mi-au ieşit piftia şi cozonacul

by

cum îi ziceam şi lui pinocchio, anul ăsta mi-a ieşit piftia. Şi anul ăsta, de fapt, că mi-a ieşit şi acu’ doi ani (acu’ un an m-am boierit prin piftiile altora, că am fost in România, unde în schimb mi-a ieşit ciorba de caltaboş din care din păcate nu au mâncat ai mei surori, cumnaţi si fraţi de cumnaţi, ci doar Coiotul, şi pe urmă am dus tot tuciul de ciorbă peste drum la veri, verişoare, unchi, şi mătuşe, care l-au dat gata într-o sorbire şi mi-au pus selfestimul la loc).
Aşa. Uite piftia:
piftie aşteptând să se închege
piftie pe farfurie

Trebuie să mărturisesc, totuşi, că am pus o linguriţă de gelatina granule.

Cozonacul l-am făcut bazat pe câteva reţete, plus improvizaţia proprie. Dar de bază a fost Radu Anton Roman, Dumnezeu să-l odihnească şi să îl fericească cu mesele cele mai mese. Deşi cred eu că de fapt Radu Anton Roman îi invaţă pe îngeri cum să benchetuiască.
Am făcut totul de mână, “from scratch” cum zic americanii. Nu am vrut sa folosesc mixere şi alea.
– jumătate de pahar de lapte căldut in care se desface drojdia (aici nu găsesc decât drojdie uscată, nu de aia ca untul, “ţaic”, cum avea Maicamare). Două linguriţe de zahăr să ajute la fermentare, trei linguri de făină şi la cald.
– şase gălbenuşuri de ou frecate cu 300 grame de zahăr, spumă. Cu lingura de lemn.

oo
– patru albuşuri bătute spumă. Alelalte doo le păstrezi pentru uns cozonacii inainte de cuptor – nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă
– un kilogram de făină în care torni maiaua care a crescut între timp (maia? – cu accent pe al doilea a? – treaba aia de la primul punct), oole, spuma de albuş, lapte călduţ, şi ceva unt topit, puţin câte puţin. Începi să lucrezi coca cu mâinile, uşor-uşor şi delicat ca pe o fecioară în noaptea nunţii; mâinile mereu unse cu unt topit, un praf de făină când e cazu’, după ochi.

coca1
coca

– încet-încet treaba se înteţeşte. Nu mai e fecioară în noaptea nunţii, ci dragoste hawaiiană sub luna încinsă. Jumătate de oră de frămânat serios – să nu vă prind cu mixere şi alte năzbâtii.
creste
După care o pui la crescut. Şi creşte…timp de 4 ore…(sicret: am încălzit cuptorul oleacă şi am pus coca la crecut în cuptor, acoperită cu tifon umed. Şi creşte ca Făt-Frumos, într-o oră cât alţii’ntr-un an:
si a crescut...
– aşaaaaa.. cât creşte prepar umplutura dulce. Ei, aici las imaginaţia să zboare: nuci sparte de Toshiko (că îi place la nebunie), tocate, se amestecă cu stafide, cu untul topit rămas, cu zahăr, cu lapte, cu o lingură de făină, cu rom (nu esenţă, ci rom-rom, de la mama lui din Jamaica), vanilie, coajă de lămâie rasă, şi zeamă de lămâie, un pic. Şi cacao, evident. Cam aşa:

cacao

La crescut cozonacii au stat patru (4) ore, cum ziceam. Am Impărţit coca în doo, am întins-o in foi late cât tava de lungă şi lungi cât se poate, şi i-am rulat cu umplutura în mijloc. Pus în tăviţe şi lăsat încă juma’ de oră. Apoi, se ung cu albuşul de ou, şi se presară cu zahăr tos (nu pudră). Se dau la cuptor o oră, după care se verifică:

cuptor

…şi se scot şi se mănâncă.

cozonac1

cozonac2

cozonac3

cozonac4

crăciun

by

povestea lui Crăciun, aşa cum am auzit-o de la Maicamare.

Se face că mulţi, mulţi ani în urmă fecioara Maria, Maica Domnului, a văzut o mare lumină şi Dumnezeu i s-a arătat şi i-a spus că e binecuvântată şi sorocită să îl poarte şi să îl nască pe Fiul Său. Dar că mare primejdie o să se arate la naşterea Fiului, şi că va trebui să fugă şi să Îl nască pe Fiu pe ascuns ca să Îi cruţe viaţa. Şi Maica Domnului, ascultând porunca lui Dumnezeu, când a simţit că i se împlineşte sorocul, a plecat de acasă, doar cu omul ei Iosif şi un măgăruş, înspre Betleem. Şi într-adevăr, mare primejdie s-a arătat, pentru ca regele Herod, auzind prorocirea că un mare împărat are să se nască, mai mare ca el, şi care îi va lua împăraţia, a dat poruncă mare la soldaţii lui să fie ucişi toţi pruncii de leagăn, chiar şi cei nenăscuţi încă, din toată împăraţia, unde vor fi găsiţi. Şi mare ucidere de prunci nevinovaţi s-a înfăptuit, dar Maica Domnului a scăpat pentru că ştiind vorba lui Dumnezeu, a plecat de acasă înainte sa ajungă soldaţii. Şi au ajuns Maica Domnului şi Iosif în Betleem, şi a venit timpul să nască. La multe porţi a bătut Maica Domnului, să fie primită să poată să îl nască pe Cristos, dar nimeni nu a vrut să o primească, de frică de soldaţii lui Heord care, aflând că au ajutat naşterea unui prunc, i-ar ucide şi pe ei, nu numai pe prunc. Abia târziu de tot a bătut la uşa unei femei căreia i s-a făcut milă de Maica Domnului, şi i-a spus că o să o primească, dar că nu o poate primi în casă, că bărbatul ei ar fi tare mânios dacă ar afla, şi i-ar izgoni degrabă. Şi a dus-o femeia pe Maica Domnului in grajd, şi acolo a născut Maica Domnului pe pruncul Iisus, şi l-a pus în ieslea de fân să îi fie cald, şi animalele din grajd, oile şi vacile, ştiind că pruncul e Fiul lui Dumnezeu, s-au strâns în jurul ieslei şi au suflat aer cald să-l încălzească pe Fiu. Dar se face că bărbatul femeii a venit acasă şi a aflat de Maica Domnului şi tare mânios a fost. Şi de mânie a tăiat mâinile nevestei sale, să o pedepsească. Şi Maica Domnului, auzind-o pe femeie plângând, a întrebat-o ce s-a întâmplat. Şi femeia i-a arătat mâinile şi i-a spus. Şi Maica Domnului i-a spus să îi aducă mâinile tăiate. Şi femeia a dus mâinile, cum a putut ea, şi Maica Domnului le-a luat şi le-a pus la locul lor şi le-a binecuvântat, şi mare minune s-a întâmplat, că mâinile s-au lipit la loc ca şi când nu fuseseră tăiate. Şi femeia atunci a recunoscut-o pe Maica Domnului şi tare s-a bucurat. Dar apoi bărbatul ei a venit în grajd şi când a vazut minunea, mâinile netăiate, tare s-a minunat şi l-a cunoscut pe Fiul Domnului şi a plâns şi s-a căit. Şi Maica Domnului l-a întrebat cum îl cheamă, şi el a răspuns că îl cheamă Crăciun. Şi i-a zis Maica Domnului aşa, “căinţa ta este primită, dar pentru ca nu ai vrut să laşi să se nască copil în casa ta, Dumnezeu îţi dă poruncă ca de acum încolo, în ziua naşterii Fiului, să umbli din casă în casă cu daruri pentru copii”.
Şi de atunci încoace Crăciun, bătrân de acum şi cu barbă albă, umblă din casă, in noaptea naşterii Mântuitorului, şi împarte daruri copiilor.

treisute

by

dacă filmul cu pricina n-ar fi avut scene de dialog, ci numai scenele de bătălie, ar fi fost un film reuşit 100%. Sau, mă rog, dacă ar fi fost făcut de altcineva. Parcă am văzut doua filme într-unul: unul excelent realizat, si unul enervant de banal.

În afara efectele speciale per se (tare facile in epoca lu’ CGI), scenele de luptă ies in evidenţă prin faptul că, deşi sângeroase şi violente, reuşesc cumva să nu fie gross şi prin urmare groteşti. Un efect similar – dar cumva la extrema cealaltă – îl vedem de exemplu în “Saving private Ryan” în care realismul teribil al primelor zece minute de film transced cumva grotescul litrilor de sânge şi al măruntaielor înşirate. În “300” efectul – şi intenţia de fapt – este invers, realismul scenelor e ajutat (paradoxal?) de împingerea dincolo de realism a scenelor. Există o continuitate superbă în scenele de luptă, fără fragmentarea atât de tipică din scenele de violenţă din alte filme; soldaţii spartani alunecă, dansează un balet elegant, dar cu toate astea senzaţia de forţă, de greutate a scutului, de inerţie a lancei, nu sunt pierdute.

O scenă care mi s-a parut reuşită este secvenţa în care lancea aruncată către Xerex, in scenele finale, este urmărită, cu încetinitorul, nu direct ci în umbra pe care o aruncă pe treptele postamentului, umbră care pare ca urcă treptele una câte una.

În rest? Un film american pentru public american. Am citit undeva că până şi alegerea romanului “Hercules” ca strămoş al spartanilor (în loc de mai-corectul grec Heracles) a fost intenţionată, pentru că publicul e mai obişnuit cu numele Hercules (şi Xena, aş mai adăuga). M-au scos din sărite manierismele pur americane ale actorilor, dialogurilor, şi în general a scenelor “de acasă,” stereotipurile prezentate la greu (tatăl şi copilul, mama şi copilul – parcă spartanii erau crescuţi cumva în afara legăturilor astea duioase), discursul despre “libertate” al reginei (juma’ din publicul american a rămas probabil convins ca America se trage din Sparta, şi li s-a umflat pipota), discuţiile îngrijorate-pe-marginea-patului-noaptea-târziu – nimic grec, nimic antic aici. Parcă mă uitam la Independence Day cu actori îmbrăcaţi de carnaval.

Scenele în afara scenelor de luptă – banale, nimic original, nimic extraordinar. Întinse ca o peltea la soare (şi la fel de dulci-înecăcioase) şi serbede. Voice-over-ul, folosit genial în “Casino”-ul lui Scorsese (sau in “Sin City”-ul aceluiaşi graphic novelist Frank Miler), este slăbuţ şi fără sare sau piper.

Actorii joacă “corect” dar fără scântei de geniu (cu excepţia lui Xerex, jucat – hehe – de un brazilian). Oh, si coloana sonoră – puah.

Filmului ăstuia îi trebuia un regizor adevărat.

iarna

by

anul asta am avut o toamna şi un început de iarnă tare stranii. A fost senin mai tot timpul, cald, sau când era rece, era rece-uscat. Am văzut anul ăsta culori de toamnă cât nu am văzut în toţi anii la un loc până acum. Am şi pus poze pe undeva mai devreme.

Valea Willamette nu are patru anotimpuri de felul ei. Are cam două, unul ploios şi unul secetos. Ăla ploios începe cam prin octombrie, cu ploi mocăneşti monotone care ţin până în aprilie. Când nu plouă, e tot aia. Numai că nu cade apa din cer – apa se formează pur şi simplu pe tine. Cam de două ori, maxim trei, se arată şi soarele, palid printre nori, câte zece minute. Am auzit ca indienii locali au treişpe nume diferite pentru treişpe tipuri diferite de ploaie, ca eschimoşii pentru zăpadă. În şapte ani am văzut zăpadă cam de şapte ori, câte un pospai de o zi-jumate cel mult.

Acum e altfel. Azi noapte a nins, de exemplu, a nins ca în copilăria mea, cu zăpadă care se aşează, cu polei pe stradă şi ger în aer. Maşinile toate merg elegant, încet şi cu paşi mici ca o gheişă unele, valsând lent altele (inclusiv micuţa kiku-san).

M-am dus la Les Schwab să testez bateria şi – eventual – să o schimb. Nu e bateria de vină cică, e starterul, care trebuie schimbat. Erau ocupaţi ca la Sears înainte de Crăciun. Cât am stat şi am aşteptat s-au vândut cam 28 de seturi de lanţuri. Iar Bob the Tow company, well, i-am aşteptat două ore să vina să mă care la service – emergencies have priority.

Pe urmă am mers acasă pe jos, şi mi-am redescoperit un talent crezut uitat, ăla de a merge pe polei.

guys like to have fun

by

răsfoiesc forumul posesorilor de Ford Escort, că ma gândesc că e timpul să mă mai ocup de micuţa kiku-san. Trebuie se pare să îi schimb starterul, că a început să aibă probleme săraca. So anyway, din una în alta dau de un topic “how to” despre cum să cureţi înăuntrurile maşinii cu aşa numitu-ul “seafoam” (e şi un verb, “to seafoam your car”). Unu din efectele lu’ seafoaming the car este ca maşina o să scoată, o vreme, o gămada de fum, după cum ne zice autorul topicului. A nuisance, ain’t it? Nah. Not for guys.

Lassie, don’t try, you won’t get it.

opt’şopt

by

am vazut zilele astea filmul “88 minutes” cu Pacino. Ne cam plictiseam, nu mai vazusem un film demult, asa ca ne-am dus la video rental sa vedem ce mai e nou (sau vechi). Vazusem deja reclama la 88 minute (nu mai stiu unde), si stiam ca e cu Pacino (oricum nu poti trece cu vederea ca e cu Pacino, pen’ca apare proeminent pe coperta DVD-ului, Pacino-ul cu care ne-am obisnuit deja, cu privirea aia bântuită, cu părul vâlvoi-a-la-Pacino).

Mare pierdere de vreme. Vorbeam si cu amicul-care-ma-bate-la-racquetball, inteleg ca orice film este in fond o afacere (investesti niste bani, ca sa scoti un profit), dar unele filme sunt afacere si doar atat. Nu stiu ce il motiveaza pe Pacino sa apara ca iconic figure in astfel de filme (altul la fel de arid a fost “Simone”). Opşopt minute este un film cu un scenariu prost, intortocheat si implauzibil, fara nimic iesit din comun la regie sau alte tehnicalitati cinematice, cu un joc previzibil al actorilor, ca-din-manual. Pacino joaca bine, evident (desi cred ca in filmul asta a investit cat a putut de putin din talentul lui), dar asta nu salveaza un film prost. Misiunea lui Pacino ca protagonist a fost de a atrage spectatori, pe baza de ecuatie.

Inteleg de la Stefan ca nici alalalt film mai nou al lui Pacino, The Righteous Kill, nu e mai breaz (si in ala joaca si de Niro pe deasupra).

Apropo de Robert de Niro, mi-a placut tare mult (cred ca am mai zis de fapt) The Score. Singurul film de actiune fara violenta, fara efecte speciale si fara gloante, dar care te tine cu sufletul la gura nevertheless. Edward Norton face un rol mare (ah, cred ca am pomenit de filmul asta cand vorbeam de roluri secundare, da)

In schimb, Madagascar Escape 2 Africa a facut toti banii (bani obtinuti, partial, de la Nutrition Department si unul din numeroasele lor food sensory lab tests unde te duci si gusti iaurturi, le dai nota, si primesti 10$ in cupoane, Toshiko a luat in bilete la film).

Pana si titlul e ingenios. King Julien este crema filmului – in scena in care ii explica lui Melman cum se vorbeste cu o femeie imi aminteste teribil de Safta nebuna.
Un deliciu.

madagascar2poster-60608

Mai eram curios, totodata, daca alex leo serban a vazut The Man from Earth si ce parere a avut. Dar banuiesc ca nu mai da pe blogul asta.

ziua marmotei

by

o leapşa pe ouate de la madelin

Momente pe care as vrea sa le retrăiesc? Nişte anumite săruturi. Mai mult de trei. Nişte anumite zile la Ploştina – cred ca în jur de trei. Si nu sunt de acord cu Vlad, cel puţin nu pentru momentele mele, ele nu au devenit fericite prin amintire, ci au fost fericite de la început. Retrăindu-le le-aş îmbogăti, nu dilua.

Alelalte incorecte politic, he, sunt multe. Unde sa încep?

mirări în serie

by

oare de ce lu’ lume îi place să discute evenimente curente?

Am decis sa ascult un pic de Yann Tiersen si a sa Comptine d’un autre ete: L’ apres midi.

Dar de ce simte lumea nevoia să-şi pună producţiile pe youtube? Am găsit cam un milion de mâini pe piane, încercând să cânte piesa lui Tiersen.

Şi de ce Romanian keybord layout inversează y şi z? Uite de ce: căutând Yann pe iutube, am dat de Zann, şi muzica sa

Şi m-am mai uitat la nişte dance quotes dintr-un post mai vechi.

micuţa kiku-san

by

az’ dimineata m-am trezit ca nu mai pot baga masina in viteza. Micuta Kiku-san are o cutie automata, cu un schimbator cu buton pe care il plimbi din “Park” in “Rear” in “Drive” “Overdrive” etc. Pen’ ca uamenii sunt in general batuti in cap, chestia are un safe mechanism care nu permite scosul din “park” decat daca (a) apesi pe frana de picior plus (b) ai cheia in contact si (nu ori) (c) apesi pe un buton din maciulia schimbatorului. Ei bine, az dimineata botonul nu se mai apasa, si deci prin urmare nu puteam scoate masina din “park”. Stupefactie, si dezmagire majora, mai ales la Toshiko (eram plecati la cumparaturi…). Am schimbat tinta, ducandu-ne la un magazin din apropiere (in termeni americani) de unde m-am spetit carand trei sacose de una-alta, pe jos.

Acasa am sarit direct pe internet, ma gandeam ca daca e transmisia am pus-o. Intr-un final am inceput sa ma mai lamuresc. Unii vorbeau despre brake switch light, un chestie la pedala care actioneaza luminile de frana cand apesi pedaua. Si care, zic ei, controleaza si shift locker-ul cu pricina. Daca chestia asta e prajita, semnul e ca nu ai nici lumini de frana si se blocheaza si schimbatorul in “park” ca la mine. Dau fuga la masina sa verific daca asa e – asa era, nema lumini de frana. Pesa asta costa vro 12 dolari noi la AutoZone, ma duc maine sa o iau. Cum ma duc? Nu pe jos, evident. Tot pe internet am aflat (exista, daca nu stiati, un forum special pentru propretari de Ford Escort) ca daca ti se blocheaza schimbatorul exista un overdrive manual, dai jos un capacel langa schimbator, introduci delicat o surubelnita si apesi pe un ceva, care deblocheaza schimbatorul. Am verificat si merge.

voi cânta pentru mileniul trei

by

Toshiko a descoperit recent prin măruntaiele iPodului directorul numit “Şlagăre.” (corect: şu-la-ga-re). Şi aşa se face că de o vreme ascult, de dimineaţa până seara, “fotoliul din odaie, şi-o carte ce-ai lăsat-o pe noptieeerăăăăă”, “ce-aş fi fost daca n-ai fi existat”, “Iubiiiteee…vaporul de’altă dat’/a naufragiat…”, “bună seara, iubito, te aştept ca şi când…” “de-ar fi să viiiii…..aş crede căăăăă viisez…” “casa mea’i un cântec cu acorduri ample…” şi “un albastru iiiiiiiiiinfiniiiiiiiit”

De vreo doo zile de fapt, mă trezesc când şi când fredonînd în barbă “vreau, vreau, să-i las un semn din aaaaaanii meeeei,” şi vorbind cu laptopul, cu o voce joasă, “bună seara, iubito! sunt destui care vor…”

E nostalgic.

de ce vreau obama

by

Cine ma stie cat de cat stie ca interesul meu pentru politica si politici este zero. Daca ma intrebi de exemplu in ce partid e Hrebenciuc (si cine e Hrebenciuc, de fapt), habar nu am (nici de Basescu nu sunt prea sigur in ce partid e – in ce partid e?). Acum, asta nu ma opreste de la a avea pareri – pe cine opreste vreodata? Chestia e asa, habar nu am (in mare detaliu, ca in mare asa poate ca mai stiu) ce platforme politice si economice au candidatii de azi d’aci din america; unu ca nu prea ma intereseaza ce zic candidatii ca or sa faca, doi ca nici nu cred ca asta este cel mai important lucru. Pentru mine, evident. Asadar, de ce vreau io ca Obama “sa iasa”? – e oarescum simplu, pentru ca si unul si altul sunt, dincolo de platforme si demagogii, niste simboluri a unor chestii diferite. Si pentru mine asta e mai important, si cred ca e de fapt important si pentru altii. Faptul ca nu m-am ingropat in studiat cifre, promisiuni, planuri economice, strategii, etc, ma face sa am o privire mai generala a candidatilor, neinfluentata de ce zic ei si promit ei (in ziua de azi e asa de facil sa obtii informatia de care ai nevoie ca zau nu vad rostul ideii de a sta informat, flamand, zi de zi, cu ce s-a mai intamplat prin lume). Parerea mea este asa, McCain reprezinta, tipic, America in imaginea ei traditionala: militarista, traditionalista, coonservatoare, we’re the best and fuck the rest, The Strong and The Brave, etc. Problema este, aceasta America nu prea mai exista, ne place au ba. America inca mai pastreaza o iluzie a  Americii asa-cum-a-fost ea, dar America asta e cam pe duca. Ce America o inlocuieste, greu de spus, e clar insa ca va fi o America diversa,  o America care va fi departe de imaginea creeata de The Founding Fathers si perpetuata ulterior. Obama, pe de alta parte, reprezinta exact aceasta emerging America. In ce fel o reprezinta neaparat, nu as putea pune degetul direct; doar pe chestiile evidente: e negru multi-divers, e tanar, e altfel. E prima data in istorie cand America are un candidat altfel, si nu e deloc prea devreme. D’aia zic, Obama e mai potrivit pentru ca e mai adevarat. Simbolizeaza mai bine America reala, asa cum este ea (chiar daca multi inca nu percep asta) si asa cum va fi.

In alte cuvinte (asta e pentru pinocchio 🙂 ) McCain este modern, in timp ce Obama este postmodern.  Realitatea, insa, e una postmoderna.

De aia vreau io ca Obama sa iasa. Nu ca mi-ar pasa prea mult, de fapt.

don’t worry, be happy

by

Dar in perceptii culturale diferite.

Ne invata Bobby Mcferrin ca nu ar trebui sa ne ingrijoram, nu? “If you worry you’ll make it double”.

Ieri, la un pahar de vin, i-am pus melodia asta lui Toshiko, cu dedicatie (acum inainte de dizertatia ei). Imi zice ca stia melodia dar nu a ascultat niciodata cu atentie ce zice. A ras cand i-am zis sa asculte ce zice Bobby Mcferrin… A zis ca e asaaaaaaa de tipic pentru negri… dar pentru ea, pentru cultura japoneza, este total, 180 grade diferit. Am mai invatat un lucru – pe care il stiam de fapt, dar e exprimat mai concret acum.

Si apropo de negri, joi in Minneapolis in aeroport cel putin doi negri (o negresa de la security check in si unul de unde am cumparat gumă de mestecat) au râs de tricoul meu de la cerbu pe care scrie “I am huge in Japan.” …”o, man, i’m not laughing at you, man, but it’s so funny” – “yes” – zic io – “It’s from a friend, I’ve got a japanese fiancee, and this guy sent me this T-shirt … I still didn’t decide if he wanted to praise me or not. I mean, I am huge in Japan or I am huge only in Japan??”

croaţia

by

În munţii Rodnei, cu Coiotul, Cori şi Attila. În prima zi urma să urcăm până la nu ştiu ce poiană pe un platou sus, unde cică avem apă şi loc de cort frumos. Asta după o hartă d’aia din “Munţii Noştri” de pe vremea lui Pazvante. Sus în poiană, după o zi de urcat pe nişte căduri teribile (prima zi e cea mai naşpa mereu, că tre’ să porneşti de la nivelul câmpiei de la gară, şi mergi prin câmp de behăi), surpriză. Poiană şi atât, nu se vedea fir de apă. Ne dăm noi rucsacii jos lângă un pietroi, zic, bă, staţi aici că ma duc să explorez (poiana era mare, uşor curbată şi în panta, şi cu iarba mare), poate totuşi e pârâul ăla pe undeva, in pizda mă-sii. Vă chem dacă găsesc ceva.

Plec în turneu prin poiană cu rucsacul în spate, şi dă-i, şi dă-i, aşa vreo zece minute. Până la urmă se rezolvă şi misterul, pârâul era mai încolo dar nu se vedea de iarba mare, albia era năpădită până la apă de ierburi (gata să calc în el fără să îl văd). Mai pierd vro cinci minute să găsesc loc drept de cort – a dracu’ poiană avea panta fix cât să nu pui cortu comfortabil. Bon, mă deshămez şi mă întorc spre ăştia să îi chem. Ăştia, departe deja, la vreo 200 metri cel puţin, abia se vedeau. Urlu din toţi bojocii

“Băăăăăăăăăăăă! Veniţi aiiiiiiici!”
La care Cori, sinceră:
“Da’ ce-i acoloooooooo?”
Mi s-au pus dracii instantaneu. La ce puii mei plecasem în explorare?? Urlu, rar:
“O pu..ăăăăăăăăă!”
Îl văd pe Coiotu că se îndoieşte de râs, dându-i ghionturi lui Attila. Dar Cori:
“Ceeeeeee?”
“O PU….Ă MAAAREEEEEEEE!”
Cori, cu un aer mirat, se întoarce spre Coiotu (“ce-a zis?”), Coiotu o bate uşor pe un umăr (“lasă, îţi explic io”, şi se înhamă cu rucsacul)

ban al rahovei

by

Aflu dimineata asta, sorbindu-mi cafeaua la ibric, ca Zaza ma da neceremonios afara de pe blogul dumisale. Primul gand ce-mi trece prin cap – Heaven has no rage like love to hatred turned, /Nor hell a fury like a woman scorned (partea a doua mai ales), dar avand in vedere ca Zaza m-a scorn-it (pun intended) inainte ca eu sa stiu ca domnia sa exista, explicatia este undeva in alta parte. Ce are domnia sa cu mine in particular, nu inteleg (o fi prima parte a citatului din Congreve? 😛 ), dar nici nu mai intereseaza anymore; nu voiesc aici nici sa cer nici sa dau explicatii, voiam doar sa o rog pe Zaza doua lucruri, si cum pe blogul Zazei nu mai am drept la replica, o fac aici. Doua lucruri care tin, zic eu, de bun simt elementar: sa reciprocheze (daca comunicare normala nu se poate face acasa, nu am chef de comunicare anormala in turneu) si, doi, sa stearga orice urma a prezentei mele pe blogul dumisale, in speta bruma de comentarii de le-am avut.
Cu multumiri preaplecate.

Adăugire:
Nu mă deranjează faptul in sine că sunt dat afara de pe blogul Zazei; oricum nu as vrea sa mai vizitez casa cuiva care nu poate vedea dincolo de cateva etichete si stereotipuri banale si unde replicile mele sunt rastalmacite, cu rea vointa, si analizate la nivel de DEX – este insultator. Aşa că, pagubă’n ciuperci. Sunt doar dezamagit pentru ca mi se spulbera inca o iluzie; credeam ca un om educat si stilat precum Zaza (da, o invidiez si eu ca si Madelin pentru cam aceleasi lucruri) poate intr-adevar duce o conversatie de calitate (calitatea nefiind masurata in acuratetea gramaticala sau semantica a vorbelor), dincolo de presupozitii, stereotipuri, si ironii minuscule. M-am inselat, Zaza imi pusese demult o eticheta, deja, si nu a putut vedea dincolo de eticheta asta. Pretinde ca ma cunoaste (cu tot cu sorici) – presupozitiile sunt mai mereu piedici in comunicarea reala si de calitate. Eu am cerut deja scuze Zazei, o mai fac inca o data pentru vorbele mai aprinse de le-am mai spus si pentru faptul ca i-am tulburat, cu persoana mea, wa-ul.
Cam atat.

cugetarile unui student doctorand

by

As zice ca nu stiu de unde sa incep, dar problema este ca nu stiu pre precis nici unde se termina. Am avut defense-ul pe patru septembrie, zi mare (aia de va fi consemnata in calendare). Cravata, laptop, pix d’ala smecher cu pointer rosu si conexionat prin unde cu laptopu’ de poti schimba slide-urile de la distanta, comitet, public (publicul cam redus de fapt, Toshiko, amicul român Lică, si inca vreo trei). Prezentarea dureaza vreo 45 de minute, urmeaza intrebari, raspunsuri, dupe care musafirii sunt invitati afara si raman numai io cu comitetul sa ma toace in patru. Special n-am adus mancare (se poarta si aici), ca ma gandeam ca li se face foame si pleaca dracu’ la lunch si ma lasa in pace. A functionat partial, Alan a remarcat, zambind, exact acelasi lucru, ca a fost smart ca n-am adus mancare ca mai stateau juma’ de ora sa ma bata la cap. Intrebari, sugestii, aici trebuia sa fii un pic mai explicit, ce e cu tabelul asta, da’ cum ai operationalizat “disability status”? De ce nu ai operationalizat si altminteri? Pai d’aia ca n-am vrut. Asa vro ora, io ma tin tare, Sharon ma felicita ulterior ca I’ve stood my ground, zic hehe, nu ma stiti voi de pe forumuri ce capsoman incapatanat in idei sunt. Okay, terminam, sunt invitat afara sa delibereze juriu’. Timpul cam trecea, haiti, zic. Ma invita inapoi intr-un final, zambid, si ma felicita ca am trecut si hai sa discutam ce revizii mai trebe la teza inainte sa o trimiti la Graduate School sa oficializezi gradu’. Pai asa, tabelul ala pune-l mai bine la pagina ailalta, figura ics tre sa aiba un titlu mai sugestiv, la discutii mai baga niste gargara sa legi teoria de rezultate, bun, ce ne facem cu finding-ul ala ca scolile cu mai multe resurse implementeaza mai putine practici de parent involvement, daca pun republicanii mana pe asta ne-am ars ca or sa zica ca ce sa mai dam bani la scoli, nu vezi ca se implica mai prost? Io pe sub mustata mormai, ha, mi-am gasit job, ma fac consilier de politician conservator. Ca nu domnule, o sa make clear ca poate fi o problema cu datele, analiza, operationalizarea variabilelor, ne mai uitam si mai cugetam. Booon, se termina, ma duc acasa, Toshiko plangand de emotie ca am terminat anii de chin de doctorat, io, ca in bancul ala, pai nu simt nimic, nu s-a terminat inca, tre sa fac reviziile respective, sa se mai uite sefa (una din ele, ca ailalta e in Taiwan) pe partea revizuita, sa imi dea semnaturile si sa trimit la Graduate School. Reviziile le-am facut io intr-o saptamana, problema e ca toti sunt ocupati nene cu aplicatii pentru granturi si alea, abia lunea asta (pe 13) m-am intalnit cu carolyn (care avea teza revizuita de vreo aproape 3 saptamani – nu apucase sa o citeasca, am trecut prin ea la meeting, vro ora jumate). Gata, a semnat, beton. Ma duc si la sefa departamentului ca trebuie sa semneze si domnia sa, uit de emotie cheile in birou (e d’ala de se incuie singur). Noroc ca lasasem geamul deschis, geam care e la nivelul solului cu o tufa mare in fata, ca birou’ e la demisol. Gata, am semnaturile, dar carolyn mai sugerase un set de schimbari, mutam paragrafele astea impreuna intr-o noua sectiune, uite o virgula, d’astea. Booon, asta a fost al doilea fior “gata am terminat cu adevarat, sunt doctor”. Pai nu, a mai urmat tiparirea pe harite speciala, printerul imi joaca feste (asta a fost azi pe 15 octombre) si risipsc bunatate de hartie cotton-bound de 20-nu-stiu-ce cu watermark, al treilea set iese in sfarsit bine (sunt 180 pagini) aflu ca Graduate School vrea sa mai completezi doo survey-uri sa pui la pachet, plus nu’s ce release form cum ca mi se publica dizertatia ca nu-stiu-cum-realease-type, cu copirait. In final ajung si la Graduate School cu teza, cucoana de acolo fericita, ma felicita, da, avem tot ce ne trebuie, congratulations. Booon, al treilea fior “am termint, gata, sunt doctor, am submis”. Da’ acu tre sa astept sa se uite Graduate School prin teza si sa zica sa editez nu’s ce margine care n-are un inchi sau ca page number nu e fix la un inch de marginile hartiei, in coltul dreapta sus (stau cu rigla, pe cuvant, si masoara). Asa ca acum astept verdictul, Graduate School sa ma certifice oficial si sa anunte pe toata lumea. Atunci al patrulea fior, am terminat ba. Ei, acum daca vreau si dovada palpabila, diploma in mana s’o’nrămez, tre’ sa astept cel putin pana la sfarsitul termului. Fiorul cinci, a venit diploma, bă, acum chiar ca am terminat. Nu, mai e si fiorul sase, ca commencement-ul meu (treaba aia aia oficiala cu toti imbracati in robe defiland in fata intregii gloate – toti absolventii din anul ala, de la undergrad la PhD – te sui pe podium, imbracat in parafernalia de doctors in stiinte, toca, capa cu ciucure, alea, ti se spune numele, prenumele, major profesors – care sunt si ei acolo imbracati in robele in culorile universitatilor unde au luat ei doctoratu’ lor – te imbratiseaza si dau mana cu tine, asta pe o scena cu fotografi, si ti se inmaneaza ceremnios diploma (sau daca ai obtinut deja diploma, un pamplezir tot oficial), de catre insusi the President. Oregon State University are culori oficiale portocali si negru, si mascota un castor rânjit, de’acu incolo, cand oi trimite si io studentii mei sa gradueze, va trebui sa ma imbrac in culorile astea cam tembele, zici ca e Haloin. Numa ca commencement asta se intampla la anu’. la vara, mai am deci de asteptat.

Deci io cand o sa am fiorul final, ba sunt doctor??

mai urmeaza in ordine invers cronologica si acronologica

domnului Pleşu

by

într-o marţi Madelin se mira – printre altele – de un articol al domnului Pleşu dintr-un număr recent al Dilemei Vechi, intitulat Despre scris. Discuţia de la Madelin a deviat, însă, odată cu manevra -dealminteri reuşită – a domnului Alex. Leo Şerban de a împinge discuţia către subiectul dumisale preferat din ultimul timp, şi anume presupusul conflict blogher-creator pe hartie, într-un repertoriu “noi şi ei” banal prin universalitatea sa, în timp şi spaţiu. Discuţia a luat proporţii catastrofice şi a eşuat banal în adjective.

Reiau aici nedumerirea lui Madelinei, adăogând-o şi pe a mea: totuşi, de ce îl dereanjeaza pe domnul Pleşu că se scrie mult? Şi, de unde ştie domnia sa că se scrie prost? Dacă a folosit, pentru alegera eşantionui reprezentativ, ratingul atunci zic şi eu ca Madelin, poate că domnul Pleşu e ageamiu în ale internetului. Dar nu cred, totuşi, că domnul Pleşu ar fi ageamiu, cred că pur şi simplu domnia sa asociază direct, în ecuaţie, mult cu prost. Sau poate că nu? – domnia sa zice, citez, “se scrie prost, dar se scrie mult.” Verdictul pare că e dat deja, se scrie prost şi, colac peste pupăză, se mai scrie şi mult. Se scrie prost, domnia sa uită să precizeze, cum? Ca medie statistică? – mă întreb cum se calculează asta; cei puţini care scriu bine scriu de fapt prost? Ce anume înseamnă “prost”? Întreb nu pentru că nu aş avea eu vreo definiţie, dar aş fi fost curios să aflu definiţia domnului Pleşu. Care, am constatat spicuind prin articolele domniei sale în Dilema Veche, pare a fi nemulţumit de absolut orice. Se scrie mult şi prost, se citeşte puţin şi prost, se face gălăgie pe stradă multă şi proastă. Etc. Toate acestea fiind, în analizele dumnealui, cacteristici româneşti şi, mai ales, caracteristici ale timpurilor de acum.

Domnule Pleşu, aş întreba, dumneavoastră de ce scrieţi săptămânal la revistă ? Am-n’am ceva de spus, până miercuri trecute fix eu trebuie să scriu. Nu mă refer la operele cele mari (deşi chiar şi aici unii au dubii şi întreabă întrebări pertinente), ci la articolăreala asta săptămânală de dat cu biciul în români. Întreb, pentru că poate acolo se află şi unul din răspunsuri. Se scrie mult, şi ce dacă? Pleşu scrie săptămânal banalităţi (proaste. Şi multe.), şi ce dacă? Foarte bine că se scrie. Cineva ar putea argumenta ca domnul Pleşu nu critică, doar constată – aşi. Domnia sa critică, superior, şi ne dă şi o lecţie la sfârşit. Care apropo de lecţie, domnia sa spune

În realitate, scrisul nu e niciodată o operaţiune de „execuţie“ tehnică a unui proiect prealabil. Oricine a practicat, intensiv, exerciţiul scrisului, ştie că el nu e punerea (finală) în pagină a unei căutări, ci căutarea însăşi….etc

Asta se aplică şi articolelii dumnealui de duminică? Hm.

Şi de fapt aş mai întreba ceva. La Păltiniş, când vă adunaţi şi scriaţi, de ce o făceaţi? S-a scris atunci numai bine? Şi a fost rău că s-a scris, fie şi prost? Şi întrebarea mea cea mai mare este, dacă pe vremea Păltinişului venea cineva, zâna bună să zicem, ar fi transplantat în România, brusc, Internetul, nu s-ar fi întâmplat acelaşi fenomen, de luare cu asalt a internetului de către grafomanii pitiţi pe la Păltiniş? – ba io cred că da, şi ar fi fost mai bine pentru cultura românească de azi.

Eu cred că de fapt wandering elf are dreptate (şi madelin), nu e vorba că se scrie mult, ci e problemă că se scrie necontroloat de domniile lor (teoria lui wandering elf); se scrie mult pentru că nu se scrie pentru bani (teoria lui madelin), la fel cum pe vremea Păltinişului acei entuziaşti scriau din entuziasm, şi nu pe bani. Se pare că domnul Pleşu a cam uitat entuziasmul ăsta juvenil/adolescentin, ancorat fiind în sinergismul faptelor unei gazete care trebuie să producă şi să se reproducă înainte de deadline. Şi mai e şi teoria mea, că se simt ameninţaţi. Asta transpare şi din articolul domnului Pleşu, într-o expresie mică pitită pe undeva printre paragrafe, dar esenţială pentru diagnostic,

poţi fi sigur că vei fi citit (o certitudine care îi lipsea grafomanului „tradiţional“), poţi să te baţi pe burtă cu oricine şi eşti liber de orice răspundere, de vreme ce nu semnezi.

.
Problemă mare, la fel cum mă bat eu pe burtă chiar acum. Dar cine sunt eu? Un grafoman pitit în spatele unei porecle. Ei şi?

PS şi apropo de răspunderea din spatele semnăturii (văd de unde şi-a cules domnul Şerban argumentul), în presa scrisă, de jurnal sau de cultură, CE răspundere aveţi domniile voastre???

PS2

Şi nu o dată, la capătul frazei, al paginii sau al cărţii abia încheiate, te vezi întîmpinat de un sens diferit sau cu totul nou faţă de cel pe care l-ai avut în minte la început. Scrisul tău te-a dus mai departe decît propriul tău gînd. Scrisul tău s-a dovedit mai ingenios decît tine, ceea ce e totuna cu a spune că scrisul tău nu e doar al tău. Şi e cu atît e mai puţin al tău, cu cît e mai izbutit.

La dumneavoastră, domnule Pleşu, se mai întâmplă? În articolele de le citesc la Dilema nu prea văd că s-ar întâmpla. La capătul niciuneia dintre fraze.