dacă vrei să termini Graduate School, să nu încerci să termini in 2008. Că vine cea mai mare criză în piaţa locurilor de muncă pentru PhD-şti căutând de lucru în academia. Ca mine.
http://www.nytimes.com/2009/03/07/arts/07grad.html?_r=1&em&emc=eta1
Yearly Archives: 2009
măcinici
…sau muchi-nichi, cum a scris Toshiko pe eticheta-de-pus-în-frigider…
nu’ş cine mi-a adus aminte.. a, da, Chief din Madrid, pe messenger. Că e 9 martie, ziua de măcinici.
Aşa că m-am repezit în bucatărie, am înşfăcat o oală şi m-am pus pe treabă.
Aşa din ochi am pus patru măsuri de făină şi una de zahăr intr-un vas adânc de inox. Am amestecat zahărul cu făina băăăăăi! cu telul! să se omogenizeze bine. Bun. Dupe aia am spart doo oo şi am amestecat uşurel să înglobeze făina, dupe care am început să torn lapte. Din ochi aşa, apoi am mai dres cu făină, până a ieşit o cocă frământantă. Să nu uit secretu’, am pus praf de scorţişoară direct în cocă, odată cu zahărul. Pui tu dupe aia şî în apa de fierbe, da’ ie bine să pui şi’n cocă. Boooon, coca. Alt secret: să nu pui praf de copt cum am pus io acum ceva ani de au crescut măcinicii ca gogoşile. Ei trebe să fie compacţi şi denşi.
Coca se frământă cu nădejde, şi cu un pic de ulei. Am folosit ulei de sâmbure de strugure (e că sună sofisticat?) – pen’că uleiul de măsline are un gust. Dupe care am luat sucitorul şi am sucit coca şi am întins-o cât m-a ţinut counter-top-ul. E, acu e acu, cum fac io optişorii fără jmecheria aia specială de tăiat opturi? Mi-a tunat prin cap repede să folosesc cuţitul ăla rotund de tăiat pizza, prin urmare am facut foaia de aluat fâşii.
Fâşiile astea se iau cate trei la un loc în mână (că le-am tăiat cam subţiri), se rulează şerpişori şi se fac opturi. Procesul tehnologic necesitează şi o bere. Oregoniana, bien sur. Pe la al 27-lea opt am perfecţionat arta optatului pe degetul mijlociu.
După lupte seculare, am terminat de făcut opturi şi, alt secret de nu-l ştiam, se lasă la uscat. Vro doo-trii ore.
Apoi. Pui apă la fiert, cu un praf de sare şi un pumn de zahăr. Aştepţi să clocotească (nu te repezi ca hapsânul), şi abia apoi pui şi optuleţele în apă, moment în care dai focu’ mic şi pui capacu’. După vro doojdeminute aşa pui în apă şi restul: coajă de lămâie rasă, miere, scorţişoară.
Şi gata. Poftă multă. Merge cu vin roşu (că d’ăsta am).
paleoclimă
pentru cei interesaţi în problemele încălzirii globale şi în interpretările corecte ale fenomenului, o serie de articole pertinente, la obiect, şi foarte informate pe blogul “Clima noastra cea de toate zilele”
jurnal de interviuri – episodul doi
Cum ziceam, în Freiburg nu am avut prea mult timp la dispoziţie. De ajuns am ajuns seara pe la 5, am explorat un pic sa localizez departamentul, şi am mâncat într-o bodegă nemţească. A doua zi interviul a fost la opt jumate, am participat apoi la prezentarea altui candidat (pentru poziţia cealaltă, de economist), am luat prânzul cu profii şi într-o oră aveam tren. Spre Frankfurt, unde mă aştepta ambasada. Din păcate am ratat cârnaţii de la catedrală, recomandaţi de Manolo – mâncasem deja de prânz, iar ploaia-lapoviţa nu prea mă inspira. M-am dus până la catedrala, totuşi.
La ambasadă circul de rigoare. Paranoia tipică (şi self-important) a americanilor – au găsit external hard-drive-ul meu în geanta şi parcă găsiseră ceva din Aria 51.
Nu m-am frecat prea mult în Frankfurt.
În Luxemburg am uitat să menţionez cum amimcul R. şi-a făcut mustrări de conştiinţă că m-a lăsat de unul singur fără prea multe indicaţii. Hehe, eu am luat-o ca pe o încercare; mi-a zis “uite de acolo iei autobuzul spre oraş”, dar a uitat să îmi spună ce anume autobuz (toate mergeau în oraş oricum) şi mai ales cum să mă întorc, adicătelea ce autobuz să iau şi unde să cobor, căcum am aflat io ulterior autobuzu’ de întors, chiar daca tot ăla, nu trecea pe exact fix strada de pe care îl luasem la dus. Noroc că la suire la dus m-am uitat la numărul autobuzului (era autobuzul doişpe) şi la staţia de unde l-am luat (era staţia Jean Monet). Partea interesantă a fost că la întors (după ce am vizitat cetatea şi am facut – recunosc spăşit – pipi într-una din catacombele dintr-unul din turnurile ei, respectiv în turnul din poză, undeva lângă uşa rotundă de jos – mă refer la turela din zid, aia din dreapta, nu turnul ascuţit din depărtare)
…la întors, cum ziceam, autobuzul 12 trecea pe partea ailaltă a clădirilor Comisiei Europene (unde trebuia să mă dau jos să ma duc la amicul R. să mergem acasă), adicătelea nu trecea prin staţia Jean Monet. Am decis prin urmare să merg până la capăt şi să mă descurc cu şoferul. Pe care iniţial l-am întrebat de staţia Pierre Monet (recunosc, mai puţin spăşit, că habar nu aveam cine a fost Jean Monet – acum sunt ceva mai ştiutor). Mă rog, long story short, am luat autobuzul îndărăt şi am coborât exact unde urcasem (se însera deja). În parcare la CE mă aştepta un R. îngrijorat, în maşină (îmi spune că aştepta, plin de remuşcări, de juma’ de oră şî mai bine).
Dupe aia ne-am dus acasă în Metz.
Poze din Luxemburg. Folositi optiunea “View with PicLens
jurnal de interviuri – episodul unu
dacă vrei să vezi Verdunul, trebuie să te duci pe data de 22 Februarie 2009. Asta pentru că întâmplător (întâmplător?) pe data de 22 Februarie 2009 Verdunul este acoperit de o ceaţă ireală. Nu plouă, dar aerul musteşte de apă. Este o linişte mormântală; maşina alunecă în tăcere pe şosele tăcute. Ceaţa se prelinge pe pământul măcinat, şoptind, lipindu-se de pământul încă obosit. Gropile de obuz sunt înierbate acum, dar încă mai poţi auzi şuieratul şrapnelelor şi bubuitul mortierelor. Dacă asculţi atent ceaţa. Ceaţa care şopteşte.
Te aştepţi ca în orice moment să întalneşti trupele obosite de atâta război. De fapt dacă mijeşti un pic ochii, poţi să îi vezi, fantomatic. Este ceaţă. Sunt obosiţi şi fără culoare.
Monumentele, osuarul, cimitirul, forturile, nu se anunţă de departe. Îţi apar în faţă dintrodată, ieşind căznit şi tăcut din ceaţă, şi dispar la fel de fantomatic. În satul distrus Douamont (poza nu e făcută de mine, într-o astfel de ceaţă istoria se întoarce la origine, când camerele digitale nu existau încă, şi nu poţi face poze) se văd, marcate discret, locurile de casă de pe uliţa principală a satului. Casa bărbierului. A unui fermier. Capela.
Istoria te apasă, la propriu.
***
Călătoria a început cu întârzierile aşteptate ale companiilor aeriene. In Portland am aflat ca nu voi mai zbura pe ruta Portland – San Francisco – Frankfurt, pentru ca avionul de SF are întârziere (nimeni nu se obosesşte să explice de ce). Sunt pus pe ruta mai ocolitoare Portland-Denver-Washington-Frankfurt, unde ajung la ora 2 după amiază în loc de 11. Avionul din Washington pleacă şi el cu două ore întârziere – ceva probleme tehnice, ni se comunică, dar care vor fi rezolvate de mecanicii diligenţi. Lumea din terminal aplaudă când aud de diligenţa mecanicilor (eu nu aplaud, fac mărunţel din buze, şi la întârzierea în sine, şi la americanii spălaţi pe creier care, among everything, aplaudă când sunt de fapt fucked up by the company).
În Frankfurt iau trenul direct din aeroport, către Freiburg. Un tren intercity, de mare viteză (nu chiar ca TGV, dar aproape). In două ore sunt in Freiburg, în alte douăzeci de minute sunt la hotel. După duşul de rigoare şi trimisul mesajelor de rigoare (au internet gratis), ies să explorez un pic. Vreau, în primul rănd, să găsesc drumul spre universitate, a a doua zi să merg la fix. E frig în Freeiburg, dar oraşul e animat. Găsesc (uşor) universitatea şi clădirea unde voi avea interviul, aşa că mă întorc spre hotel, nu înainte de a lua cina la un restaurantăraş german.
Interviul a fost interviu, cu prezentare, întrebări, că de ce aici, de ce crezi că eşti potrivit, etc. Sunt al patrulea (şi ultimul) candidat intervievat – şansele sunt, deci, 25%. Cred că m-aş îndrăgosti de Freiburg, dacă ar fi sa fie, deşi nu l-am vazut prea mult. După interviu am avut mai puţin de o oră, şi ploua-lapoviţea. Deşi zice că este cel mai cald oraş din Germania (fiind el şi foarte în sud).
Înapoi in Frankfurt. Hotel lângă gară. Interviul, la ambasadă a doua zi, merge bine. Că de ce ma duc in America – păi ca să lichidez chiria şi să vând maşina că, uite, vin la interviuri in Europa, aha, aha, şi de ce Germania? – păi d’aia. Iau metroul înapoi spre gară, îmi recuperez bagajul de’l lăsasem la locker în gară şi mă duc repede să văd ce trenuri am spre Trier. Trier, pentru ca vorbisem deja cu amicul R. din Metz (Franţa, la care rămăsese că stau) că cel mai vine iau tren de Trier (oraş în Germania, la graniţă), şi nu în Metz, că poate să vină să ma ia din Luxemburg (unde lucrează). Găsesc tren, ma duc la un internet cafe sa trimit mesaju’ că iote vin cu trenul ics, şi mă sui în tren.
Drumul, superb. A durat 4 ore, cu schimbat in Koblentz. Ambele trenuri trenuri personale, ce opresc în fieştecare haltă şi punct de oprire. Un deliciu – oamenii, staţiile, atmosfera. Calea ferata se apropire de un râu la un moment dat, dealungul căruia merge o vreme. Presărat de sate îngesuite între coline şî râu, şi din când în când câte un castel medieval.
În Trier (cel mai vechi oraş în Germania, fondat pe la anul 16 înainte de Hristos) nu am apucat să văd decât gara, unde mă aşteptam să îl găsesc pe R. Care R. nu era.
Haiti, zic. Mă fâţâi io un pic, şi în final întreb unde pot găsiun internet cafe. Noroc că am apucat să mă fâţâi un pic, că dacă mă duceam la cafe imediat se încurca treaba, că cum am ieşit din gară să mă duc la cafe, trage şî masina lui R. lângă mine.
Bon, o luăm la pas(ul maşinii) către Luxemburg. La Comisia Europeană, unde lucrează amicul R. Amicul R. mai avea de lucrat câteva ore, aşa că îmi recomandă cel mai bine să iau autobuzul şi să mă duc în Luxemburg. Zis şi făcut.
Impresionant. M-am dat jos la întâmplare într-o staţie şi am luat-o la pas pe Grand Rue – suna promiţător. Stradă pavată, îngustă (fără trotuar), cu magazine chic pe stânga şi pe dreapta. La un moment dat vista se deschide brusc în faţa ochilor: mă aflu pe un mal înalt (da’ înalt); aici sus, ziduri, crenele, poduri, alea. Jos – o mănăstire, cladiri de alt secol, râu….
…. şi mai bine îi dau drumul aşa.
Va urma.
avocaţi
abia acuma văz – în treacat – că domnul elf mă ameninţă (nu, nu ma ameninţă, îmi comunică numai) cu avocatul.
but by all means, domnule elf! by all means!
mesjaul citat aici dedesubt (postat de domnia ta in absoluta cunostinta de cauza asupra identitatii mele) este deja tradus si asteapta sa ajunga pe orice listserv posibil. Inclusiv la avocatul domniei tale. Astept in continuare dovezile domniei tale cum ca te-as fi plagiat. Acuzatie serioasa, domne, mai serioasa ca libelula mea.
Adevarul este ca e vina ca te iau in seama.
Vai de capul tau, mi-as face pacat cu tine sa fac o plangere formala universitatii. Evident ca nu as fi facut nimic, am vrut doar sa iti arat ca depasesti limita. Atat de slab esti, incat incepi sa urli imediat ce auzi cuvantul slander. Imi iei bucati din ce scriu eu si invarti ca fiind al tau, rescrii orice, ciupesti paragrafe, scoti din context, doar-doar nu te vede lumea cum te apesi cu capu-n zid da’n proasta.
Ai devenit infect in limbaj in 5 minute – acum iti inteleg apetenta pentru manele.Traieste in pace, eventual du-te la un specialist pentru niste pastile. Caci cu atitudinea iti vei face singur rau. Good luck in landing that job. And especially in keeping it. Am mai vazut oameni ca tine: sa faca in ciuda, sa se puna contra, sa fie ei ai dracului, ca atat e manlinessul lor. Si in 5 secunde clacheaza in injuraturi. Ori si-au terminat studiile in 10 ani – din mila profilor, ori au ajuns in joburi de 2 lei.
Te-ai umplut singur de respect prietene, te-ai pus singur in nisa in care apartii. Daca pe blogul tau (nu e al lui Vlad, de fapt, dupa URL si cine il si l-a gazduit) esti in stare sa scrii atat de ganghist si dupa-blocuri, mi-e clar ca trebuie sa fii tratat cu delicatete.
Vaya con dios.
Am vrut sa iti interzic accesul pe site-urile tapirul.net, dar ulterior am vazut amenintarea cu avocatul si mi-am imaginat ca o sa zici ca iti interzic accesul de frica. Nu, domnule elf, nu mi-e frica de dumneata. Cel mult mi-e mila.
Cateva precizari, mai ales pentru ca domnului elf pare sa ii placa asa de mult adevarul. Iata:
– intre mine si domnul elf nu a existat NICIODATA vreo intelegere apropo de ce postam si ce scoatem de pe blog. Il provoc sa vina cu dovada. Daca dovada e autentica, imi cer scuze anticipat. Dar nu exista. Chiar daca ar fi existat, bunul simt cere sa te adresezi celui cu care ai avut intelegerea, nu sa abordezi – înțepat – rudele.
– ce fac eu pe paginile alea nu este, prin definiție, defăimare (lăsând la o parte pretențiozitățile anglo-valahe). Am reprodus ce a spus WE despre mine si am incercat sa ofer niste explicatii. Bune, rele, cum or fi. Explicatii. Cine are suficient timp la dispozitie poate citi si vedea.
jurnal de grădiniţă 1
Alaltă’eri am urlat pentru prima data la copii, serios. Eram pe coridor cu un grup de 10 puşti, la spălat pe mâini (clasa noastră are o chiuvetă portabilă şi de vopsea ne spălam pe mâini la toaletele de “oameni mari”, sau taoletă, cum zicea văru’ Iţă). Io şi Megan, una din studentele mele, ţineam uşile deschise (la “men” respectiv “women”) – aveam mâinile legate, carevasăzică. Puştanii – vreo 6 hispanici simpatici dealminteri – intraseră în vrie şi nu se mai puteau contola, alergând de colo colo şi ţopăind. “Stay against the wall, guys”, zic. Nimic. “Against the wall, right here, everybody!” – ţi-ai găsit. Şi urlu: “YOU GET AGAINST THE WALL THIS SECOND!!” (s-a auzit şi la etajul doi, unde sunt birourile lu’ Family Policy Program şi Gerontology). Uaaa! Să vezi linişte şi comformare. I-am speriat un pic, că s-au lipit toţi de zid cu ochii mari la mine. Mai lipseau greierii, aşa linişte se făcuse. “Well, thank you” conced eu. “That’s better”.
Sandi, doamna care e la front desk, i-a mărturisit ulterior lui Barb că nu l-a auzit niciodată pe Cris aşa. Când m-am întrunat cu trupa spre clasă (copiii perfect aliniaţi şi în linişte mare), mi-a zâmbit de la birou.
Săptămâna care a trecut am avut ca temă “transportation.” Am făcut avioane umplute cu hârtie tocată pe care le-am pictat, autobuze din pătrate de hârtie portocalie şi cercuri negre, şi am zburat most of the time to Mexico.
Afară ne-am fugărit, am condus triciclete şi ne-am jucat în noua casă de lemn pentru copii instalată de curând. Studenţii (studentele) au primit puncte bune pentru planning and implementation, everything developmentally appropriate and involving.
Voi fi plecat două săptămâni, şi o să imi fie dor de copii.
m-am săturat
domne, io unu m-am săturat de bolovănisme. Userul si posesorul de blog “wandering elf” mi-a sărit ultima sărită. Este un individ incredibil de orgolios şi de concret, care ia absolut mot-à-mot orice declaraţie, fără urmă de înţelegere a unei vorbiri (mă rog, scrieri) mai metaforice, şi care nu suportă să îi fie atacate convingerile, recurgând la atacuri ieftine la persoană. Un soi de high functioning autism-like behavior. Cine cunoaşte lunga noastră istorie ştie despre ce e vorba – cine nu, o poate citi în ale mele disclaimers. În ultima discuţie de la vlad sare iarşi calul, cu aceleaşi atacuri ieftine la persoană cu care nu reuşesc să mă obişnuiesc, nedemne de poziţia şi educaţia domniei sale. De unde şi dovada că educaţia şi buna creştere nu se corelează neapărat. Am încercat să nu cad şi eu în derizoriul ironiei şi al witticismului; încerc în continuare. Tot ce vreau este ce am vrut întotdeauna, să (mă) explic.
Scuzele pe care i le-am oferit pe email (în naivitatea mea) acum câteva săptămâni-luni le retrag acum. Am trecut atunci peste faptul că nu a avut bunul simţ să reciprocheze (probabil considerându-se mărinimos că le acceptă şi crezând că domnia sa nu datoreaa scuze), dar nu acum nu mai trec. CRezusem că am ajuns la un truce şi că o să facem eforturi la a nu mai jigni unul pe celălalt, dar la WE văd că nu se poate. Gata.
Iar paginile pe care a cerut, cu atâta trufie înţepată de fapt, să le scot de pe blogul meu (în urma unei mari neînţelegeri de fapt, eu nu promisesem niciodată că scot paginile, le ţineam private anyway, spusesem doar că vreau să dreg busuiocul, domnia sa a înţeles însă că o să mă cenzurez şi s-a dus cu jalba în proţap nu la mine ci la sora mea când întâmplător a dat peste o pagină cu pricina), paginile alea le pun la loc. Nu am de ce să îmi fie ruşine de ele, nu atac pe nimeni, nu sunt mizerii, cum le-a clasificat domnul elf, convingeţi-vă singuri dacă nu mă credeţi, sunt doar nişte explicaţii – subiective bineînţeles – ale relaţiei mele internautice cu elful. Disclaimers. Că domnia sa îşi dă drumul pe net şi după aia vrea să îşi îngroape rahatul nu e problema mea anymore.
Ce mi se pare mie foarte straniu este ca domnia sa funcţionează, în viaţa de zi cu zi, în mediul academic, unde atacul la persoană pe care domnia sa îl practică pe blog este foarte rău primit. Sau poate că tocmai de aia – pe blog îşi defulează frustările academice political-correct. Nu mă interesează, şi nu mă interesează să fiu paratrăznetul domniei sale.
PS 1: Am uitat să zic, ăsta nu e subiect de discuţie, carevasăzică comentariile sunt închise. Banuiesc că WE o să mă înfiereze pe blogul dumisale cu un alt post lung (cu toată lipsa cronică de timp a dumisale). Enjoy it, lemme know how it goes.
PS2: am revizuit paginile cu pricina şi am şters numele real al lui WE (care apărea într-un copy/paste al unui email pe care i l-am trimis mai demult, citat într-unul din posturi), înlocuidu-le cu iniţiale. Nu este scopul meu să îl desconspir pe WE. Cam atât. în rest, o să încer pe cât posibil să îl evit de acum. Domnia sa pare a nu realiza diferenţa dintre atac polemic la idee şi atac la persoană, iar în condiţiile astea nu pot discuta.
cafea turcească
omu’ cât trăieşte’nvaţă.
Am descoperit nişte secrete (pentru mine cel puţin) în ale făcutului cafelei. O paranteză aici, am renunţat cam de multişor la cafeaua la filtru – mă întorc la origini.
Un site dedicat cafelei şi procesării sale mă învaţă două lucruri ce nu le aplicam: unu, cafeaua se pune în ibric în apa rece, de la bun început. Io aplicam metoda lăsatului apei să fiarbă întâi. Doi, nu amesteci cafeaua în apă de la început; o păzeşti să înceapă să faca spumă, încet-încet. Autorul instructajului ne spune aşa:
After a few minutes things will start to happen. If the water starts to boil, you did not use enough coffee. The coffee should never boil … toss and start again. The coffee should start to foam. The difference is the foaming is slow, boiling is fast. You should see the foam grow from around the coffee and start to fill the neck.
Asta cu spuma de fapt o aplicam şi eu, dar se întâmpla cu apa deja fiartă.
Şi încă ceva, cică să nu ţii cafeaua în frigider. Aici va trebui să duc ceva muncă de convingere.
lonely
can you think of something lonelier than an anonymous rain pattering a deserted ocean?
banc pentru vlad
Rorschach joke:
A man goes to a psychiatrist. To start things off, the psychiatrist suggests they start with a Rorschach test. He holds up the first picture and asks the man what he sees.
“A man and a woman making love in a park,” the man replies. The psychiatrist holds up the second picture and asks the man what he sees. “A man and a woman making love in a boat.” He holds up the third picture. “A man and a woman making love at the beach.”
The psychiatrist says, “It looks like you have a preoccupation with sex.” The man replies, “Well, you’re the one with the dirty pictures.”
veni, vidi, vici
transsiberianul
mai deunăzi mă anunţa domnul A.L. Şerban, pe email, că o să conferenţieze pe tema “Şi totuşi… de ce vedem filme?”
Întrebare oareşcum retorică. Pentru ca fiecare are motivul lui, şi nu cred că există un “one answer fits all.” Ar mai fi nişte întrebări interesante (albeit, la fel de retorice), şi anume CE vedem când vedem un film,LA CE ne uităm când vedem un film, etc. Eu de exemplu mă uit la poveste, la jocul actorilor, şi la regie (în ordinea asta), şi mai puţin la cinematografie, producţie (la asta nici nu am habar cum să mă uit), sunet. De ce văd filme? – depinde. În mod sigur NU din cauza rating-urilor.
Am intrat mai deunăzi în Blockbuster, să închiriez Wall-E, de care auzisem ca e bun. Pe peretele cu “new releases” mi-au picat ochii pe un film nou, de care nu auzisem, şi anume Transsiberian. Cu Woody Harelson şi Ben Kingsley (dintre cei pe care îi cunoşteam), şi Emily Mortimer şi Eduardo Noriega (despre care citesc că l-a jucat pe “Che” Guevara – (apropo, de unde obsesia asta power-florista cu Che Guevara? – tricouri, medalioane, alea. Mă contraziceam cu Coiotu’ mai demult cum că precum Che Guevara e cubanez – zicea el, nu, argentinian – ziceam eu, fiind informat de colegul de cameră Guillermo, argentinian şi el) – dintre cei despre care nu auzisem.
Mi s-a părut un film extrem de bun. Droguri, acţiune, suspans, petrecute în Rusia, în celebrul tren “transsiberian” (idee împrumutata de la Orient Express-ul lui Agatha Christie?). Povestea un pic fasolită la sfârşit, cu un happy end cam dulceag şi cam tipic american.
Woody Harelson nu are un rol greu (dar joacă – de aşteptat – bine), Ben Kingsley are un rol interesant, pe care îl joacă excelent (un agent rus de la divizia “Narcotice”). Emily Mortimer, în schimb, are un rol dificil, emoţional, cu o grămadă de trăiri sufleteşti exprimate briliant. Nu mi-a plăcut în mod special de ea ca femeie, să zic, dar jocul mi s-a părut perfect (de Andie McDowell, de exemplu, nu îmi place nici ca femeie nici ca actriţă. În schimb de Angelina Jolie îmi place ca femeie, dar nu prea mult ca actriţă. De gustibus).
Filmul are un nivel de autenticitate rar întâlnit la filme americane care încearcă să povestească poveşti neamericane (vezi clipurile de pe site-ul oficial). Nu ştiu dacă în echipă au fost şi ruşi autentici (bănuiesc că au fost), dar, cum spuneam, foarte autentic (filmat de fapt in Rusia, Lituania si China). Limba rusă e folosită când se vorbeşte ruseşte, accentul rus al lui Ben Kingsley e convingător. Peisajele bine alese, interioarele la fel, scenele din tren mai ales (te simţi în Rusia şi, pentru scenele din tren, juri ca eşti în personalul de Măneciu). Suspans-ul vine natural, şi nu din trucuri cinematografice (gen acţiuni misleading ale personajelor care te fac să te gândeşti la altceva) care sunt ţinute la minim.
Un film de acţiune bine realizat, bine regizat, şi fără farafastâcuri, gloanţe şi efecte speciale.
ziceri
diferenţa dintre democraţie şi dictatură este că în democraţie oamenii au şansa să îşi aleagă dictatorul.
tinereţe fără tinereţe
Oare de ce nu am ştiut că Francis Ford Coppola a făcut un film după nuvela lui Mircea Eliade?
Absolut fantastic. Un film făcut din bugetul propriu, filmat aproape în întregime în România (ah, aşa de plăcut să recunosc locuri familiare…inclusiv gara din Piatra Neamţ…), producţia, scenariul şi regia.
Tim Roth face un rol magnific. Un actor mai puţin cunoscut (Pulp Fiction?), dar un actor desăvârşit. Primul rol mare în care l-am văzut a fost în “La Leggenda del pianista sull’oceano”, care m-a lăsat cu gura căscată (mai mult rolul decât filmul per se).
Recomand cu mare căldură – “Youth without youth”