idee geniala

by

.. la care aia de la Apple lucreaza deja, banuiesc…. Mi-au furat indeea inca inainte ca eu sa o am.

Ideea asta geniala e asa: un laptop computer, mai ales unul d’ala usor ca aerul precum MacBook Air ar putea avea o tastatura touch-screen in loc de aia clasica cu butoane. Ca la iPod Touch. Ecranul si tastatura ar avea exact aceleasi dimesiuni, si ar fi interschimbabile (sa poti sa sucesti laptopul cum iti vine, tastatura devine ecran si ecranul tastatura si vişăvercea). Ar arata cam asa. In alte cuvinte, ar fi un laptop cu doua ecrane uriase, pe unul ar fi tasatatura si pe celalalt, evident, elementary my dear Watson, pe cealalalt ar fi monitorul.

Acum, pe rand:

Tastatura ar putea fi modificata dupa placerea utilizatorului:
– enlarged (proportional, toate tastele), sau micsorata, dupa degetele so ochii fiecaruia;
– mutata mai sus sau mai jos; data la o parte cu un gest, ca sa afisezi, sa zicem, tastatura numerica.
– evident, cand schimbi tastatura de pe o limba pe alta, tastele respective ar fi clar marcate (si nu trebuie sa iti mai amintesti, cu greu, de fiecare data, cum fac eu cand trec pe tastatura romaneasca si numai stiu unde e semnule exclamarii).
– pentru cei ce nu pot trai fara click-clack-ul tastaturii, nici o problema, sunetele vor fi produse electronic. Ba chiar poti sa dai sunetul de tastatura la maxim sa iti iriti partenera de viata cand se uita la Tânăr şi neliniştit.
– poti insera pe ecranul tastaturii si un mouse virtual, cam ca touch-pad-ul traditional, dar mai smeker; o chestie in forma de mouse vazut de sus va fi vizibila intr-o parte a ecranului, unde iti vine mai bine (stangaci/dreptatci) si in loc sa folosesti un singur deget sa misti cursorul prin-prejur, folosesti toate degetele, ca si cum ai tine un mouse real in mana. Cu right click si left click si cu rotiţă cu tot. Un mouse virtual, ca si tastatura
– ca sa fie si mai fancy, poti integra si o facilitate de scris de mana; cu un gest al unui deget (copyright iPhone), micsorezi tastatura intr-o margine si deschizi o pagina alba, curata, unde poti sa scrii/desenezi cu un pix subtirel care sa insereaza undeva in corpul laptopului pentur pastrare (ca pen-urile de PDA). Textul poate fi salvat ca atare (pdf), sau, cu un sistem destept de text recognition, salvat ca text in Word sau unde vrei tu.
– pentru că ecranul tastaturii va avea loc suplimentar suficient (ia uitati-va – astia cu laptoape – la tastatura voastra si spuneti-mi cat spatiu nefolosit e in jur), poti integra si alte chestii, pe langa tastatura: controalele music playerului preferat, ca sa nu ocupe loc pe ecran; bara de meniu din windows (sau echivalentul ala fancy din Mac), şcl.  Un ceas mare si luminos, in loc de ala mic si prapadit din taskbar; un calendar; niste sticky notes
– etc

Monitorul – pentru ca si el va fi touch screen – va putea fi accesat si folosit acum si cu mâna direct, nu numai cu mouse-ul si tastatura; deschidere de fisiere, deschidere de meniuri, zoom, etc. Ba mai mult, din moment ce si tastatura si monitorul sunt de fapt doua mari touch-screens, la o adica poti transforma laptopul intr-o carte mare sau intr-un ziar, cu pagini deschise pe amandoua monitoarele (vad ca ceva de genul asta deja s-a imaginat, pe care sa le poti răsfoi cu degetul.

Nu ca e o idee faina?

acolo undi (la ploştina…)

by

Domne, de cate ori ascult melodia asta, imi zic ce adevarata este.. daca inlocuiesc “La city” cu Plostina mea eterna, este intr-adevar acolu unde se’ntâmplă tăt din tăt şe vreu…

Ia asculta:

httpv://www.youtube.com/watch?v=IuE92EcYdjs

Odata sara,
De pasca alunec-un tarnic
Aprind tigara,
La nime-o buchie nu zic,
Si stau cuminte,
Eu vrau La City.
Numa acolo,
Se-ntampla tat din tat si vreu
Numa acolo,
Ti dusi si tu ma duc si eu
Papusi ca floarea
Cand vad in doua ma indoi
Ma ie salvarea
Da ma adusi inapoi
Acolo undi nu ai cand
Cand macar s’ ti gandesti in gand
Si sa intampla intapl-atunsi
Cand vrei, s-ajiunji.

Refren:

Acolo undi,
Nu numa sa uita, da’ s’ ti vad,
Acolo undi,
Nu numa ti asculta, da’ s’ ti cred,
Acolo undi,
Nu numa ti intreaba, da’ s’ si-ti dau raspuns
De unde singur t-ei pornit
Si undi ai ajiuns.
Acolo undi,
N-ai pentru si s’ te feresti
Cand esti La City,
Tu esti mai liber decat esti
Acolo undi,
N-ai pintru si s’te dai in dos
Acolo undi tati sa duc
Di undi nimi nu s-o-ntors,
Cu bani, di undi…

II
Odata-n piata,
Cu o tiganca, cap-in-cap,
Ei hai La City
Sa zic seva, mai ghini tac,
Ti pui cu dansii
Da parca nu m-o luat in ras,
Eu nu stiu undi
Da’ mi pari ca La City’ o zis
Eu is cuminti,
Da daca trebu’ noi vorghim
Ai vrut La City
Disara’ acolo ni’ntalnim,
Tiganca radi,
Si eu cand am vazut radem
E vindi site,
Da eu La City ma gandeam
Acolo undi daca vrai
Traind sa vezi si’nsamna rai
Undi si feti si baieti,
Danseaza beti…

Refren:

Acolo undi…
Acolo undi…
Acolo undi…
Acolo undi..

băuturi ezoterice

by

acum…cand a fost oare? …prin iarna lui 2002 …Vorbeam cu Teddy la telefon, se ducea la Plostina sa facă ţuica… Si i-am zis, in gluma asa, că să îmi îngroape si mie o sticlă de ţuică luata chiar de la ţiver, pentru cand oi veni la vara. Imi spune tata după câteva săptămâni ca de fapt chiar a îngropat o sticlă, la loc ştiut numai de el, sticlă verde de un litru, cu dop smolit să nu se trezească ţuica. Trece primăvara, vine vara, eu tot cu gândul la ţuica mea… Vine in sfarşit şi marea zi. Vizită in Romania după doi ani de lipsă. La Ploştina – din lipsa de răbdare – ajung înainte să poată vină şi tata cu noi, care nu ştiu ce trebi mai avea de terminat pe acasă (probabil aşteptat pensia). M-am dus cu surora si cumnatul, si indicaţii clare unde e sticla mea, tata urma să vină şi el în câteva zile. Acum nu că chiar nu mai aveam ce bea, erau damigene pline incă, da’ aia era ţuica mea, îngropată încă de ast’ iarnă. Aşa că mă înarmez io cu o lopată şi, cu harta în minte, mă duc in polată. Polata asta e o magazie ce dă din bucătărie, unde ţinem noi cartofi, damigene, tot felul de ciurciubăte, încă mai găsesc pe rafturile de sus ziare Scânteia îngălbenite de vreme; un fel de coridor lung şi întunecos (şi misterios), fără ferestre, lungit de-alungul peretelui din spate al casei “bune,” în care trebuie să mergi cu grijă că e îngust şi tot dai cu capul de tigăi şi sacoşe şi alte alea agăţate în cuie – sacoşele se agaţă în cui ca să nu ajungă pisica la ele). Tuma’ in capăt de tot se află o ferestruică mică-mică ce dă spre locul de cartofi şi mărul domnesc (la Ploştina bucata de pământ pe care o ari in primăvară şi pe care pui cartofi si sfeclă şi fasole se cheamă, simplu şi frumos, “loc”….parcă o aud pe maicamare “Cârstiniele, du-te tu pe loc şi adună tu un braţ de foi de sfeclă să tocăm la porc”).
Continue reading →

replici celebre

by

văru’ Cornel (catre Mama, dimineaţa): auzi mamă, eu ma simt cam prost… Matale cum mă vezi?
Mama: păi tot aşa te vad şi eu Cornele….

……………………………………..
văru’ Cornel (lucrăm la gardul Mariei lui Neculai; după ce a încercat câţiva electrozi în aparatul de sudură, îl aruncă pe ultimul de pământ cu zăduf): Mai, dar sunt şi câte unii proşti…
Eu (rânjind): Cornele, nu-ţi ascund….
………………………………………
Eu (turnând in paharul vărului Cornel, fredonez încetişor): Toată viaţa mea, toată viaţa mea…. Am să dau la proşti sa bea…
Cornel (albăstreşte nişte ochi la mine): ……

………………………………………………….

Eu (în bucătărie la Cornel, stând pe un scăunel îngust; zic de probă): Stau cam prost pe scaunul ăsta…
Cornel (sticlindu-i ochii): Ap… ăă.. păi.. hăp…
Eu (satisfăcut): Gata Cornele, ai ratat momentu’.. Tre’ să fii iute, să zici “păi înseamnă că stai bine”, de exemplu

plictiseala in oregon

by

In Oregon umbla o vorba, cica ce poti sa faci cand vremea de afara incepe sa te plictiseasca este sa astepti cinci minute. Nimic mai adevarat, desi nu e valabil tot anul. De vreo cateva saptamani vremea nu reuseste sa se hotărască. Ploua in averse cinci minute, apoi iese soarele, pana apuci sa verifici cutia postala este iar intunecat si mohorat de parca soare nu exista, repede o mazariche cazuta in timp ce soarele iese din nori, inca o ţârâialaă mocănească de o ora urmata de un soare cu cer senin sticla de 11 minute dupa care ploua in averse.. Fascinant intr-un fel, dar si frustrant. Din fericire proverbul se aplica numai cateva saptamani din primavara. In ceea ce priveste clima, de fapt, Oregonul a fost, pentru mine, un stat plin de surprize. Fiind la exact aceeasi latitudine cu Romania (paralela 45 a Ploiestiului meu trece undeva intre Corvallis si Salem), ma asteptam ca clima sa fie similara (cu tot respectul acordat Pacificului din vecinatate): ierni cu zapada, veri calde, litoralul Pacificului un fel de Eforie Nord mai extins…. Nu e deloc asa. Pe valea Willamette (care, nota bene, se pronunta cu accent pe primul “a,” ui-lA-mit, cam ca in “damn it”) climatul este un fel de climat subtropical, cu practic doua anotimpuri: ploios si secetos. Din Octombrie pana prin Aprilie- Mai (in functie de noroc), vremea este atre constanta: cer acoperit continuu, burniţă continuă, temperatura foarte rar coboara sub zero. In sapte ani am vazut ninsoare cam de sapte ori (scurte). Urmeaza perioada asta de trecere tembela, dupa care se instaleaza vara, cu ser senin sticla cateva luni, fara ploi (daca vezi doua ploi pe vara), si calduri caniculare vreo 2-3 saptamani.

Voiam sa povestesc cum am petrecut trecerea in noul an acum o saptamana (cu poze and stuff) si tot aman.

roluri secundare

by

Imi plac filmele. Nu am un gen preferat (mai ales, nu am un gen snob-preferat). Imi plac filmele bine facute, indiferent de gen, gloante, dragoste, suspans, etc. Nu trebuie ca toate elementele unui film sa fie “bine facute” ca sa imi placa filmul – sau sa il agreez. Unele elemente sunt mai usor de vazut (jocul unui actor, scenariul), altele necesita un pic de gandire (regia de exemplu), altele sunt mai subtile si necesita ceva antrenament (jocul de lumini, plasarea camerelor de luat vederi). Uite, de ceva vreme am inceput sa platesc atentie (haha) jocului actorilor secundari. Sau nu, nu numai actorii secundari (“supporting actors” cum iau ei Oscarul) ci mai degraba…cum sa le zic… actorilor tertiari, actorilor meteorici, cei ce apar putin si fara mare impact asupra liniei pricipale. Astia sunt actorii care sunt in umbra actorilor principali si de multe ori trec neobservati. SI de multe ori jocul lor e mai bun decat jocul actorilor principali. Uite am revazut aseara Matrix 1 la TV; asta e un film care imi place moderat. Imi plac efectele speciale, imi place ideea plotului (desi nu toate amanuntele plotului). Jocul actorilor, insa, mi se pare slab (sau probabil este regia de vina aici). Personajele pricipale (Neo, Morpheus, Trinity, Agent Smith) au niste roluri tare artificiale si afectate (ma scoate din pepeni Morpheus cu posturile lui grave, cu mainile la spate, incercand sa para profund filozofic); Keanu Rives si Carrie-Anne Moss joaca corect, fara sa straluceasca. In schimb. Matt Doran (“Mouse,” pustiul ala care a creeat-o pe lady in red)? – o placere sa il vezi jucand, cele cateva minute in care apare. Sau de exemplu computer-nerd-ul din The Score … Film care de alminteri mi-a placut de la a la z. Jamie Harrold aflu, de pe www.imdb.com, ca il cheama.

la mulţi ani

by

lu’:

Cumnatu’ meu
Nicu de la bloc
Nicu Papuc cu care tare munţi am mai făcut…şi petreceri cu vodca adusă in diplomat…
Nenea Nelu, sa-i traiasca ginerele proaspat
Nea Nicuţu (Neculai al Mariei), şi să mai bem şi să ne mai veselim
Bodu (e rândul meu să îl ţin la mine în casă un an)
…..
Hei, La Mulţi Ani lu’ fetele mele dragele. Gemenele. De care a zis nea Aurel (veneam cu ele plus sora lor la Ploştina, zice ,când ne ajunge Iţă cu maşina din urmă pe drumul de la Lopătari de la rată, zice “mă Cristi mă, da’ tu numa’ trufandale aduci” La fetele mele e zi de naştere de fapt, şi mai serios.
…………
Care mai eşti?

hell

by

Hell is not hot. Hell is not cold either. Nor is it crowded, no. There are no demons in hell, only those from your mind.

Hell is darkness, and nothing else. You wake up after you died, and you are nowhere. Because there is no “where”. You don’t open your eyes because in hell you don’t have eyes; you just become, suddenly, aware. And you are in the dark. Real dark. You think you know dark? – wait until you die. Hell is darkness and awareness. You’re wide awake, you’re wide aware, but it’s dark and nothing else. The world of senses is gone, you don’t feel anything, because there is nothing to feel with, there’s nothing to be felt, because you are in a void. You are a void. A conscious void. You can’t remember feeling; you remember something, though, you remember that there is something about you that you should remember. Oh, you remember, you know how is it to be not-in-hell. You know what you are missing, you just don’t remember how; the flavors, the sounds, the colors. You remember information, but only that. “It was the most beautiful sunset I’ve ever seen – the colors were magnificent” – you know exactly what a sunset is, you know exactly what a color is (a wavelength), but you don’t remember them. It’s just information.

You are nowhere. Hell is eternal. It’s just you and the eternity.

“……………
sunt doar eu
şi singurătatea mea,
două umbre
ce se confundă cu fundalul
………………………………”

And you are wide awake. You are wide aware. And you can count seconds and eons, one by one. But they never end.

povestire SF scurta

by

Nu mai stiu unde am citit-o sau cine a scris-o. O povestire SF de jumatate de pagina de carte normala. In esenta e cam asa (aproximare personala):

“Civilizatiile intergalactice lucrasera, pentru mii de generatii deja, la crearea Supercomputerului, o masinarie de calcul dincolo de orice imaginatie, o minune a ingineriei si stiintei acumulate de mii de civilizatii in nenumarati eoni de evolutie. Supercomputerul se intindea peste galaxii si nebuloase, intinzandu-si tentaculele computationale prin subspatiu si hyperspatiu. Dupa terminarea constructiei un alt efort gigantic a fost inceput si terminat cu succes: introducerea in memoria supercomputerului a uriasei cantitati informatii pe care civilizatiile galactice o acumulasera in eonii de evolutie. Absolut orice fărâmă de informatie acumulata a fost integrata in circuitele supercomputerului.

Marele moment solem a sosit: Supercalculatorul este pornit, consumand, in fiecare secunda, energia unei supernove. Intrebarea care framanta toate civilizatiile, inca din zorii evolutiei lor in negurile timpului, este pusa:

“Exista Dumnezeu?”

Dupa patru nanosecunde de gandire Supercomputerul raspunde:

“Acum da.”

let it snow

by

iarna asta o sa fiu (aproape) scutit de eternele colinde americane care incep sa se auda imediat dupa Thanksgiving pe oriunde te duci. “Let it snow”, “Have yourself a merry little Christmas”, ” ’tis the season to be jolly, fa-la-la-la-la” et ceteraAAAAAAAAAA.

Uite asa ceva as face

Poate dumneavoastra v-ati saturat de Hrusca, dar credeti-ma suna mult mai bine, chiar la saturatie.

the long walk

by

Asa se intituleaza o povestire scrisa de Stephen King (sub pseudonimul Richard Bachman). Este vorba de un concurs cu reguli simple. Este un concurs de mers pe jos, la care participa tineri intre 14 si 18 ani (18 ani e varsta limita in sus). O suta de tineri sunt alesi, prin tragere la sorti, dintre aplicantii considerali eligibili. Regula e simpla, pornind de la granita cu Canada, in Maine, toata trupa incepe sa mearga spre sud. Cine termina cursa este invingator, iar the winner takes all. Premiul cel mare este la latitudinea invingatorului – poate cere orice, absolut orice.

Regulile sunt simple, participantii nu nu au voie sa coboare sub viteza de 4 mile pe ora (cam 6.5 km). Nu ai voie sa te opreasti din mers. Deloc, sub nici o circumstanta (necesitatile fiziologice se fac din mers, sau riscand avertismente). Nu ai voie sa agresezi fizic alti participanti. Pentru fiecare greseala primesti un avertisment. Daca nu repari greseala in 30 secunde (de exemplu ai incetinit sub 4 mph si nu mergi mai repede, sau te-ai oprit si in 30 secunde nu pornesti iarasi), al doilea avertisment. Numarul maxim de avertismente pe care il poti avea este 3. Pe de alta parte, daca mergi o ora fara sa primesti un avertisment, unul din avertismentele vechi este sters. La al patrulea avertisment esti eliminat din joc. Incercarea de fuga, de evadare, se pedepseste imediat cu eliminare. Se merge nonstop, zi si noapte. Concursul a fost castigat, de regula, dupa cateva zile de mers si cateva sute de mile de mers.

Eliminare din joc inseamna împuşcare.

Miza jocului nu e cine termina primul, ci cine termina ultimul

Coloana de concurenti este urmarita in permanenta de masini militare, cu echipamente sofisticate care monitorizeaza constant viteza concurentilor. Soldatii au datoria de a aplica strict regulile jocului. Ofera apa de cate ori un concurent cere. Ofera concentrate de mancare o data pe zi, la 9 dimineata. Si elimina din joc pe cei care au primit numarul cuvenit de avertismente, sau cei care incearca sa scape.

Iar Stephen King reuseste sa spuna povestea unui grup de prieteni ad-hoc, care merg si merg si merg. Atat, actiunea nu se muta in alta parte. Reuseste sa spuna povestea in 250 pagini, fara sa ai impresia ca bate pasul pe loc.

inadecvări logice – cronică de blog

by

Unul din posturile lui Ştefan a stârnit un şir de comentarii mai mult sau mai puţin acide (mai mult), începând cu falsa asumpţie a lui Radu Iliescu cum că Ştefan ar “lua in seama propaganda nazismului american impotriva islamului” (Radu probabil nu e obisnuit inca cu stilul zeflemitor al lui Stefan). Discutia a pornit de la mentionarea, de catre Stefan, a unei oarecare fatwa a unui oarecare muftiu saudit care spune, zice-se, “Pământul e plat. Cine susţine că e rotund e un ateu şi merită pedepsit”, mentionare care a generat replica lui Radu. Dupa un schimb elegant de injurii mascate (sau mai putin mascate) am intervenit si eu (fleonc), nu in schimbul propriu-zis de injurii, ci ca sa notez (boala a mea cronica) o oareşcare scapare de logica a argumentaţiei nu din threadul respecitv, ci intr-un post-răspuns de pe blogul lui Radu Ilieascu la care, la momentul respectiv, nu putusem sa raspund (ceva chestii tehnice, pagina de comment refuza sa se incarce). Interventia mea trece neobservata, Stefan citeaza, la fel de zeflemitor ca la inceput, o explicatie “foarte tare si aparent oficiala” a fatwa-ei cu pricina la care Tudor intervine spunand ca explicatia respectiva este legitima, si anume ca pamantul poate fi considerat, in acelasi timp, si flat si rotund, depinde de perspectiva. Stefan replică spunând că raţionamentul poate fi fortat la a demonstra ca pamantul e un punct. Tudor contraargumentează că logica lui Ştefan nu e adecvată (la nivelul percepţiei noastre noi vedem Pământul ca pe un plan, recte e legitim sa îl considerăm plan, dar e absurd să forţăm argumentul mai departe la punct, pentru că noi nu percepem Pământul ca pe un punct). Ştefan, hardcore scientist, ne spune că în matematică nu e loc de subiectivism şi că forme exacte există (asta la comentariul lui Tudor ca “forma exacta a planetei” nu exista). Eu ma bag iar in seama spunând că discuţia despre Pământul rotund sau pătrat nu e discuţie de matematică şi întreb ce e aia formă exactă. Ştefan, în şi mai hardcore scientist guise, mă întreabă superior-zeflemitor cum adică, matematica nu are legătură cu forma pământului? Şi e legitim să susţii două lucruri contradictorii în acelaşi timp??? după care îmi arată degetul mijlociu.

Gata cu rezumatul. Cum pe blogul lui Ştefan el e bosul şi mă poate băga unde vrea el, o să continui argumentarea aici. Sunt câteva erori de inadecvare logică (mamă ce am scos-o) la Ştefan. Unu, că el transferă brusc (şi inadecvat) discuţia despre forma Pământului de la percepţia umană la matematică pură (inadecvat pentru că în ultimă instanţă Cărţile Sfinte asta sunt, tratate de percepţii şi credinţe umane, nu tratate de geometrie). Asta a fost esenţa comentariului meu, faptul că forma Pământului, în discuţiile oamenilor, este o chestie subiectivă, deci explicaţia muftiului (suportată şi de Tudor) e perfect legitimă. Doi, chiar dacă accept transferul in domeniul matematicii şi al geometriei, tot pot găsi inadecvări logice. În primul rând discuţia despre formă exactă: întreb din nou, ce e aia formă exactă? – termenul “exact” mă irita aici. Ce este, exact, un cerc sau o sferă? Cum le poţi defini exact fără să cazi în tautologii? – circumferinţa unui cerc este de două ori raza înmulţit cu pi. Ce este pi – păi circumferinţa unui cerc divizată la diametrul lui. Am zis defini exact, ceea ce implică cuantificare, nu numai banala definiţie “un cerc este forma geometrica formata din punctele aflate la egală distanţă de un centru.” Apoi, mai concret, ce e aia formă exactă a a pamântului? În ambele sensuri, exact ce formă are Pământul? (Ştefan singur spune ca forma Pământului este o aproximaţie). Şi forma Pământului e exactă, adică neschimbată? Trecând de la geometria abstractă la cea aplicată, având în vedere că forma Pământului este estimată şi în continuă schimbare, este perfect legitim să susţii două lucruri aparent contradictorii în acelaşi timp. Spun aparent pentru că ele sunt aparent. Ştefan, in goana lui de a da peste bot (boala lui cronică) nu a mai realizat ca eu nu am folosit termeni pur geometrici, ci am zis “rotund” – tocmai datorită faptului că forma Pământului e o aproximare, la fel cum termenul “rotund’ e o aproximare a unei sfere. O aproximare doar, la fel cum şi un dodecahedron sau alt soi de edron poate fi dubbed “rotund.” Sau geoidul ala care cică e forma Pământului. Deci da, pot susţine două lucruri “contradictorii” in acelasi timp, atâta timp cât vorbesc despre aproximări. Mergând cu ştiinţa hardcore mai departe, nici măcar în ştiinţele cele mai pure nu e ilegitim să susţii două lucruri contradictorii în acelaşi timp. In mecanica cuantică o particulă poate ocupa foarte bine două puncte în spaţi în acelaşi timp. În matematica avansată, dincolo de aritmetica de clasa a unşpea, la fel.

So anyway, Stefan poate sa isi bage mediusul extins la maxim in cur, acolo de unde ii vin uneori contraargumentele.

crab şi raţe

by

acum o saptamana sau mai bine am primit in dar un crab proaspat, prins de Ali in una din turele lui de scuba duving pe coasta Pacificului. O delicatete, dupa bucataria japoneza (si dupa gusturile mele). L-am spalat, l-am curatat (venise fiert deja, cred ca i-au fiert in barca), i-am dezghiocat, si l-am mancat cu sake si un sos de care nu pot sa spun decat ca era bun si elegant (ceva borcanase si sticlute aduse de Toshko ultima data din Japonia

tot in perioada aia am iesit la o plimbare pe malul râului nostru, râul Willamette (care se pronunţă cu accent pe a, nu pe e… suna similar cu “dam’ it”). Am făcut câteva poze cârfului de 50+ de raţe care sălăşluiec aici, plus cele cinci gâşte.

PS later… nu’s ce am facut cu pozele…

istorii alternative

by

am descoperit recent un autor de proza fantastica (stiintifico-fantastica mai exact, desi nu neaparat), un autor de care nu auzisem inca dar de care m-am lipit urgent. Se numeste S.M. Striling, este de origine francezo-canadiano-ceva, stabilit in America. Are si fan club http://www.smstirling.com/ L-am descoperit pe Stirling intamplator; eram in aeroportul din Baltimore, intre doua avioane, si cum aveam ceva timp de pierdut, m-am oprit o secunda la o taraba a lui Borders sa arunc un ochi la carti. Si un titlu, pe un paperback standard cu o poza cam colorata si cam ireala mi-a sarit in ochi: “A Meeting at Corvallis.” Am luat cartea si am am citit plot-ul de pe spate, si am fost cucerit pe loc:

“In the tenth year of the Change, the survivors in western Oregon live in a world without technology. Michael Havel’s Bearkillers hold the lands west of Salem in peace and order. To the east, the Clan Mackenzie flourishes under the leadership of Juniper Mackenzie, bard and High Priestess.

Together they have Norman Arminger – the warlord of Portland -at bay. With his dark fantasies of a neofeudal empire, Arminger rules most of the Pacific Northwest, spreading fear with his knights, castles, and holy inquisition. Even more dangerous, end perhaps Arminger’s most powerful weapon of all, is his ruthlessly cunning consort, lady Sandra.

These factions haven’t met in battle because Arminger’s daughter has fallen into Mackenzie’s hands. But Lady Sandra has a plan to retrieve her – even if it means plunging the entire region into open warfare…”
Am cumparat-o si m-am dus cu prada la Gate nu’s ce numar de unde urma sa plece avionul. Am realizat repede ca de fapt volumul asta e al treilea intr-o trilogie (si de fapt or sa mai ureze trei in serie). Este o trilogie despre o istorie alternativa (“what if”) in care un fenomen misterios (unii cred ca e de la Dumnezeu, altii ca e de la extraterestri) schimba in mod subtil – dar cu efecte majore – legile fizicii. Metalul (si de fapt nimic altceva) nu mai conduce electricitatea, prin urmare electricitatea nu mai poate fi produsa, stocata sau transportata. High-energy reactions nu se mai petrec, cele mai importante efecte fiind ca praful de pusca (in toate variantele) nu mai explodeaza (arde banal ca rumegusul) iar combustia interna nu se mai petrece. Practic, toti pilonii tehnologiei moderne (si mai putin moderne daca ne gandim la impactul prafului de pusca in istoria omenirii) dispr, iar omenirea se trezeste intr-o lume in care electricitate nu mai exista, motoare nu mai functioneaza , armele de foc nu sunt mai mult decat niste bâte mai sofisticate. La prima vedere pare o pană de curent mai prelungita, dar autorul reuseste sa prezinte, realist si credibil, grozavia consecintelor unui astfel de fenomen. In primul rand, intr-o societate unde mancarea se produce industrial, mancarea depinde 100% de chestiile astea disparute: motorina pentru tractoare, electricitate pentru abatoare, depozite, frigorifere, etc. etc. etc Totul este aruncat in haos, in putine saptmani oamenii realizeaza ca trebuie sa faca ceva sau vor muri, prozaic, de foame. Orice pretentie de control social dispare…unii devin canibali (“eaters”) altii mai norocosi se aduna in grupuri mici si incep o agriculura primitiva…astfel se formeaza cateva nuclee de supravieturie, care vor evolua in cativa ani in miniregate. Se reduc – volens nolens – la o societate feudala, cu cavaleri, arcasi…. Restul va mai imaginati voi sau citi cartile. Pentru mine a avut un impact mai special, ca actiunea se intampa la mine in bătătură. Sunt doua mari linii (care se incruciseaza), Willamette Valey si Anglia.

Alta carte luata recent se cheama Conquistador. In asta istoria paralela este diferit imaginata, dar la fel de fascinanta si bine descrisa, si credibila. Ne aflam in 2009, dar povestea incepe in 1946 cand un veteran de razboi (cuvantul veteran ne face de regula sa ne gandim la moşi bîlbîiţi – imediat dupa razboi veteranii aveau 25-26 ani), care de fapt este un descendent al lui John Rolfe si poarta acelasi nume, John Rolfe the 4th – incearca sa imporvizeze ceva cu radioul lui de unde scurte in pivnita casei lui din California (nu a lui de fapt, era chirias) si reuseste sa deschida un portal, o poarta, un “event horizon” sau cum vreti sa il denumiti (se va chema “The Gate”) care duce catre un univers paralel. Descrierea portalului este bucatica rupta cu portalul din “Stargate” (“avea impresia ca se uita la o suprafata de mercur lichid, unduitor, plasata vertical“). De partea cealalta se afla o Californie (si intreg pamantul) geologic (si geografic, mai mult sau mai putin) aceeasi – si la acelasi timp istoric – dar in care istoria omeneasca a evoluat pe o bifurcatie. Deosebirea majora – imediat vizibila – este ca europenii nu au pus niciodata piciorul in America. Societatile de indieni din America sunt mai mult sau mai putin la acelasi nivel neolitic de gatherer-hunter la care europenii i-au gasit in istoria “noastra” (personajele cartii denumesc partea noastra “FirstSide”). Istoria realitatii alternative s-a bifurcat in 323 BC cand Alexandru cel Mare nu moare. El traieste pana la adanci batraneti si reuseste sa instaureze imperiul visat, care la varful sau se intindea din Portugalia pana pe valea Gangelui. Toata istoria ulterioara este modificata, evident, cu un imperiu greco-macedonean in loc de imperiu roman influentand decisiv istoria (iar imeriul alexandrin a avut o zona mult mai larga de influenta). Evreii sunt asimilati de catre greci (haha) drept urmare crestinismul nu se mai dezvolta….Un alt fapt este acela ca revolutia tehnologica care duce la societatea moderna de partea noastra a portii nu se intampla in istoria alternativa… Se pare ca descoperirile tehnologice initiale au avut o mare componenta de sansa..Un personaj al cartii spune ca practic sansa istoriei noastre de a o lua pe calea descoperirilor tehnologice este egala cu sansa de a obtine de 1000 de ori la rand “head” atunci cand dai cu banul….

Noua Californie (numita de catre John Rolfe, cel care a deschis poarta, Commonwealth of New Virginia) este rapid colonizata de catre John si camarazii lui de front. Imaginati-va, o lume neatinsa inca de civilizatia moderna dar in care stii cu precizie unde se afla zacamintele de aur, de petrol, etc… Asa incepe imperiul financiar al lui Rolfe (de ambele parti), cu aur adus in istoria “noastra” si vandut initial clandestin, apoi sub acoperirea unor asa-zise operatii miniere in Africa si Asia pe care “Rolfe Mining and Minerals” corporation le poseda…

Fascinant, fascinant sa te gandesti la istorii alternative. Stirling are talentul deosebit de a le face credibile (mie asta mi se pare un talent major la autorii de SF, sa faca povestile credibile)

the score

by

Am revazut aseara un film care, desi nu a facut mare vâlvă (sau cel putin nu stiu eu), e un film ce se deosebeste, in mod discret, de altele din aceeasi categorie. Filmul se cheama “The Score”, din 2001, cu Robert de Niro si Edward Norton (si Marlon Brando). Filmul intra in categoria… cum se cheama, cu criminali profesionisti care dau spargeri spectaculoase, boşi, ceva Mafia in the mix, coctail destul de clasic. Oricum, ce il deosebeste de alte filme din gen:
– absenta aproape totala a violentei. In afara de doua momente (o bătaie scurtă cu o bâtă de baseball şi un moş împins cu forţa intr-o debara), nu mai vezi nici un moment violent.
– corolar cu ce zic mai sus, absenta aproape totala a gloantelor. La fel, in afara de doua gloante de avertisment trase de un personaj catre sfarsitul filmului, nu vezi nici un glont zburand.
– absenta efectelor speciale computerizate. Suspansul filmului se bazeaza in mod exclusiv pe jocul de lumini si pozitionarea camerei.
– personaje foarte umane, cu reactii asteptate

Plot-ul filmului e simplu si necomplicat (boala comuna filmelor ce “nimic nu au a spune”, care incearca sa comenseze lipsa de calitate si de originalitate printr-un plot artificial complicat si “misterios” – in afara de Quentin Tarantino nu prea imi amintesc de cineva care sa reuseasca intr-adevar sa creeze un plot complicat de calitate) care, chiar daca e destul de clasic (intelepciunea se acumuleaza cu varsta, si intelepciunea usually pays off), reuseste sa fie interesant.
Muzica frumoasa, joc fara cusur al actorilor (Marlon Brando este delicios, Edward Norton joaca dublu-rolul perfect – Edward Norton a mai avut cel putin un film in care juca un personaj cu personalitate multipla – nu psihiatric, ci deliberat, ca si in The Score de fapt unde joaca rolul unui tip istet care se infiltreaza in customhouse in Montreal ca janitor-assistant debil mintal)

momente

by

aveam vreo 10-12 ani cred, era duminica pe la 9 dimineata. Eu, inca in pat, semi-dormind. O aud prin somn pe mama imbracandu-se de iesit si apoi deschizand usa sa imi spuna: “Mă duc până la ăla să iau nişte d’alea”

asteptare

by

am regasit o insemnare de a mea scrisa in 1995…E interesant cat de actuala este (pentru mine of course): asteptare, singuratate in decizii, rabdare….Imi trebuie rabdare acum, si notita asta imi aduce aminte.

Eu nu pun interogativul, ca Eminescu: “…Pot ca sa re-inviu, luminos, din el, ca pasărea Phoenix?…”. Ştiu că pot. Nu e neapărat o calitate, dar am descoperit-o – si poate am dezvoltat-o – pe masura ce cunosteam lumea si realizam ca sunt predispus sa pierd. Dar totodata mi-am dezvoltat – sau mi-am creeat mai bine zis – si o filozofie (sa-i spunem) a asteptarii. A stii sa traiesti inseamna a stii sa ai rabdare. Indienii spun, deasemeni, ca orice posesiune implica aservirea fata de ceea ce posezi. Total de acord. Trebuie sa stim sa fim liberi (caci libertatea e opusul pacatului, nu virtutea). Chiar liberi de a alege aservirea!
(…) Omul, intr-adevar, este o fiinta sociala. Traieste in cadrul unor relatii (vitale dealtfel) cu semenii sai (in primul rand), si face parte dintr-o entitate mai mare, ce cuprinde toti oamenii ca societate. Insa intodeauna, momentele-limita din viata omul si le rezolva singur, deoarece momentele-limita (sau de criza, oricum le-am spune) afecteaza acea inima interioara, acel al treilea cerc in care nu poate patrunde nimeni. Atunci cand suntem afectati in ceea ce avem noi mai profund in noi, suntem singuri. Daca reusim sa ne vindecam, suntem puternici. Daca nu, riscam sa pierdem mult. Sau totul.

teoria unificată a câmpurilor

by

Calatoria temporala exista si e posibila, se lucreaza in secret la ea (eu cel putin), dar sa va spun un secret (care rezolva paradoxurile cu omoratul lui bunicul): datorita caracteristicilor spatiu-timpului, noi putem fi martorii evenimentelor din Timp, dar nu putem interveni pentru ca nu suntem fizic acolo. Suntem intr-o alta dimensiune din care putem accesa elementele de baza (câmpurile) unui timp anume. Este ca si cum am privi ceva la televizor. Sau mai degraba holovizor. Suntem un fel de fantome imateriale care bantuie prin spatiu si timp, chibiţi si voyeuri, limitati la un singur simţ si văduviţi de celelalte (in calatoria temporala nu auzim, nu mirosim, nu gustam, nu pipaim… dar interesant, simtim gravitatia, pentru ca, nu-i asa, gravitatia si electromagnetismul – lumina – sunt intre cele patru campuri esentiale, care deci intra intim in ecuatia spatio-temporala pe care o folosim cand calatorim in timp). Asta cand calatorim in trecut; cand calatorim in viitor tot ce vedem este o amestecatura de culori si forme din care cu greu distingem ceva pentru ca din momentul in care am vazut viitorul (si stim ce se va intampla), comportamentul si atitudinile noastre din prezent se vor schimba, ceea ce va altera viitorul-deja-vazut si va suprapune viitorului-deja-vazut un viitor alternativ. Pe masura ce tot mai multi oameni vor calatori in viitor (si de fapt de fapt si in trecut, pentru ca vizionarea trecutului ne schimba atitudinile si comportamentele actuale, ceea ce, pe cale de consecinta, va schimba si viitorul), viitorul devine din ce in ce mai blurred si nu mai distingem nimic. Si de fapt pe masura ce timpul trece chiar si trecutul (si anume trecutul recent, ala de dupa inceperea calatoriilor in timp) devine blurred si suprapus pentru ca, daca stai si te gandesti, trecutul “ieri” era alaltaieri viitor, si era blurred already, pentru motivele exuse mai sus.

Vor fi totusi si elemente vizibile in viitor si anume evenimentele care nu pot fi alterate prin actiunile presente. Piatra Mortatului de la Plostina de exemplu va fi destul de clara (sunt putine viitoruri alternative in care Piatra nu este acolo). George Bush va fi tot acolo si tot prost, ca stim ca prostii sunt imperturbabili si atemporali.

Plostina e eterna.

mus’ be my lucky day

by

It began with the four of us locking ourselves out. Monday, that is. November 12. I’ve been visiting a friend from far away (I like to joke and say that most of my friends here in America are three hours distance from me. On the clock). Ioana left for school at around 8:05, on the school bus (the yellow contraptions Americans invented – one of the few things that’s on my whitelist of American things); we were supposed to give Adina ride to her new job place and then the three of us (me, the husband, and a friend of the husband) to spend some hours browsing car dealerships and stuff. We got to the car and realized we left the key inside (the door autolocks). Good start, we say. We leave nevertheless (nothing could’ve been done anyway), with the plan to stop by Ioana’s school and get her key (hoping she didn’t forget it too).

Off goes the day, and comes the time for me to get a ride to the airport. We’ve retrieved the key alright, giving me the opportunity to say good bye to Ioana for three times (once in the morning, once at school when I got the key – I was put forward to talk with the front desk secretary), and third time at the airport – we decided to wait for Ioana to come home before leaving after all (plenty of time, we realized). I get to the airport one hour earlier like a cautious traveler (and a good grandson of my grandmother who’d go to the train station way ahead even if she had the ticked already purchased), only to find out that my flight will be delayed for no particular reasons one hour. Damn the big corporations. Gotta do something, so I end up at a bar ordering a beer and a soup. The guy next to me asks if I can pas the salt’n’pepper and, with my eyes glued to a book I’m reading, I pass the salt’n’pepper with a jerky movement right through my almost-empty glass of beer, which explodes into a spray of broken glass, scaring everybody. The waiter says it’s okay and I actually get another beer free of charge. I hop on the airplane hoping dearly that I won’t miss my connection in Philadelphia. I didn’t, the airplane landed at gate B7 and the next one boards at gate B11 (or vice versa, whatev’). Sure enough, the second flight is delayed too; I couldn’t care less this time, though, I’m going to arrive in Portland after midnight anyway. Finally the second flight is boarding and after six hours of flying and some tortured sleep (I’m on a chair with a wall in front of me -separation between business class and working-men-blue-collar class –  so I can’t stretch my legs unless I climb them all the way up on the wall where they won’t stay put anyway, kept sliding on the smooth plastic) I land in Portland. I take the time to go to the bathroom and freshen up, knowing that it will be a while until my bag makes it to the baggage claim (I usually travel light with no check-in baggages, but this time I got some ţuica from Cornel and I had to check in my baggage – they don’t allow any liquids on the carry-on baggage anymore). I go to get the baggage half expecting not to find it (if they lose the ţuica I’ll go berserk). The baggage is already waiting for me, going in circles on the conveyor belt (small miracles never cease). I hop on the economy-parking-lot-bus which is already there, ready to go (I was half expecting – again – to have to wait for the bus a whole quarter of hour). The car was parked (my luck started a week earlier) right next to “bus shelter N” so I didn’t need to remember the number (blue lot – kinda hard to remember where you parked your car in the blue lot, “blue-en”, my adviser alway parks in Red-I, which sounds like “red-eye”, or Red-E, which sounds lid “ready”).

So anyway. I get on the car, pay my parking dues and head toward Corvallis. The freeway’s deserted, me and the big trucks only. After one’an’a’half hours I take exit 288 (the right one – sometimes it happens that you miss it yor you take the wrong one) and, like horses feeling their stables, I hit the gas on the deserted four-lanes Highway 34. Speed limit is 55 miles, I try to keep it under 65 (there’s an unwritten rule that if you go with less than 10 miles over the speed limit you’ll be okay) but, eager to get home (is already 2:40 am) I reach 70 mph. While I’m reaching the afore mentioned speed, I pass a police car parked on the side, with the lights off. The trooper probably hadn’t seen a car in the past ten minutes anyway, and here it comes Tapirul speeding. When I saw him hidden in the bushes I said fuck a duck ’cause I knew for a fact he’ll come after me (a quick glance at the speedometer shows that I indeed reached 70 without realizing). In ten seconds I get a dance of blue and red light behind me, and I pull over (almost stop on a railroad) thinking “now how much will I have to pay for the fucking ticket”. The guy come,s introduces himself as trooper So-and-so, and says that he stopped me because I was doing 70 in a 55 zone. I say “Oh gosh, I’ve already been doing seventy? Darn, I was trying to keep it slower but..” “so you didn’t realize you’re doing 70?” – “no sir, long trip, eager to get home, nobody on the street…”. He gets my papers (registration and license), goes back to his car which still flashes in an eerie silence the red-and-blue lights right in my rear view mirrors and after 5 minutes comes back, hands me back the papers and says “I am not going to give you a citation, please drive safe and keep it slow” “Aye, aye, sir, thanks a bunch”

Now, my question is, was it a lucky day or not?