do you remember the time?

Bancuri de dinainte, primite de la Bodu:

– Un tip trecea pe stradă ţinând în mână, cu mare grijă, un sul de hârtie
igienică. Trecătorii îl priveau invidioşi, iar unul chiar l-a întrebat:
„Nu vă supăraţi, de unde l-aţi luat?”, „Acum câteva minute l-am scos de la
Nufărul…”

– Când a plecat de-acasă, Prunariu i-a lăsat maică-sii un bi let pe masă:
„Am plecat în Cosmos. Vin peste o săptămână”. Când vine, găseşte pe masă
un bilet de la maică-sa: „Am plecat după brânză. Nu ştiu când vin”. (26
mai 1981)

– La uşa unui apartament sună un puşti: „Tanti, ai făcut supă?”, „Da,
puişor, vrei să guşti şi tu?”, „Nu, mulţumesc”, „Atunci, de ce-ai venit?”,
„Te roagă mama să ne împrumuţi şi nouă osul”. (6 decembrie 1982)

– Din dispoziţia lui Ceauşescu s-au făcut experimentări şi încrucişări de
meri, pentru a se crea un soi de măr pitic, de numai 50 de cm, pe care
să-l poată culege şi şoimii patriei. (28 septembrie 1983)

– Un miliţian prinde o pereche într-un boschet. Îi duce la
secţie şi, de aici, în faţa tribunalului. La proces, fata e felicitată
pentru patriotism şi băiatul pentru iniţiativă. Miliţianul e arestat
pentru întrerupere ilegală de sarcină… (17 martie 1984)

– Ce-i mai rece şi mai rece decât apa rece? Apa caldă. (17 ianuarie 1985)< br>

– De ce a luat comuna Scorniceşti titlul de „Erou al noii revoluţii
agrare”? Pentru că a crescut cel mai mare bou. De ce n-a luat şi comuna
Petreşti titlul de „Erou al noii revoluţii agrare”? Pentru că anul acesta
nu s-a acordat titlul şi pentru cea mai mare vacă. (3 ianuarie 1987)

– Ultima dorinţă a românilor: să moară Ceauşescu Nicolae şi Elena să ajungă să
trăiască din meditaţii la chimie. (28 decembrie 1988)

– Ce-a fost înainte: oul sau găina? Mai înainte au fost de toate. (cules
pe 12 noiembrie 1979)

curci

Ieri am ieşit la o tură cu maşina cu Toshiko, prin cartierele din dealurile împădurite ale Corvallisului (locuri superbe de locuit, eşti practic în mijlocul pădurii). Mă cam rătăcisem la un moment dat, între un “Dead End” şi altul, şi mă tot învârteam în cerc (mai şi ploua) – am văzut casa şi microbuzu’ lu’ unu’ de vreo trei ori (undeva pe Skyline Drive. Sau Windsor Pl.).


Hartă mai mare aciulea, daca pofteşti

Ee, numai bine se opreşte ploaia şi pe ce îmi pică ochii, după o curbă? – un stol de vreo 24 curcani sălbatici păscând liniştiţi în curtea unui concitadin (unii) şi traversând strada (alţii, de era să dau peste ei, noroc că pe străzile alea se cam merge cu 15km la oră). Iniţial am văzut numai vreo zece, dar apoi au tot început să apară tacticoşi (şi cu aerul ăla uşor tembel, specific curcilor, uitându-se cu un ochi la mine) de printre copaci şi tufe.
Nu aveam aparatul de pozat la mine (isn’t it ironic? vorba lui Morissette), aşa că fur şi io o poză de pe Google, săracu’

071119-wild-turkeys_big

Ca ăştia erau, numa’ că mai mulţi.
PS Ăla din dreapta parcă se duce cu o treabă undeva.

varză călită

la cererea publicului

Nu ie mare filozofie.
Se iau doo verzi medii – am găsit unele mai desfoiate un pic (verzele americane sunt în general foarte compacte, probabil crescute forţat). Se toacă tăiţei. Aşa. Poormă am luat nişte Smoked Pork Jowl (singura chestie pe care am găsit-o aici care seamăna cu şunculiţa noastră – “American bacon” nici nu se apropie), am găsit un sortiment făcut la o fermă în Idaho, pe care am tăiat-o în felii mai groase.

pork jowls

Într-o cratiţă adâncă am pus un deget de ulei, feliile astea de şuncă, şi bucăţi de carne de porc tăiate potrivit de mari, la foc potrivit, cu capac.

p1010936p1010946

Când a început să sfârâie şi şunca să se topească am adăugat o ceapă mare tocată fin la un loc cu ceva morcov, tocat şi el foarte fin. La capac iarăşi, înăbuşit. Plus ceva sare, piper, şi un praf de boia de ardei iute (cayenne pepper, aici). Când totul sfârâie-fierbe vesel, se adaugă varza tocată care, în prealabil (secret) a fost frecată cu sare grunjoasă într-un castron (să îşi lase zeamă şi să se înmoaie).

p1010944

Varza se pune peste fierbătura/prăjeala din cratiţă; nu am amestecat din prima, ci am lăsat-o aşa să înceapă să se înăbuşe. Deasupra am aruncat şi o mână de sauerkraut (adicătelea varză murată tocată, la borcan) şi deasupra de tot bulion de roşii (d’ăla cu roşii tocate bucăţele) vro trei-patru linguri sănătoase, şi morcov tăiat rondele de data asta. Capac, foc mic, şi după cinci minute am început să amestec alene cu lingura de lemn, aducând carnea şi jumările la suprafaţă.

p1010961

Amestecatul ăsta s-a petrecut de câteva ori,la intervale rare, până totul e omogen şi frumos. De’acu’ se lasă la foc mic, la capac, cam o oră, verificând din când în când să nu se lipească. Varza trebuie să scadă binişor, şi să îşi schimbe culoarea (de la sucul de roşii fiert).

p1010969

Cam atât.

Pofte.

leapşă cu cireşari, alta

asta e mai grea. E mai degrabă un concurs. Şi anume, legat de ce zicea radio33 cu Castelul fetei în alb şi vacanţa ideală…e aşa:
Cine poate să deseneze un blueprint cât mai exact al castelului fetei în alb? M-am chinuit toată copilăria şi nu am ajuns la un rezultat mulţumitor.

(aici găsiţi [download#2#size#nohits] în format zip.

leapşă cu cireşari

asta e o leapşa pe ouate.

unu: dacă ai putea să fii într-unul din cele cinci romane ale lu Constatin Chiriţă, în care ţi-ar place să fii?

Şi doi (corolar), ce cireşar ţi-ar place cel mai mult să fii? Io când eram mic voiam să fiu Tic (cu puseuri de Ursu), acum însă cred că aş vrea să fiu Dan. Haios, bun prieten, inimos, o perfecţiune a imperfecţiunii.

(surora mea cred ca voia să fie Maria……)

Adăugat mai târziu:
Cine doreşte, găseşte volumele, în format, zip aici:
[download_cat#2]

jurnal de interviu – lista de dezastre

când am ajuns în Metz cu amicul R., primul lucru pe care l-am făcut a fost să o sunăm pe Cristina. Care era în România. De fapt nu primul, primul a fost să bem un vin roşu.
– Alo, uite am ajuns, l-am recuperat şi pe tapirul, totul e în ordine, uite ţi-l dau şi pe el.
– Alo, bine aţi ajuns, ce mişto de voi, DAR: aveţi grijă să nu inundaţi! (asta cu referire al un episod de acum câţiva ani când am dormit, eu şi Coiotul, la ei în apartament in Bucureşti şi noaptea aia s-a spart o ţeavă de apă. S-a retezat pur şi simplu robinetul-de-sub-chivetă din baie, şi a curs în voie până se facuse apă până la gleznă în tot apartamentul; la şase dimineaţa găleteam apă şi uscam covoare).

NU am inundat, DAR:
– am reuşit să dau cu capul în colţul raftului pe care e DVD player-ul. Serios, cu sânge şi cicatrice veşnică în frunte.
– am pârlit lingura de lemn (are acum o bandă neagră ce-i dă de fapt un aspect de autenticitate) când am făcut mâncare de mazăre
– am dat (noaptea) peste un ghiveci si am (cam) retezat moţurile plantei. Planta a supravieţuit, dar mai scurtă.
– era să pârlesc masa de călcat (dacă te uiţi atent cred ca se vede o umbră)
– m-am ars în cot cu fierul de călcat – altă cicatrice
– parcă mai era ceva
Dar nu am inundat, parol.

măcinici

…sau muchi-nichi, cum a scris Toshiko pe eticheta-de-pus-în-frigider…

nu’ş cine mi-a adus aminte.. a, da, Chief din Madrid, pe messenger. Că e 9 martie, ziua de măcinici.
Aşa că m-am repezit în bucatărie, am  înşfăcat o oală şi m-am pus pe treabă.
Aşa din ochi am pus patru măsuri de făină şi una de zahăr intr-un vas adânc de inox. Am amestecat zahărul cu făina băăăăăi! cu telul! să se omogenizeze bine. Bun. Dupe aia am spart doo oo şi am amestecat uşurel să înglobeze făina, dupe care am început să torn lapte. Din ochi aşa, apoi am mai dres cu făină, până a ieşit o cocă frământantă. Să nu uit secretu’, am pus praf de scorţişoară direct în cocă, odată cu zahărul. Pui tu dupe aia şî în apa de fierbe, da’ ie bine să pui şi’n cocă. Boooon, coca. Alt secret: să nu pui praf de copt cum am pus io acum ceva ani de au crescut măcinicii ca gogoşile. Ei trebe să fie compacţi şi denşi.
Coca se frământă cu nădejde, şi cu un pic de ulei. Am folosit ulei de sâmbure de strugure (e că sună sofisticat?) – pen’că uleiul de măsline are un gust. Dupe care am luat sucitorul şi am sucit coca şi am întins-o cât m-a ţinut counter-top-ul. E, acu e acu, cum fac io optişorii fără jmecheria aia specială de tăiat opturi? Mi-a tunat prin cap repede să folosesc cuţitul ăla rotund de tăiat pizza, prin urmare am facut foaia de aluat fâşii.

p1010871

Fâşiile astea se iau cate trei la un loc în mână (că le-am tăiat cam subţiri), se rulează şerpişori şi se fac opturi. Procesul tehnologic necesitează şi o bere. Oregoniana, bien sur. Pe la al 27-lea opt am perfecţionat arta optatului pe degetul mijlociu.

p1010877

După lupte seculare, am terminat de făcut opturi şi, alt secret de nu-l ştiam, se lasă la uscat. Vro doo-trii ore.

p1010882

Apoi. Pui apă la fiert, cu un praf de sare şi un pumn de zahăr. Aştepţi să clocotească (nu te repezi ca hapsânul), şi abia apoi pui şi optuleţele în apă, moment în care dai focu’ mic şi pui capacu’. După vro doojdeminute aşa pui în apă şi restul: coajă de lămâie rasă, miere, scorţişoară.
Şi gata. Poftă multă. Merge cu vin roşu (că d’ăsta am).

p1010884

jurnal de interviuri – episodul doi

Cum ziceam, în Freiburg nu am avut prea mult timp la dispoziţie. De ajuns am ajuns seara pe la 5, am explorat un pic sa localizez departamentul, şi am mâncat într-o bodegă nemţească. A doua zi interviul a fost la opt jumate, am participat apoi la prezentarea altui candidat (pentru poziţia cealaltă, de economist), am luat prânzul cu profii şi într-o oră aveam tren. Spre Frankfurt, unde mă aştepta ambasada. Din păcate am ratat cârnaţii de la catedrală, recomandaţi de Manolo – mâncasem deja de prânz, iar ploaia-lapoviţa nu prea mă inspira. M-am dus până la catedrala, totuşi.

La ambasadă circul de rigoare. Paranoia tipică (şi self-important) a americanilor – au găsit external hard-drive-ul meu  în geanta şi parcă găsiseră ceva din Aria 51.

Nu m-am frecat prea mult în Frankfurt.

În Luxemburg am uitat să menţionez cum amimcul R. şi-a făcut mustrări de conştiinţă că m-a lăsat de unul singur fără prea multe indicaţii. Hehe, eu am luat-o ca pe o încercare; mi-a zis “uite de acolo iei autobuzul spre oraş”, dar a uitat să îmi spună ce anume autobuz (toate mergeau în oraş oricum) şi mai ales cum să mă întorc, adicătelea ce autobuz să iau şi unde să cobor, căcum am aflat io ulterior autobuzu’ de întors, chiar daca tot ăla, nu trecea pe exact fix strada de pe care îl luasem la dus. Noroc că la suire la dus m-am uitat la numărul autobuzului (era autobuzul doişpe) şi la staţia de unde l-am luat (era staţia Jean Monet). Partea interesantă a fost  că la întors (după ce am vizitat cetatea şi am facut – recunosc spăşit – pipi într-una din catacombele dintr-unul din turnurile  ei, respectiv în turnul din poză, undeva lângă uşa rotundă de jos – mă refer la turela din zid, aia din dreapta, nu turnul ascuţit din depărtare)turnul cu pipi

…la întors, cum ziceam, autobuzul 12 trecea pe partea ailaltă a clădirilor Comisiei Europene (unde trebuia să mă dau jos să ma duc la amicul R. să mergem acasă), adicătelea nu trecea prin staţia Jean Monet. Am decis prin urmare să merg până la capăt şi să mă descurc cu şoferul.  Pe care iniţial l-am întrebat de staţia Pierre Monet (recunosc, mai puţin spăşit, că habar nu aveam cine a fost Jean Monet – acum sunt ceva mai ştiutor). Mă rog, long story short, am luat autobuzul îndărăt şi am coborât exact unde urcasem (se însera deja). În parcare la CE mă aştepta un R. îngrijorat, în maşină (îmi spune că aştepta, plin de remuşcări, de juma’ de oră şî mai bine).
Dupe aia ne-am dus acasă în Metz.

Poze din Luxemburg. Folositi optiunea “View with PicLens