studiez lumea trecătoare, că îmi place mie.

şi a venit. direct de pe bicicletă, cu un zâmbet cât soarele, direct la mine, şi parcă ne revedeam a mia oară. ne-am luat la braţ, ploua un pic, eu galant aveam umbrelă (cu o spiţă ruptă), şi am început să batem Geneva la pas. nu, de fapt am zis să căutăm ceva de mâncare. eu cum nu am preferinţe mari, eram cam în încurcătura cu propusul, dar în final am decis un ceva italian. în meniu mi-au picat ochii pe ceva cu pesto, am zis că e bun şi aşa a rămas (o fi fost bun?…)

Geneva e un oraş frumos pe care vreau să îl mai văd, pentru că nu am apucat să văd mult. la pizzeria aia am stat, după ce am plătit, încă vreo oră şi mai bine (în america ne-ar fi dat demult afară). apoi am bătut iarăşi oraşul la pas; oraşul vechi mi-a plăcut tare, de aşteptat de fapt. nu am văzut mult din oraş, deci, nu pentru că nu l-am fi bătut (deşi ştiu precis ca e mai mare), ci pentru că era mai captivantă conversaţia. eu am vorbit mai puţin, şi a fost perfect, pentru că îmi place să ascult (live nu sunt aşa de combativ ca în virtual 🙂 ). mai ales că ea avea mai multe motive de vorbit decât mine, si mai serioase.

şi timpul a trecut prea repede, şi s-a făcut târziu şi de tren. şi de repede ce a trecut, nici poze nu am apucat să facem, în afară de două repede la ultima ciocolată-cu-lapte (ea) şi (banal) bere (eu).

eu, cu şi fără ochelari.

a, cine? cum cine? rocsa, cum cine?

si-am zis, hai sa votez cu liberalii, ca votul aruncat de’aiurea tot aiurea ajunge.

si poorma Crin sare ca mincinosilor, astia cu sondajele.

Halal “bun simt”. Nu esti in stare sa accepti elegant o pierdere?  Huideo.

LATER EDIT:

iete si rezultatele de la Berna, defalcate ce caprarii:

Rezultatele din 22 noiembrie la secţia de votare din Berna

Io am fost votu’ 39.

pentru o viaţă mai bună!

PENTRU O LUME MAI NOUĂ!!!... (nouă, nu vouă)

VOTAŢI TROMPA!!

(tapirul, candidat idependent)

Notă: fondurile de campanie limitate au împiedicat tipărirea căsuţei corespunzătoare pe buletinul de vot. vă rugăm să desenaţi dumneavoastră casuţa pentru ştampilă.

Vom merge împreună înainte!

(că înainte era mai bine)

aşa.
dacă meri pe stradă prin Metz, sau dacă eşti in piaţa aia faină de lângă catedrală, şi auzi un cuplu vorbind în româneşte, ce faci?

că am doo variante: or votez cu eduard manole, ori mai desenez o căsuţă şi mă trec pe mine.
de dus mă duc, că nu vreau ca votu’ meu să meargă 36% la băsescu, 24% la geoană şi tot aşa.

oare de ce, atunci când facem pipi şi nu mai putem ţine, ţopăitul ajută?

***
iubim pătimaş şi adolescentin. pasiune. iubim năuc, zâmbim prosteşte, fredonăm, şi clipim buimac în soare. iubim “iubirea unică”, iubim absolut. nu putem (şi chiar nu putem) trăi fără iubirea noastră. iubim si ne gândim la iubire “ca un borfaş la ceasul unui lord”. iubim tineri – şi suntem tineri şi când suntem bătrâni.
iubirea asta e ca opusul unei eclipse de soare.

***
altă dată iubim fără speranţă. iubim chinuit şi chinuitor. iubim sumbru şi sumbri. iubim, iubim neîmpărtăşit şi, iată, iubim interior. iubirea noastră e bacoviană, e o burniţă rece şi cenuşie. iubim – uneori – furios. atunci scriem versuri grele, versuri plumburii. scriem mult, scriem:
Plouă.
Peisaj în alb-negru
Cu nuanţe cenuşii.
Plouă
Şi inima mi-e grea
Ca un bolovan
De gâtul unui înecat.
iubim disperat şi resemnat.
iubirea asta este ca o ploaie anonimă răpăind un ocean pustiu

***
mai iubim carnal. iubim trupuri, iubim rotund. iubim rotunjimi. iubim unduiri şi străluciri, iubim atingere fierbinte şi apăsare adânca. iubim reflexe arămii şi lucire umedă. iubim precum soarele iubeşte marea Egee.
iubirea asta e ca măslina din paharul de martini.

***
alteori iubim încet. iubim exasperat, iubim leneş. iubire-rutină, iubire caldă ca o pâine. iubim precum cămăşile în carouri ale tatailor ieşiţi să joace table. iubim lent şi iubim adânc. iubim responsabil. iubim uneori furioşi (dar nu iubim furios).
iubirea asta este ca un peron de tren de unde nu vrem să plecăm.

***
şi mai iubim fără obiect de iubire. iubim iubirea şi iubim să iubim.
iubirea asta e ca toate iubirile.

bre, vine apocaclisma de care vorbea şi hnu! aia cu anu doomiidoişpe – a’nceput să vină mai devreme. maiaşii dreaq, au greşit calculele.
păi, iote, din cartieru’ meu a mai rămas strada Cameliei, strada Rapsodiei, Părculeţul “Triunghi” (acolo m-am dat io prima dată cu schiurile), intrarea Dediţel (păi sigur, putea asta să dispară?? acolo e şcoala generala numărul 24), şi blocul 137.
Bine că a scapat spitalu’

View Larger Map

…unde ploştina şi elveţia se întâlnesc.
rugat fiind să produc o poză pentru site-ul institutului, am scotocit prin arhiva mea de poze (am Picasa 3.5, aia cu face recognition, mamă ce m-am mai jucat cu ea) şi am trimis o poză făcută la Ploştina.
în decupaj nu se vede gardul din spate, din păcate.

Berna şi Ploştina, carevasazică

se întâmpla prin anu’ doomii. ştiu precis, pentru că a fost (a) anul în care mi-am făcut mutaţie de domiciliu în judeţul Buzău, la bunica, (ca să pot accepta postul de rezidenţiat tip B, la un spital comunal din judeţ) şi (b) anul în care au fost nu’ş ce alegeri în România.

la bunica în curte mai stă o familie care are un văr care lucrează la Poliţie. şi care, când a auzit că nepotul doamnei D. “va fi luat în spaţiu” a zis “lăsaţi doamnă, că îl ajut io să meargă mai repede, el numai să vină cu actele pregătite, şi rezolvăm”.
‘să meargă mai repede’ a fost doar că în loc să stau la coadă la ghişeul de depus actele, vărul poliţist le-a dus el înăuntru. în rest totul a mers cam cu aceeaşi viteză.

no, acum ce s-a întâmplat: cum zisei, se pregăteau alegeri anul ăla, şi, printre altele, noi cetăţenii am primit şi cărţi de alegător (s-or mai folosi oare?…). vine buletinul nou de Buzău, boon, vine şi cartea de alegător cu el, pe circumscripţia Buzău, evident. pe vo’ vineri ajung p’acasă pe la Ploieşti (io făceam rezidenţiatul în Bucureşti şi stătram într-o garsonieră din Vatra Luminoasă, ehei, ce vremuri, stagii la spital la diverse, chefuri saptămânale – vecinii au făcut moliftă când am plecat în america, era un bloc de garsoniere de pensionari), şi găsesc la Pploieşti, deci, venită cu poşta, o altă carte de alegător, bazată pe buletinul de Ploieşti pe care tocmai îl schimbasem (şi acum am tot buletin de Buzău, şi tot acolo vreau să îl continui, că indiferent unde m-am născut, io de buzoian mă ţin). Haaaa! am zis (ei, nu chiar, asta e copirait Vlad despre care nu ştiam că există, încă).

mai trec aşa v’o săptămână-două şi nu ştiu cum mă dau eu în vorbă, la unul din chefurile din garsonieră (povestea Zoicăi, pisica mea, o să o spun mai încolo, e cu învăţăminte), către Alice Iacobescu, care le vremea aia lucra la antena unu (acu văz că e la antena 3…iete, s-a tuns), de petrecania cu cărţile, două, de alegător. Alice, jurnalist înflăcărat, imediat vede că a pus mâna pe o ştire. Zice, “tapir, băi, incredibil, e nemaipmenit, asta trebuie pusă pe post. ce zici, eşti de acord să spui două-trei vorbe despre chestia asta, vin mâine cu carul de reportaj aici prin cartier într-un parc, ce zici?” – “păi…” – “hai, tapiraş, că e ştire bună, hai te rog”. “bine, hai”. “SUPER!! şi, ai cărtile de alegător, cele două, la îndemână? poţi să mi le dai să le iau cu mine, să pregătesc emisiunea?” “ia-le, că si aşa nu am de gând să votez”

conversaţia o reproduc din memorie, dar cam asta a fost esenţă.

buuun, a doua zi mă îmbrac frumos şi mă prezint la locul de întâlnire. apar şi Alice cu un operator, lumini, alea, probă de microfon, aşa, ţac-pac două întrebări, “şi, domnule Dogaru, spune-ţi-ne, ce s-a întâmplat exact?”, eu răspund cât pot mai corect şi mai telegenic, bun, “tăiem”, perfect, ne pupăm şi plecăm, “vezi ca o să fie pe post sâmbăta la emisiunea…” – uite că am uitat, era un fel de “săptămâna politică”, comentau în studio ştiri mai interesante, din trecuta săptămână.

bai, şi vine sâmbăta aia (sau o fi fost duminică?…). începe emisiunea, io la ploieşti cred că eram. generic, alea, tam-tam-taammmm….”azi vom discuta două ştiri, una nu ştiu ce şi doi, alegătorul cu două cărţi de alegător, invitat special doamna general Icsulescu”, asta era şefa cea mai mare de la Evidenţa Populatiei. şi dă-i şi discută, şi apar cărţile mele de alegător pe întreg ditai ecranul, tot schimbându-se una într-alta să se vada clar, apar şi io cu minutele mele trei de interviu, “doamnă general, ce comentarii aveţi?” – asta începe cu “alegătorul nostru…”, şi dă-i şi explică cum că a fost doar o coincidenţă (care a şi fost dealminteri), orice sistem are scăpări d’astea, s-a întâmplat o întârziere de comunicare dintre birourile Prahova şi Buzău, nu e nimic grav, nu e nici o conspiraţie, “dar, doamnă general, este adevărat ca ‘alegătorul nostru’ ar putea vota de două ori, la două secţii de votare?”, “da, tehnic este adevărat, dar repet, astfel de coincidenţe sunt rare”.

nebunie. la bucureşti, agitaţie între prieteni, telefoane, “bă, te-am văzut la televizor, nu mi-a venit să cred, am chemat-o şi pe mama”, lu’ Cătălin (cel mai vechi amic al meu, am fost colegi de bancă din clasa întâi) cel mai mult i-a plăcut cum se refereau în emisiune la mine, “alegătorul nostru”.

ei, dar povestea nu se opreşte aici. credeţi voi că doamna general a înghiţit muştruluiala fără să facă nimic? – noo, păi a început smototceala pe cale ierarhică, şi unde credeţi că se înfundă? – păi la acarul Păun, la vărul-vecin-de-curte, poliţistul care mă ajutase (şi nici nu mă ajutase cine ştie ce). mai trece o săptămână şi primesc în Bucureşti telefon de la mama că e jale, să merg neapărat la Buzău, a sunat bunica că îl dau afară pe vecinul-văr-poliţist. din cauza mea, că m-a ajutat pe mine.

auzi comedie

mă sui în tren chiar în seara aia, ajung la bunica, aici atmosferă de înmormântare, mă întâlnesc cu poliţistul, zice “şeful meu vrea să vorbească cu tine, vrea să se convingă că nu e nici o mânărie” – ăla, şeful poliţiei din Buzău, se temea că sunt cu agenturili şi am pus asta la cale expre. cu datul afară nu era chiar aşa, şeful poliţiei aflase că omul mă ajutase şi îl frecase un pic pe vecinul-văr, “uite ce belele aduci, altădată sa…” – d’astea, da’ nu era chiar de dat afară.

îţi dai seama ce sunaseră telefoanele, şi la Ploieşti şi la Buzău, de la generălie în jos, ierarhic?

ne ducem amândoi la secţie, a doua zi. aici, o fază tare, şeful nu era disponibil pe moment, aşa că mă duc cu vecinul-văr-poliţist la el în birou să aşteptăm. biroul, mare, împărţit de câţiva poliţişti. un poliţist coleg de la masa de vis-a-vis mă vede cu poliţistul-văr-de-vecin şi îşi închipuie (normal) că sunt vreun pungaş cules de pe străzi şi adus la secţie; se scotoceşte în buzunar, scoate nişte bani şi zice “auzi băi, hai repede, dă o fugă la chioşc în curte şi ia-mi un pachet de LM”. Ăsta, vecinul-văr, smuceşte nişte ochi mari la coleg’său, îi face un semn discret, “nu, nu e… am venit să vorbim cu şeful, ştii, problema aia”; ălălalt se înroşeşte, cere scuze, şi discutăm alene în trei un pic despre problemă, “păi uite de aia a vrut şeful să vorbească cu el, să se lămurească că nu a fost mânărie”. îi asigur solelm că o să îl asigur (solemn) pe şef că nu a fost mânărie, şi toţi cădem în aşeptare, io holbându-mă la nişte pereţi, politiştii foind foi cu probleme de-ale lor poliţieneşti, procese verbale, ce-or fi fost. după o vreme primim veste că şeful e dispinibil, mă duc discut şi cu el şi povestea se încheie.

înapoi nu am mai primit decât cartea de votat din buzău, pe aialalta a oprit-o generăleasa, cred.