uneori urăsc legile fizicii

aia a gravitației, când mă aplec să leg/dezleg șiretul și borseta de umăr – împinsă din timp către spate – vine rostogolindu-se și sfaârșește atârnând in fața și ochii mei

aia termodinamică (?) care face să mi se aburească ochelarii când intru undeva

aia a tensiunii superficiale a apei (cred) care face să mi se lipească de degetele ude, insistent, bucățele de mărar și pătrunjel, în procesul de tocare

legea lu’ bernoulli (sau care mă-sa e) care face să se îmbulfoaie, spre înăuntru, perdeaua de duș când fac duș (și dușul curge, carevasăzică)

mai adăugați

biciclete de la B la A

în Berna biciliștii au un aer mai atletic, cumva. folosesc în general biciclete cu ghidon drept sau d’alea cum-le-zice, drop parcă și stau aplecați – sportiv – peste ghidon. mai e si faptul că în mai toate orașele găsești o pantă în sus sau n jos, iar elvețienii sunt cam fanatici cu bicicletele – -îi vezi pe orice vreme, în orice anotimp, pe orice înclinare de pantă, meticuloși și conștiincioși, pedalând. se’mbracă în general “outdoor”, cu jachete de fleece sau similare, ca de mers pe munte. așa vin și la servici, în general.
amicul Ben – elvețian fiind – îmi spunea odată că elvețienii, din generația lui cel puțin (care este și a mea) sunt cam nemulțumiți, subliminal, de “domesticirea” de care dă dovadă societatea elvețiană, cu reguli ce trebuiesc respectate și conduite de comportament. cred că bicicleta îi ajută să elibereze din frustrările astea. deși elvețienii sunt foarte corecți cu legile și regulile, pe bicicletă devin mai lacși. trec pe roșu dezinvolt, se bagă în față la semafor.
totuși, cum spuneam, păstrează un aer sportiv. când își cară copiii (sau câinii) pe biciclete, o fac în chestii d’alea elaborate, foarte high-tech, pe care le agăti de bicicletă, trailer cică:

a, si măcar jumate din bicicliști poartă cască (io’s în jumatea ailaltă)

în Amsterdam, însă, am cunoscut altă specie. unu că ei folosesc bicicletele – evident – “olandeze”, alea cu coarne pe spate, pe care stai drept ca pe scaun la birou:
. nu am văzut o singură cască în Amsterdam – și biciliști sunt mii. îmbrăcămintea e cu totul alta – practic poți întâlni orice tip de îmbrăcăminte la biciliștii amsterdamezi, de la tricou la costum și rochie de seară. un tip a avut șansa să se oprească în Amsterdam pentru 73 de minute, la o cafenea la un colț de stradă, și să facă poze bcicletelor îin trecere. o întreagă faună, dupa cum vedeți în articolul citat.
în materie de maniere la ghidon, amsterdamezii sunt unici, cred. strada le aparție, pietonii le dau prioritate (dacă nu, te zdrăngăne, clinc-clinc, insistent), mașinile le dau prioritate, tramvaiele le dau prioritate. semafoarele pentru ei nu există (mai puțin cazul în care, perpendicular, vine un TIR în viteză mare). au în general biciclete janghinite dar cu lanțuri de câte trei kilograme, iar chestiile în care îsi cară copiii, ei bine, sunt niste cutii de lemn imense, montate în fața bicicletei

a, da, jumate vorbesc la celular în timp ce beciuclesc, inclusiv bunnică de 70+ ani.

m-am simtit extraordinar de bine pe bicicletă în Amsterdam.

București este și el la litera “B”, dar bănuiesc ca acolo este o cu totul altă faună – Vlad e mai specialist la asta

“da’ parcă tot hârtia…”

…cu variantele (senzoriale) de rigoare: olfactive: “da’ dacă nu simţi mirosul de hârtie (cu variante: veche-îngălbenită de timp, nouă-abia-ieşită-din-tiparniţă), nu’i tot aia…”; auditive: “da’ dacă nu aud foşnetul hârtiei când întorc pagina parcă nu e carte”; tactile: “da’ dacă nu simţi cartea, pagina, hârtia, cu degetul, parcă nu e tot aia…”

bre, o fi. dar, pentru mine, “a book is a book is a book”. eu vreau să citesc, cartea e înăuntru ei, nu înafară ei. senzaţiile senzoriale le am când mă cufund în acţiune, în poezie, nu când dau pagina.

prin urmare şi aşa deci, sunt totalmente îndrăgostit de noul meu Kindle. uite, tocmai am descărcat integrala (sau aproape) Isaac Asimov. are 25 megabiţi, şi e la îndemâna degetelor mele în orice secundă. Proiectul Gutenberg (şi alte asemenea) îţi oferă, spre descărcare, gratis, toţi clasicii

singura senzaţie senzorială care contează este calitatea paginii. să se poată citi în lumină puternică, să nu reflecte lumina. iar kindle-ul arată exact ca o pagină tipărită, datorită nu ştiu cărei tehnologii isteţe. a, iar bateria ţine o lună, pe ceas.

nostalgiile trecutului sunt romantice, dar nu sunt practice. când gutenberg a scos tiparniţa şi a revoluţionat cititul, or fi fost mulţi nostalgici spunând “da’ parcă dacă nu miroase a pană de gâscă, nu e tot aia”
şi chiar aşa : câţi dintre nostalgicii ăştia declaraţi ai hârtiei ar renunţa la email în favoarea scrisorii scrise de mână? ha.

vorba lui caragiale, a se slăbi.

supraviețuire

florile mele – mușcatele și celelalte pe-care-am-uitat-cum-le-cheamă (aduse de la mama, un fir plăpând cu rădăcinuțe, acum doi ani) au trecut printr-o iarnă grea. în februarie – când am avut niște zile cu 23 grade – le-am scos afară câteva zile. într-o noapte, însă, le-a prins gerul, sărăcuțele. floara de la mama – care crescuse mare în vara de dinainte – rămăsese ca o mână uscată, de bețe fără frunze. i-am taiat ramurile, lăsând doar tulpina principală, dar nu m-am îndurat de ele și le-am ținut în apă. au prins rădăcini. mușcatele, și ele, incet-încet, au scos frunzulițe. acum sunt pline de flori.

am intrat in randul lumii (elvetiene)

adicatelea mi-am luat bicicleta.
dar nu am fost suficient de patriot local sa o iau din elvetia unde e de doua ori mai scumpa. m-am dus in Basel la amicii G. si L. (sa le vad noul bebe) si amicul G. m-a dus in plimbare pe jos in partea germana a orasului unde se afla si un magazin de de toate, inclusiv biciclete.

asta sambata; duminica am scos-o la probat si m-a prins cea mai torentiala ploaie de am vazut pana acum.
dar merge bine. tre’ sa petrec cateva ore să o reglez, ca are vitezele cam vraiște (mi-am comandat carte de reparat biciclete pe amazon dot com); mi-am luat ceva scule, ulei de uns lanțul, o șa mai moale cu gel nu’s-de-care. numai casca nu iau, iote asa. am luat si o cazatura deja, am incercat sa sui pe o bordura (scunda) cam oblic si roata nu a dorit. dar avand io reflexe bune polizate in ani si ani de catarat copaci si bolovani la plostina, am controlat frumos caderea (nu am cazut de fapt, doar bicicleta sub mine s-a pus pe o parte)

deci, dom’le, gata, nu-mi mai este rusine sa ies in lume. aici daca nu ai bicicleta e ca si cum ai umbla fara pantofi – posibil, dar pffffff!….

mai urmeaza sa-i dau un nume. ma gandesc la “zoica” in amintirea pisicii mele petrecarete din garsoniera.

edițtie adăugită

preluasem mai demult un set de “ce vor bărbaţii” (mi-a adus aminte lebăda de ele cu referirea ei la culori)

trebuie oleacă adăogită ediția

1. we mean what we say and we say what we mean. “yes” really means “yes”, and so does (especially so) “I don’t know”. it’s not that we want to be rid of your questions.

1. we understand you don’t care about technical stuff – we don’t care about blouses and knickknacks either. but if we say it needs to be (or to be done) in a particular way, take our word for it.

1. tell us what it is that needs to be done by us, and when. NOT how. if you know how, you can do it yourself

1. ask questions when you need an answer, not when you need a particular answer.

1. sometimes we like it quiet.

1. don’t nag

1. don’t nag.

1. don’t nag.

1. TO BE CONTINUED (there’s – of course – more)

 

ceasuri pe tavan: dileme

acu’ ceva vreme (sa tot fie un an si ceva) am cumparat, la insistentele lui Toshiko, un ceas d’ala radio care proiecteaza imaginea pe pereti
cam ca asta:
projection-clock
asa. l-am luat, l-am pus pe tablia de la capul patului, si acum proiecteaza frumos, in culori albastre, ora exacta pe tavan, asa ca incat daca stai in pat pe spate, te poti uita la ora ca la film, toata noaptea.

asaaaa. ei, dupa ce am instalat ceasul cu pricina s-a intamplat ca am avut doua randuri de musafiri care au dormit in patul respectiv. si: in ambele cazuri doamnele au fost cele incantate de ceasul pe tavan, nu domnii (care au declarat ca e de fapt cam enervant, ca daca au insomnii si mai vad si cat e ceasul, e deprimant).

deci, doamnelor, curiozitatea mea: care e faza?

laurențiu cazan și practica agricolă

întâi și întâi, laurențiu cazan e buzoian. așa.
și’apoi, să-l ascultăm oleacă cu sunetul ploii sale
așa.

în liceu am tot fost cărat în practici agricole, de toamnă, ba la struguri (cu cazare, un fel de tabără de dixtracții da’ mai și munceam), ba cu transport zilnic (săracul șofer ce-i auzeau urechile), la diverse legune precum cartofi, ceapă, fasole verde, ba la porumb.

la porumb mi-aduc aminte că ne puneau la două activități de bază: fie încărcat de bene cu porumb cărat de alții, fie cules de pe câmp porumbul (sau, de fapt, alergat după știuleți rămași în urmă)

și uneori ploua

și cântam așa (cu chief):

“picură ploaia încet peste noi
am ieșit cu toții pe câmp
nimeni nu are milă de noi
am ieșit să culegem porumb…
[refren]
e’un chin, e’o durere
să urci porumbu’n bene,
dar și mai crunt
e să-l culegi din câmp…”

asta se întâmpla la… unde dracu era oare? – pe lângă Teleajen…când ne-au cazat în niște barăci înghețate și am ars lemnele milițianului de locuia alături (sobe aveau barăcile naibii), și a venit ăsta cu găleata de apă și gură mare, “hoților!” și ne-a stins focul, da’ prostu’ nu l-a stins bine că a mai rămas jar si l-am reaprins, tot cu lemnele lui.

da’ asta e altă poveste

serenity

este început de decembrie 2010. mă aflu in Metz, un pitoresc oraș medieval de pe malul Mosellei, în Lorena.
un pospai timid de zapadă anunță un Crăciun ce stă sa vină, cu turta dulce, vin fiert si jucării. ne-am plimbat prin orașul vechi, printre tarabele multicolore, patinuarul instalat ad-hoc și roata mare a tiribombei

luminile felinarelor sunt domoale, galben aurii. e liniște.

pe malul apei sălciile picotesc, așteptând o primăvară ce e încă departe. dar nu sunt supărate. râul clipocește ușor, reflectând înapoi lumini pâlpâitoare, ca de lumânare, venite prin geamul parcă fumuriu al felinarelor galbene.

un cuplu de rațe, el si ea, plutesc legănat aproape de mal. poate și-au dat întâlnire aici. zâmbesc, nostalgic.

din întuneric doi bulgări de zăpadă țâșnesc, la interval de nici o secundă, aterizând în mijlocul cuplului acvatic. o explozie udă, și perechea țâșnește, în fâlfâit zăpăcit, în direcții opuse, dispărând în întuneric. după încă o secundă una dintre rațe reapare, scurt, alergând în direcția corectă.

e început de decembrie în Lorena. pace.

să-i răspund lui abbadon

..că la dumnealui pe blog sunt proscris se pare.

pe cafeina.ro am ajuns la recomandarea amicului R., care mi-a spus că e un blog scris bine, analize politice lucide și la obiect. mă rog, analiza politică nu prea este interesul meu, dar am încecat.
şi mi-a atras atenţia – printre altele – o discuție despre monarhie, asta pentru că și puck scrisese ceva pe tema asta, în contra monarhiei (destul de serios), iar la articolul mai sus citat o comentatoare (Lumi) şi-a exprimat nişte opinii anti-monarhie. comentatoare căreia i-am răspuns și eu, răspuns la care am primit o replică tare agresivă (deși cu nişte miștouri cam infantile, gen “tu nu ai învățat la școală?”) de la abbadon, şi care face subiectul (şi cauza ) postului de faţă.

nu prea am înțeles agresivitatea lui abbadon la adresa mea (în esență m-a făcut prost), pentru că de fapt susțineam punctul lui (sau al blogului, autodeclarat promonarhist). o explicaţie ar fi că deja comisesem păcatul de a-l contrazice pe abbadon (şi comparaţiile lui cam puerile – pe lângă atitudinea la fel de agresivă, “tapirule, eştit total pe lângă”) la postul despre obama şi osama.
recte abbadon a atacat direct persoana, şi nu ideea.

ceea ce i-am spus şi în răspunsul meu – citez din memorie:

nu e vorba de asta; dar am presupus că regulile pe care le-aţi postat cu atâta sârg vor fi respectate şi de autorii blogului. mă refer la regula argumentului “ad hominem”, aka “argumentul cocoşilă” – mai pe scurt, argumentul “bă, eşti prost”, ca in comentariul dumitale anterior.
dar asta într-o lume ideala. în realitate este blogul tău, şi aici eşti mai egal ca alţii.

(bănuiesc că acest comentariu va fi considerat înjurătură şi nu va trece de moderare)

ceva pe ideea asta.
adicătelea, răspund aici, chiar dacă degeaba.
şi dedic (oarecum) postul ăsta lui alş, de la care am învăţat că nu bine să (sau că e bine să nu) înghiţi rahat de la alţii.

salată de roşii

na, să vă spun neşte inveţii proprii

deci.

se iau roşii bune, se taie felii. e bine să fie mici si zemoase să-şi lase zeamă, nu ghiulele d’alea de se vând în pre-sezon, coapte în raft cu seringa.
ceapa roşie se taie solzi (nu măruntită), adică lăsate semilună. după tăiere se stoarce în pumni cu sare grunjoasă şi se trece repede prin jet de apă, dupe care se usucă pe un şervet de bucătărie.
mai trebuie mărar verde tocat, sare şi piper după gust, si un căţel de usturoi zdrobit (sau doi dacă sunteţi brave

trebile astea se amestecă în castron
se asezoneaza cu ulei bun (ulei de măsline dacă nu e prea puternic mirosul).

şi la sfârşit se pune peste treaba asta smântână. d’aia adevărată, toate grăsimile in ea, nu var cu apă. crème fraiche dacă se găseşte (asta nu e acidulată), sau smântănă (aia acudulată de îi zic engrezii sour cream).

este dumnezeiesc. nu merge ceapa cu smântâna? – ia încercaţi

doo lepşuri

pentru cine vrea şi pofteşte.

o scriere de pe cafeina dot ro mi-a reamintit o idee mai veche.
şi anume să facem o listă cu unul-două-nouă obiecte de le-am cumpărat la un moment dat (sau ne-dat), ob’ecte pe care le-am folosit într-adevăr. dacă nu te poţi gândi la un astfel de ob’ect, e cam grav….că iote io, am un abula rasa, ca nu mă pot gândi decât la ibricul roşu, fix ca ăsta de aici, cumparat acu’ un an jumate de la o tărăbuţă din piaţa de la Hale din Ploieşti şi cărat în Elveţia la bagajul de mână. fac zilnic cafea in el, dimineaţa, plus ceai, vin fiert, hot apple cider, et caetere. a, şi mai am o gentuţă d’aia de umăr, mică, de-i zicea “borsetă” când eram io mic, cu ea mă duc la servici cu sandvişul în ea, cu ea în oraş, cu ea peste tot. şi să mă baţi dacă mă mai pot gândi la ceva….

a doua leapşă e aşa, să povestiţi ce voiaţi să va faceţi când eraţi mici şi, doi, dacă v-aţi schimba brusc cariera, ce v-aţi face acum. io unul voiam să mă fac macaragiu, şi acum m-aş face bucătar profesionist, să fiu Maestrul Tapirul laIron Chef America, alături de Mario Batali, Masaharu Morimoto şi Cat Cora.