egocentrare

devenim din ce în ce mai centrați pe noi înșine. mai hedoniști.

la începuturile revoluției web 2.0 a fost forumul de discuții. primul în care am participat (și fiind la începuturi, am fost parte din “founding fathers”, ca sa zic așa) a fost un forum pornit de studenții de la medicină, locuitori ai căminelor U din grozăvești, gândit inițial ca un fel de gazetă de perete pentru rețeaua de internet proaspăt instalată în cămine. faimosul (oare?) “imed”

băi ce timpuri frumoase am trăit la începuturile imedului! eram proaspăt aterizat în america (se întâmpla în 2001), rupt de prieteni și de neamuri, singur printre dușmani, Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, și tot tacâmul. dezbateri, certuri, polemici – acolo am cunoscut oameni ce mi-au devenit prieteni cu mult înainte să-i cunosc în realitate. niște efecte secundare stranii ale web 2.0-ului, societatea asta virtuală în care te miști și exiști la fel ca în aia reală (deși e greu de crezut pentru unii).
după o vreme lucrurile au început sa ia o întorsătură nasoală pe imed și, printr-o revoluție care a fost destul de faimoasă la vremea aia (a “userilor neserioși”), subsemnatul tapirul s-a rupt de partidul tată și a creeat, în semn de protest, propriul forum numit, la sugestia unuia (uneia) dintre revoluționari, vizuina tapirului.

forumul, deci, este o instituție democratică în care toți au vizibilitate egală. ca orice democrație, e supusă derapajelor. cei ce controlează butoanele, “administratorii” și “moderatorii”, sunt expuși tentației micului dictator – motiv, dealminteri, pentru revoluția mea (nemulțumiții cu o schimbată politică de moderare pe imed). un dictator de forum se manifestă prin a) măsuri retroactive, adică ștergerea scrierilor utilizatorilor declarați persona non grata și/sau b) măsuri anticipative, adică blocarea totală a unui utilizator (“banare”), interzicându-i, lui sau a ei, scrierea sau chiar citirea.
pe vizuină toți erau moderatori, adică aveau putința de a lua măsuri retroactive (măsurile anticipative, de banare, au rămas totuși prerogativele tapirului). s-a prognosticat dezastru total, toți vor șterge scrierile “dușmanilor”, va fi un balamuc. curios (sau nu – la fel se prognosticase și pentru wikipedia), nu s-a întămplat. oamenii s-au certat la oase dar nu au băgat pumnul cenzurator în gura adversarului. asta poate și pentru că fusese instaurat un sistem de descurajare să-i zic? – anume toate scrierile șterse aterizau într-un “coș de gunoi” public, de unde puteau fi restaurate după discuții publice. adicătelea, nimeni nu putea fi cenzurator pe șestache.

dar nu asta voiam să spun. ziceam că forumul era o instituție democratică din punct de vedere al vizibilității și șansei de a participa. ești liber să discuți pe temele deschise de alții, dar ești liber și să deschizi propriile teme de discuție, în aceeași – și asta e important – agora. vizibilitatea ta este data de carismă, nu de vreun privilegiu. un forum este despre toți, o masă rotundă fără capete la care cineva ar putea să se așeze. ego și alter au importanță egală într-un forum

****
dar apoi apărut blogul. inițal părea ceva exotic, lumea întreba ce e cu ele, eu răspundeam că nu mi se potrivește.
blogul, prin definițe, centrează atenția pe ego. alter este de acum subsumat ego-ului, masa nu mai este rotundă, este dreptunghiolară și are un singur cap (al trebii), ușor elevat pe un piedestal, unde stă Autorul. democrația este diminuată, participanții pot comenta, dar nu pot iniția. prin design scrierile sunt prezentate una câte una (cu oareșce variații) – pe forum discuțiile erau prezentate toate deodată (cu oareșce variații), împărțite pe căprării egal vizibile pe prima pagină.
nu mai avem democrație pură, nu mai suntem în curtea lui iocan, avem indivizi acasă la ei invitând musafiri.

eu întâi m-am jurat că nu mă apuc de blog, da’ n-am avut încotro și m-am apucat, deși am mai cârâit un pic

***
și poormă, buey nene (copirait sor’mea), a venit feisbucul. tot așa, la început m-am jurat că nu mă prinde, am șters un cont inițial, am recreeat un al cont după o vreme, am luat pauză de o lună, am vrut pauză de trei, dar degeaba. toată lumea e pe feisbuc acum, prieteni, rude, neamuri, cetățeni, lume. dacă blog are toată lumea, pe feisbuc e inclusiv motanul sor’mi. ce să fac? mi-s dragi și vreau să-i am aproape, așa că m-am apucat de feisbucuit cu sârg. și pen’ că unii mă știu de cristian dogaru, alții de tapirul, am creeat compoziția https://www.facebook.com/cristian.dogaru.tapirul

dom’le, feisbucul e și mai autistic-hedonisitc. nu mai e poiana lui iocan unde se dezbat ocupațiunile mintale ale românilor, e un fel de nu’ș cum să-i zic, talmeș-balmeș în care vorbesc toți și nu prea mai ascultă nimeni (cică asta e a treia fază la nuntă, prima fiind aia în care vorbește unul și ascultă toți și a doua aia în care vorbesc câte doi câte doi). noo-zecimi din news feeder-ul ăla e cu: lui ics îi place igrec (următorul pas e posibilitatea de a da like la like, se lucrează cică și la asta), popescu joacă nu’ș ce joc și e la nivelul cinci, ioneasca a pus un mesaj înălțător, giculescu ne zice ce a mai citit, vasileasca ne pune un clip cu Iris de pe iutube, gheorghileanu a fost la moscova, și tot așa. se scrie minim, se comenetază oleacă mai mult (obiceiurile vechi mor greu), se șăruiește maxim. totul este despre mine, ca’n bamcul cu ăla cu partidul care se luptă pentru o viață nouă. nouă, nu vouă.

dacă forumul și blogul sunt niște entități stabile cu individualitate clar definită (prima mai de grup iar a doua mai individuală, ca să zic așa), fesibucul e efemer, ca musculița cu același nume. se recreează oră de oră, “status update”-uri de acum o zi sunt expirate, pierdute prin mățăgăraiele plaformei sociale, greu de localizat. s-a scris (dacă s-a scris), s-a comentat, s-a dus.

dar cumva țesătura relatiilor și a prieteniilor ține și se întinde

‘i’un lucru bun, până la urmă, web 2.0 ăsta

necredințele mele – unu

**********
nu cred în mașina de spălat vase
argumentele aduse sunt doo, de regulă: “e mai comod” (sigur, îndeși vasele acolo și gata) și – ăia de se simt mai economi – “e mai economicoasă” cu varianta environmentaliștilor “e mai bună pentru mediu”
pah
mai comodă nu este, că vasele trebuiesc în general răzuite și, de cele mai multe ori, limpezite înainte de a le pune în mașină. adicătelea faci juma’ de treabă oricum. apoi, în genere tot acumulezi vase murdare în mașină, că nu îi dai drumul pentru două farfurii, și se întâmplă doo lucruri, resturile de mâncare se usucă și ies mai greu (cu extrema că se împut), și doi te poți trei fără vase suficiente fix când ai nevoie

nici mai econoamă nu este, un ciclu de spălat consumă litri de apă, plus electricitatea aferentă (care nu e puțină). din nou, dacă speli vase puține pe ciclu, consumi de arde.
dacă știi cum să speli vase la chiuvetă, vorba lui Ben elvețianul, “it’s good for the soul”, consumi mai puțină apă și termini mai repede.

**********
nu cred în lactatele degresate (în america poți cumpăra chestii paradoxale precum smântână fără grăsime). nu sunt mai sănătoase, dimpotrivă (amidonul înăuntru pus ca sa compenseze, și gumele et comp., sunt mai nesănătoase decât grăsimea scosă). teoria că “grăsimile îngrașă” e falsă, un fad comercial (dar care vinde, nu?). te îngrașă lipsa de activitate și consumul de zahăruri rafinate. zahărul rafinat (ălea cu moleculă mică, precum dizaharidele), spre deosebire de polizaharidele ca amidonul, au intrat în alimentația speciei umane de doar trei-patru generații. evolutiv, e mult prea puțin, nu suntem adaptați la asta. te mai îngrașă toată chimicăreala de doctorat în chimie de se găsește în orice produs alimentar. e de neevitat, alminteri nu am putea hrăni eficient șase miliarde de oameni (din care jumate au fițe la alimente).
moda cu degresarea are o explicație economică simplă, dacă aplicăm briciul lui Occam: valoarea adăugată (sper că ăsta e termenul românesc). unui litru de lapte poți să îi adaugi o valoare până la un punct. dar dacă a) scoți grăsimea pe care o transformi jumate în unt jumate în smântnă low-fat (amestecată deci cu amidon care este mult mai ieftin, în criza de supraproducție de porumb și altele) și b) reușești să crești valoarea adăugată a acestor produse noi, profitul crește exponențial. și cum crești valoarea adăugată? – introducând-o în mentalul colectiv drept “importantă”. dacă pe om îl convingi că laptele degresat este “mai sănătos”, el va fi dispus să plătească la fel de mult sau mai mult pe laptele degresat față de prețul laptelui integral, iar tu rămâi cu alte produse pe care să le valorifici folosind aceeași tactică. valoarea adăugată a produselor consumerusmului de secol 21 este pură convenție socială.
ăia din marketing sunt psihologi aplicați mai buni ca ăia teoretici de la harvard

**********
nu cred (și aici cora se va enerva, dacă mai citește blogul ăsta după enervarea precedentă) în uleiul de măsline.
nu cred că e mai bun (sau mai prost) decât alte uleiuri, nu cred că are ceva special. aici se aplică ce spuneam mai sus, valoarea adăugată prin conveție socială. așa că folosirea de “extra virgin olive oil” a devenit o modă, un statement, motivul real fiid că e cel mai produs ulei vegetal și producătorii au intrat în cercul vicios al consumerismului, trebuie să vinzi din ce în ce mai mult ca să păstrezi un profit constant.

**********
în ce nu mai cred?

personaje celebre

de care m-am ciocnit

********
la mare, prin anii…hâm, cât să fi fost? anul în care a cunoscut-o Marian P. colegu’ de cameră pe viitoarea nevastă. eram vro anul patru, să zic.
cum am ajuns la mare vara aia e altă poveste
eram la brațetă cu Simona, sora viitoarei neveste a lui Marian P., prin Costinești. mă trage brusc de mânecă și-mi tot șoptea ceva cu colțul gurii, încercâd să (men)țină o față impasabilă. “uite, uite, în față… nu colo, dreapta.. lângă jipul ăla..”
“hă?”
un cot în coaste; îi urmăresc privirea, treceam pe lângă unul mai namilă așa (cam toți sunt namile pe lângă mine, înălțimic vorbind), sucesc gâtul și mă uit în ochii (ochelarii) lui, de aproape. era ăla de la Timpuri Noi, Artan, deja zâmbea că văzuse interplay-ul dintre noi
“aaaaaa”, zic, dumerit.

********
pe holurile spitalui Colentina, pe la început de an 2000, venit în vizită la surora mea (avea o colegă de salon, o puștoaică de vro 16 ani, dată în mă-sa, povestea cu ce tot felul de celebrități se învârte, i-a zis sor’mii după o vizită a mea, “simpatic fratele tău!..” – sore’mea, în gând: “ja de’aici!”, adicătelea mâinile jos)
pe holuri, deci, un Marcel Iureș îngândurat, vizita probabil o rudă/prieten

********
prin cartierul Tei, habar n-am ce an eram, nici ce căutam p’acolo (îl vizitasem pe Chief probabel), per pedes apostolorum fiind, și tocmai trecând pe lângă un set de telefoane publice. oprește un taxi lângă mine, (sau era deja oprit?..), și din el se dă jos Ștefan Hrușcă. nu mi-a cântat un colind, m-a intrebat dacă am o fisă de douăzeci. pe vremea când telefoanele publice mergeau cu fise de doozeci, deci putem oarecum să calculăm și data. cu mare părere de rău nu aveam

********
pe tipul de la grupul Vouă, Radu Gabriel, l-am întâlnit în timpul stagiului de la Giulești, făceam neonatologie acolo, cu doctorul Dâmbeanu et comp. (mi-a scris recomandare pentru America), ehe, acolo a născut și sor’mea pe fina, doctorița nu-mai-știu-cum-o-cheamă aflase că naște sor’mea și întreabă dimineața “unde e sor..ah, iote-o, ce mai întreb, uite-te la ochi”
îi născuse nevasta și, conoscut fiind, l-a băgat doctorița de gardă la Terapie Intensivă să-și vadă copilul (prematur parcă, d’aia era acolo). io și io în halat p’acolo

dilematice

LinkedIn (un facebook al profesionistilor, cica) reuseste uneori sa fie extrem de filozofic.

uite tocmai ce primii un mesaj sub forma de intrebare: “do you know Cristian Dogaru?”

now, that’s a tough one. and deep. do I know myself? really know myself?

mituri

de exemplu ala cum ca femeile sunt mai ordonate, curate, aranjate, dichisite, igienice (etc) decat barbatii
vorba lui Dem Radulescu, Dumnezeu sa-l odihneasca, “vax Albina, crema Puca”

am acumulat suficienta experienta. nu acasa (nici nu ar fi semnificativ statistic). la camin in E in Grozavesti, de exemplu (sa spuna amicii cerbul si coiotul cum s-a modificat igiena la dusuri si toalete dupa ce caminul a devenit mixt); la departament in Oregon de exemplu; la institut aici, de exemplu.
ba frate, suntem doi barbati pe palier, si dooj de femei. avem o bucatarioara ingusta, cu chiuveta, frigider, etc. ce e frate (de fapt soro) asa greu sa-ti speli cana dupa ce bei cafea, sa o stergi si sa o pui la loc? de ce tre’ sa o lasi in chiuveta nespalata? sau pe chiuveta, spalata, dar nepusa in dulap? mai ales ca s-au trimis emailuri, s-au pus afise, s-au alea. de catre colega frantuzoaica. nu mai zic de farfuria in care ai mancat paste. nu mai zic lasate peste weekend.
colega frantuzoaica pleaca in ianuarie si o sa preiau io postul de “kitchen nazi”. sa vezi atunci.

impozit progresiv

aud că este discutat la mare modă. unul din argumentele celor ce se împotrivesc este că nu e corect să îi taxezi pe ăia bogați mai mult ca pe ăia săraci, că ei nu fură, muncesc cinstit, pă sudoarea lor, și atunci de ce să dea ei, proporțional, mai mult?

eu zic ca acest argument se bazează pe doua premise incorecte.

prima are de a face cu filozofia din spatele taxelor. cetățeanul plătește taxe către stat pentru a primi ceva în schimb (niște produse, să le zicem), ceva-uri pe care el singur, în societatea complexă de azi, nu le mai poate creeă/asigura pe cont propriu; simplificând: infrastructura (drumuri, poduri), servicii (poliție, armată, funcționărime), etc etc etc. un sistem de taxare egal (procent constant) pleacă de la premisa că toate clasese sociale beneficiază în mod egal de aceste produse, de aceste ceva-uri. asta este incorect: cei ce câștiga mai mult beneficiază (sau au nevoie) mai mult de (și de mai multe) ceva-uri. prin urmare contribuția lor ar trebui să fie, proporțional, mai mare.

a doua premisă are de a face cu venitul in sine. cei din zonele superioare ale venitului, cei ce se plâng că li s-ar lua pe nedrept bani mai mai mulți cu impozitul progresiv, pleacă de la convingerea absolută că venitul lor, sau mai degrabă diferența dintre venitul lor și al celora din clasele de mijloc sau de jos este absolut justificată. ceea ce este iarăși fals. diferența asta nu e bazată pe o diferență de valoare a muncii, de importanță a muncii (și a produselor ei) sau diferență de efort depus. diferența dintre venitul unui director de bancă și al funcționarului mediu din aceeași bancă, de exemplu, nu se justifică numai prin diferența de importantă, de efort sau de calitate. există o mare componență de convenție socială, de valoarea atribuită, în mod tacit de societate (sau o parte a ei). un impozit progresiv, deci, adresează această nejustificare.
asta vorbind foarte pe larg.

alternate endings

The Order of the Phoenix

Chapter 28
Snape’s worst memory

“You will not tell anybody what you saw!” Snape bellowed
“No,”, said Harry, getting to his feet as far from Snape as he could. “No, of course I w-”
“Get out, get out, I don’t want to see you in this office ever again!”
And as Harry hurtled toward the door, a jar of dead cockroaches exploded over his head. He wrenched the door open and flew away up the corridor, stopping only when he had put three floors between himself and Snape.

[ALTERNATE]
….
“Get out, get out, I don’t want to see you in this office ever again”
Harry hurtled toward the door, and almost tripped over his robe. He managed to catch himself on the doorknob and swung the door wide open. He made it to run out but stopped and turned around at Snape, with an odd expression on his face. His hand left the doorknob and fleetingly flew to his scar. Quietly, almost dreamily, he said: “Professor Snape… my father… he said he bullied you because… because of the fact that you simply existed”. Snape gripped the edge of the table to steady himself. He forced an icy, calm, sarcastic voice, although he felt like boiling.  “Yes, you got the facts correctly, didn’t you? Almost as smart as you father, aren’t you, Potter? Get. Out. Now!”. Harry was fixing a point somewhere behind Snape’s right shoulder. “And that’s why you bully me, professor Snape, is it not? It’s more the fact that I exist.”
In the sudden silence that fell like a autumn fog, Harry suddenly snapped his eyes into Snape’s. He gasped, turned around, and fled the room.
The seconds passed by, uncounted. After what must have been more than twenty of them, a jar of dead cockroaches exploded in the door left ajar by Harry’s hurried departure, showering the corridor and the office’s entrance with glass shards and brownish dusty dead insects.

vrăjitoreli

sunt în plin prim puseu Harry Potter. Am trecut de jumate deja, volumul cinci carevasăzică (pă kindle, blegule, pă kindle, citesc în orice pozitie anatomică, pe budă, în alimentara, cu un pic de practică si pe bicicletă)
până acum cel mai mult și cel mai mult mi-a plăcut de Pigwidgeon, bufnitoiul lui Ron (primit de la Sirius), cel ce topăie de bucurie că primește un pachet de dus undeva, și apoi cade câte trei metri cu pachetul înainte de a-și lua zborul cum trebuie, că e prea greu pentru el.

ideea unei lumi paralele în care functionează legile magiei nu e nouă, totuși. în 1971 Poul Anderson scria o colectie de povești delicioase, grupate sub “operatiunea haos” (pdf-ul se găsește aici). actiunea se petrece în america unui univers paralel, unde existenta lui dumnezeu fusese demosntrată știinitific, iar magia functionează precum legile fizicii la noi. prima poveste se petrece în timpul variantei alter-universului a războilui al doilea mondial – divizii măturo-purate, baziliști, etc. povestea de dragoste dintre un vârcolac (povestitorul de fapt) și o vrăjitoare (la sfârșitul povestirii prima sau a doua spiridușii casei, supărati pe vrăjitoare că îi fugărise motanul ei, îi transformă pilulele anticonceptionale îin aspirine, și astfel cuplul sfârșește cu un copil (subiect major al povestirii care urmează, când copilul e răpit de demoni si dus în iad). pentru vârcolaci se demonstrase, știinific, că nu luna în sine îi transformă, ci o anumită polarizare a luminii, care poate if astfel obtinută la voie, cu o lanternă specială. în “operatiunea haos” – spre deosebire de harry potter – functioneaza legea conservării masei: în ambele forme, umană și animală, respectivul are aceeași greutate (îi carte apare și un “weretiger” de vreo 140 kilograme).

fascinante povești

leapșă cu cariere

este cam așa (scurt):
1. ce ai vrut “să te faci când te faci mare” – când erai la grădiniță
2. ce meserie ai învățat în școală?
3. ce meserie practici acum? (cât de departe este de cea învățată?)
4. dacă ai putea schimba brusc cariera (lăsând partea financiară și pe aia de prestigiu la o parte), ce ai face?

și să răspund:
1. prima mea memorie despre “ce vrei să te faci când te faci mare” este macaragiu. aia că mă fac doctor a venit mai târziu, după ce începusem să citesc cărțile de educație sanitară găsite prin subpatul de la Ploștina
2. medicină am învățat la școală să fac
3. cercetare în diverse, științe sociale, sănătate publică, epidemiologie.
4. visul meu este să devin bucătar profesionist și să particip la Iron Chef