cursu’ vieţii

by

adicătelea, azi, despre meserii practicate.

omienoosutenoozecişidoi: recensământul româniei
am intrat recenzor pe pile. tata a prins postul de recenzor şef, şi m-a băgat şi pe mine recenzor. ba parcă şi pe sor’mea, deşi ea nu a mai recenzat. am avut doo blocuri (sau trei?-parcă doo), incluzând ăla în care stăteam io, numa’ ale mele. tata era şi recenzor şi recenzor şef (adică propriul şef), el a avut printre altele blocul de ţigani, ar trebui să scrie un post aparte despre asta.

umblam din uşă în uşă, cu ghiozdanul de formulare, şi’ntrebam una-alta. dura vro cinşpe minute-doozeci interviul. lumea fusese avertizată că vin recenzorii, să nu se sperie. he, puteam să fac şi-un pic de sociologie a familiei dacă voiam, că nimeream în diverse situaţii de familie. un cuplu tânăr (da’ tânăr, abia dacă aveau dooj’ de ani) m-au primit în pat sub plapumă. la alţii se vedea că făcuseră curăţenie, că veneau “musafirii” (ştiau deja că tre’ să apar, că în ziua precedentă fusesem deja la scara ailaltă). un tataie cu mamaie cu apartament cu mileuri mă aşteptau cu un teanc de vro 12cm de acte pă masă: cercificatele de naştere (cre’ că şi alea de botez de “dinainte”), buletinele, cercificatul de căsătorie, actele casei (chirie, gaze, lumină, alea), cupoane de pensie. tot. i-am simţit că ar fi cam dezamăgiţi că nu îmi trebuiesc actele (nu îmi trebuiau, totul e pe bază de declaratie voluntară), aşa că le-am răsfoit un pic pretinzând că-s de folos.
în ziua de azi s’or mai fi blazat oamenii, dar în nooşdoi era veselie. veneam seara acasă regulat abţiguit după păhărelele de vin şi vişinată servite pe la diverşi cetăţeni ai româniei bucuroşi de musafiri. nu mai pun fursecuri, cozonac, alea. ba şi ciorbă. într-o seară de fapt am stat la o familie la taclale cred că doo ore, la plecare m-am întâlnit cu tata pe scări care pornise după mine (el era şeful, deh), că nu mă mai arătam acasă. am nimerit şi la un chef odată, mese, tacâmuri, pahare, musafiri, urlete (“bă, ia linişte că nu mă mai înţelege domnul recenzor, virgile ia toarnă mă un pahar de vin la domnu’ aici”). la ăia cred că m-am şi pupat la plecare.
din banii câştigaţi mi-am luat bocanci (d’ăia de piele maro).

omienoosute-cât-o-fi-fost, că eram anu’ cinci la facultate
agent de vânzări eram, la Montero. tot pe pile, m-a băgat marian colegul de cameră farmacistul care lucra acolo mai demult. îl băgase inaintea mea pe dragoş. ia să socotim: prin nooşapte carevasăzică. sau nooşase – anu’ când a ieşit constantinescu că ţin minte că am băut şampanie la firmă şi ne zicea doamna tudorache patroana că noi tinerii l-am votat. da, am început în toamnă în nooşase până în aprilie in nooşapte, fix cât a ţinut vremea urâtă şi noroiu’.
agent de vânzări, deci, adică aveam în primire o bucată de bucureşti (sectorul doi parcă, zona obor-ştefan-cel-mare-colentina, p’acolo-şa), cu o listă de farmacii. umblam per pedes apostolorum (ni se deconta abonamentu’ pe toate traseele, totuşi) pe la farmacii, cu lista de produse să îi momim să comande, şi după aia cu lista de datorii să îi momim să plătească. şi iete aşa umblam cu milioanele după mine (bani mulţi pe vremea aia), pe câte trei tramvaie (ca firma era undeva pe linia lui 12, schimbam trei tramvaie să ajung la sediu). şef IT era dom’ tudorache junior, ştudinte la cibernetică. pusese warcraft pe server şi stăteam cu dragoş până pe la zece seara după ce predam casieria, să jucăm. ajunsesem de vorbeam robotizat: move…here. atack…here. pe mine mă durea la bască că eram solo sotto voce, da’ pe dragoş îl aştepta nevasta cam furibundă. nu mai pui că mai mergeam şi în cecenia după aia.

am mai lucrat anul ăla după montero vro lună la altă companie, tot de farmaceticale, da’ nu am stat nici o lună.

ei, lunile alea la montero au fost fructuoase. atunci mi-am luat io bocanci gore-tex cu talpă vibram si sac de dormit de puf de stat la -20 grade. pe de altă parte am pierdut bursa de anul următor că am cam fasolit-o pe la examene, nu mi-a mai ieşit medie de bursă.

va mai urma.

hang

by

din fericire oamenii zilei de azi nu numai că nu s-au oprit din a crea muzică, dar nu s-au oprit nici din a crea noi instrumente muzicale.
azi vară am avut o revelaţie; am descoperit un nou instrument muzical. un instrument muzical care părea că vine dintr-un trecut imemorial şi de undeva de departe. are un iz uşor tibetan, cu un sunet ca o ploaie într-un templu budist.
ascultaţi (click pe chestia de mai jos):
http://tapirul.net/media/Well Hang.mp3
prima dată m-am întâlnit cu instrumentul în viena, pe stradă. era în poala unui muzicant ambulant, absorbit de muzica sa şi indiferent la lumea care nu se oprea să il asculte. a doua oară s-a intâmplat în berna, pe terasa clădirii guvernului, terasa care dă spre râu. alt muzicant ambulant, care însă performa pentru publicul său, în câteva limbi la rând (germană, franceză, apoi a dat-o şi pe engleză auzind şuşotelile mele cu toshiko). un trubadur care ne spunea poveşti, poveşti nu ştiu cu ce, şi nici nu contează
instrumentul arată cumva ca un ceaun pus cu fundul în sus. la el se cântă bătând uşor cu mâinile şi degetele. este uimitor câte note poţi obţine doar variind poziţia şi forma degetelor, forţa de lovire, dacă loveşti cu vârful degetelor sau cu toată palma

zilele trecute am avut adevărata revelaţie; după o căutare decisă pe internet (am inceput cu “musial instruments” pe wikipedia), am aflat: instrumentul (numit “hang”, hang însemnând “mână” în elveţiana berneză) a fost inventat chiar aici în berna, nu mulţi ani in urmă – în 2001 mai precis.

nu se construieşte decât în berna, şi doare de către cei doi care l-au imaginat, proiectat, şi construit. este extrem de greu de obţinut.
dar există deja virtuozi ai instrumentului: manu delago de exemplu, dante bucci , davide swarup…

pe jos prin berna

by

prin berna se merge pe jos, cu bicicleta (la greu), cu autobuzultramvaiultrolebuzul şi, mai rar, cu maşina. un traffic jam de ora cinci dupămasa în berna arată cam ca traficul din corvallis la ora şase şi un sfert dimineaţa.

a, se mai circulă în căricioare de copii. aici descopăr cele mai elaborate cărucioare de copii, cu funcţionalităţi multiple pe care nu mi le pot imagina pe toate încă. mă întreb dacă nu cumva trebuie permis de conducere pentru ele.  în general au trei roţi – all terrain gen -, o grămadă de accesorii, şi un aspect futurist solid ca de Hummer. sunt dotate cu semi-saci de dormit să poţi scoate copilul la -20 grade, acoperitoare transparentă de ploaie, frâne câteva, cre’ că au şi giroscoape pe undeva. în staţie autobuzele se lasă – pfffffff – pe o parte, să se poată urca mămicile cu căriuciorul (în spaţiul special proiectat). am văzut un părinte cu un cărucior d’ăsta lângă muntele Eiger, în drum spre gheţarul din zonă. părintii purtau snowshoes si împingeau la cărucior. nu vă mint, uite-i aici.

berna e un oraş liniştit, cu un aspect medieval calm, dar animat în acelaşi timp. în oraşul vechi lumea împarte în mod democratic strada cu tramvaiele, bicicletele, autobuzele, mămicile şi tăticii cu cărucioare

 

 

 

 

(foto via)

 

întâlneşti o grămadă de lucruri, pe jos prin berna:

– în primul rând biciclişti stoici care urcă, cu viteză de melc (dar dând din picioare ca nebunii) panta dinspre podul peste liniile ferate, pe şoseaua pe care o traversez io dimineaţa la 7:50 în drum spre birou. pe ninsoare, lapoviţă, vânt, întunericul somnoros de şapte dimineaţa. aliniaţi, cu glugi şi mănusi şi fulare.

– apoi, cele mai multe gravide pe metrul pătrat. maximul a fost azi vară când vedeam cel puţin cinci la fiecare ieşire. acum văd si acum, dar mai greu de observat înhăimurate cum sunt. şi probabil că stau şi pe’acasă mai mult.

– o grămadă de violoncele, chitări şi, mai rar, câte un contrabas. toate ambalate în huse moderne cu buzunăraşe, din gore-tex sau alte chestii outdoor. nu ştiu care e misterul (deşi ştiu că berna este un oraş tare orientat spre jazz). cărate în spinare, pe bicicletă, în tramvai, de domni cu palton şi pălărie si tineri hippie cu păr şi cercel şi domnişoare cu toc şi fete de gimnaziu

– homleşii (dacă or fi homleşi) au fiecare câte un câine maidanez, cuminte si răbdător. un căţel d’ăsta îşi aştepta liniştit stăpânul în faţa scărilor rulante de la gară, indiferent la lumea care se împiedica de el. tipul a apărut în final, cu un bratwurst cu pâine intr-o hârtie – un tip tânăr, neîngrijit, hipiot şi blond – şi s-a aşezat jos în faţa câinelui (acum lumea grăbită se împiedica şi de el) şi au împărţit frăţeşte bratwurstul

– oameni la vârsta a doua (cinzeci şi’n sus) ţinându-se de mână şi împărţind gesturi tandre.

– fete frumoase, multe.

– terase cu mese cu faţă de masă albă, pe trotuar unde servesc chelneri eleganţi vinuri solemne. acum iarna scaunele au blăniţă de miel şi cuvertură caldă

– în faţa clădirii guvernului – în bundensplatz – s-a organizat un patinuar în aer liber. vara, în schimb, dau drumul la artezienele de ţâşnesc direct din caldarâm, şi e nebunie de copii.

 

în drum spre birou strada e liniştită. marţea şi vinerea găseşti, aliniate frumos, pungile de gunoi albastre, la porţi, în aşteptarea gunoierilor. de trei ori pe lună se scoate şi maculatura la poartă, pentru recuperarerecondiţionarerefolosire.

în drum spre staţia lui unşpe trec prin faţa unui bloc unde de obicei mă întâmpină trei patru pisici ale locatarilor. miaună cochet (nu ştiu să zic “pisi-pisi” în elveţiană), mă lasă să le mângâi un pic şi se retrag maiestuase.

 

 

pân bucătărie

by

domnilor, în bucătărie prima regulă e aia cu festina lente, dacă vrei să ai festin dupe aia.
împrimulrând: foc mic. mediu, cel mult. d’aia are aragazu’ butoane.
doi: capac. transparent, că tot există, să vezi ce se întâmplă în’nuntru.
trei: dacă vrei trebi neuscate necaramelizate nescorţoşite: pune trebile în ulei de la început, nu lăsa uleiu’ să se încingă. ceapa, carnea, alea. acu’, depinde şi ce găteşti, dar poţi face crustă frumoasă la friptură şi dupăaia, când s-a înmuiat şi pătruns frumos.
patru: gătitul are o grămadă de timpi morţi. în timpul ăsta poţi face altceva, de exemplu să speli fuga vasu’ folosit, sau lingura. io la sfârşitul orei de gătit (asta e regula cinci, marea majoritate a gătelilor durează sub o oră, cu tot cu preparare. fiertu’ înăbuşit când citeşti ziarul nu se pune), la sfărşitul orei de gătit, zic, nu am pic de vas nespălat, chiuveta e curată şi masa lucie.

aşa.

să scriu nişte reţete până le uit. nişte reţete simple. că m-a pus toshiko să îi fac pui cu orez cum am făcut io azi vară în românia când se deranjase la stomac (aia a călătorului, altă apă, alte bacterii). şi m-am scărpinat în cap, că şi atunci improvizasem.
da’ mi-a ieşit:
– o cană orez
– pulpe de pui
– o ceapă, un morcov.
– apă
se pun pulpele de pui în tigaia rece, se picură cu ulei şi se pun pe foc. la nici trei minute (abia au început să sfârâie) se adaugă neşte apă. sau vin alb, dacă e. capac şi foc mic (vezi mai sus)
se curăţă ceapa, se taie cuburi, se curăţă morcovul se taie cuburi.
acu’i acu’: se scoate mixerul şi se toacă ceapa şi morcovul pastă. pasta asta se pune peste pulpele de pui şi zama lor.
orezul se fierbe, o cană orez trei căni apă. foc mic, capac. se amestecă când şi când, şi se completează apa, daca trebe.
evident, la toate pui şi ceva sare.

supă de praz: asta e bună când ţi-a răcit nevasta şi tuşeşte şi nu-i e bine şi trebe ceva cald.
– un parz de la nea Mărin din diplomat
– doo cepe
– trei cartofi
– parcă mai era ceva

se taie ceapa aşa pottrivit, şi prazul rondele. se pun în oală (oală) în ceva ulei rece, pe foc. foc mic, capac.
se taie cartofii cuburi.
se desface vinu’ alb (da, ăsta mai era).
când ceapa şi prazul au luat-o din loc se toarnă un (1) pahar vin şi se pun şi carofii tăiaţi.

şi un pic de apă
se fierbe la capac înăbuşit până s-au pătruns.
acu’i acu, iar: se scoate mixerul, ăla lung, şi se toacă treaba care fierbe pâne se face piure. dircet in oală. apoi se completează cu apă după preferinţe (cât de groasă să fie supa) şi se mai dă un clocot.
se serveşte cu brânză telemea şi crutoane

variaţiuni pe aceeaşi temă

by

mă tot întreabă lumea unde găsesc io varză murată de sarmale. păi nu găsesc, găsesc sauerkraut, care e varză murată tocată şi din care nu poţi face sarmale direct. aşa că iau o varză-doo, foioase, le pun în oala mare la fiert, şi în apa de fiert torn juma de borcan de sauerkraut. şi las să fiarbă molcom la foc mic vro oră aşa, la capac, dupe care opresc focu’ şi las să dospească până a doua zi. aşa varza se înmoaie şi capătă şi gust.

ce a fost diferit anu’ ăsta:
– am făcut sarmalele mai mari, că intram în criză de foi de varză (am preparat numai o varză)
– am perfecţionat umplutura de cozonac. se ia jumate de bară de unt, se topeşte. se toarnă juma’ de kil (sau cât o fi) de nuci care au fost sparte cu grijă şi curăţate de soţie. se pârpălesc aşa la foc, dupe care se adaugă neşte lapte, să se stingă şi să iasă amărala. şi zahăr noirmal. se mai pârpăleşte la foc aşa o vreme, dupe care se adaugă cacaua si romu’. rom-rom, de la ei din jamaica, nu orice. la final se pune şi o lingură de făină să se lege.
– am făcut cozonac din făină integrală nu’ş ce mi-a venit de am luat. au ieşit mai maronii da’ tot buni,
– anul ăsta nu s-au mai crăpat cozonacii. spre sfârşit i-am scos din sobă şi i-am uns cu albuş de ou şi i-am presărat cu zahăr. mm-mm.

toshiko a documentat procesul:

P1040209
P1040213
P1040218
P1040221
P1040225
P1040231
P1040233
P1040245
P1040248
P1040250
P1040259
P1040263
P1040273
P1040307
P1040313
P1040326
P1040361
P1040366
P1040368
P1040373
P1040384
P1040389
P1040394
P1040424
P1040445
P1040448
P1040456
P1040460

ştechere

by

faceţi o tură prin casă şi număraţi aşa:
– câte ştechere băgate în priză aveţi, în total.
– câte prize originale aveţi
– câte prelungitoare folosiţi
– de câte prize încă mai aveţi nevoie (o să luaţi un prelungitor data viitoare când ajungeţi la carfur)

împărţiţi la numărul de persoane, la numărul de metri pătraţi, la numărul de pisici şi la numărul de vecini care joacă table.
înmulţiţi cu data de ieri.

succes.

irania

by

un medic iranian împuşcă 13 şi răneşte vreo 30 la o bază militară sin Texas
lumea află, îngrijorată, că iranul ar putea lucra la “bombă” – s-a găsit un “document”
până şi twitter este hijacked de către “iranian cyber army”

a inceput spălătoria de creiere.

pariu că mai urmează?
pariu că la anu’ nobelpraizu’ de obama intră cu trupele în iran?

în schimb alt hijacker a spart nu’ş ce iemiluri. nu ne mai încălzim global, domne, staţi liniştiţi.

în era globlizării creierele se spală global. do you feel clean?

vine craciunul

by

un articol de Adrian Cocosila, www.crestinortodox.ro:

Craciunul de azi si Craciunul de ieri
Nu mai e mult si sarbatorim Nasterea Domnului sau Craciunul. Multi vor fi plecati. Unde? La schi, in locuri unde sa doarma cat mai mult sau sa se indestuleze cu sarmale, fripturi, cu multe bucate de porc. Sarbatoarea trece doar prin trup.
Cei care raman acasa, nu vor sa rateze concertele, concursurile, premiile ce se acorda in aceasta perioada. Si asa se face ca putini din acesti oameni mai traiesc minunea nasterii tainice a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria.
Oamenii alearga sa cumpere. Nu e nicio problema ca pierzi cateva ore bune in super-hipermarketuri. Important e sa fii in rand cu lumea. Iar daca nu faci acelasi lucru, e o dovada ca nu dai semne de progres.
A ajuns sa fie mai fascinant sa asculti Stille nacht-uri si Jingle bells-uri in magazine. E prea obositor sa mai deschizi usa celor ce colinda. Si pe deasupra sa tot asculti aceleasi colinde.
Preotul nu mai este primit in casa, pentru a vesti Nasterea Domnului. Vine prea tarziu sau prea devreme. Ne deranjeaza. Ce pacat ca sunt din ce in ce mai putini oameni care sa iasa din casa si sa vada “pe unde a ajuns parintele“, asa cum faceau parintii si vecinii mei. Cat de mult mi-as dori sa-l mai aud pe tata spunand: “E pe la nea Ion”, adica la cinci case distanta de noi.
Nu mai avem gandul la a primi Sfanta Impartasanie de Craciun. In vechime, postul era respectat. Chiar daca se intampla ca porcul sa fie taiat in post, nu ne atingeam de carnatii trecuti printr-un fum statut, de slanina fiarta si usturoiata, de racituri, … Trebuia sa ne impartasim.
Ne preocupam prea putin de asemanarea cu Hristos. Ne interesam din timp de unde putem lua bradul de Craciun, carnea de porc, vinul si multe alte bunuri materiale si uitam sa primenim firea. Ne multumim ca avem numarul de telefon al parintelui si ca il putem suna atunci cand avem nelinisti. Nu mai putem sta in genunchi la spovedanie. Am uitat ca la marturisire Il avem de fata pe Hristos.
Chiar daca ne simtim nemultumiti de cat am postit, de cat ne-am rugat, de putinul bine pe care l-am facut, nu se compara cu dezgustul pe care ti-l produce o sarbatoare pentru care nu te-ai pregatit deloc.
Daca se vor gasi persoane care sa fie prezente de Craciun in biserica, bucurandu-se de Nasterea Domnului, e semn ca mai avem oameni vii.
Adrian Cocosila

aşa mi-a trebuit

by

acum mai puţin de o lună nu eram foarte sigur de la ce partid e geoană
auzeam “crin antonescu” şi mă gândeam la halaicu, şi ziceam “haiti, s-a’ntors??”
ştiam că băsescu e preşedinte, dar cam atât. nu ştiam cărui partid politic îi aparţine (nici acum nu ştiu precis)
patriciu, hrebengiuc, vântu, erau nişte nume care-mi intraseră în urechi nu prea ştiam bine cum. ştiam ceva de petromidia. sau ceva cu petrol.
nu ştiam (şi nici acum nu ştiu de fapt) cui îi aparţin antena unu, realitatea teve, şcl. sasu ce e, cu cine ţine?
nu ştiam ce e aia pdl – nici acum nu ştiu prea bine. cultura mea politică s-a oprit la despărţirea FSN-ului în doo. chiar, ce mai face petre roman?
să mă pici cu ceară nu ştiu cu cine ţine ministrul ăla al transporturilor, cum-naiba’l-cheamă.

şi eram tare zen şi fericit în ignoranţa mea. mai aveam discuţii contradictorii cum că e bine să fii “informat”.
iete că în ultimele săptămâni am fost. şi la ce mi-a folosit?

aşa mi-a trebuit.

dar gata.

devirtualizări

by

în sfârşit, s-a întâmplat.

după ani de zile de aşteptat cu bucheţelul lângă statuie….după eoni de aşteptat în părculeţ la băncuţă….

iată că ne-am întâlnit

am fost mai întâi să votez la secţia 45, dupe care m-am prezentat la gară, cu Istoria Religiilor a lui Eliade sub braţ şi un măr în rucsac.

în Geneva m-am dat jos si, cum nu aveau parculeţ în gară, am aşteptat-o în faţa caselor de bilete, că acolo se stabilise. ştiam că o să întârzie un pic, aşa că nu-mi făceam griji – prilej să mai studiez lumea trecătoare, că îmi place mie.

şi a venit. direct de pe bicicletă, cu un zâmbet cât soarele, direct la mine, şi parcă ne revedeam a mia oară. ne-am luat la braţ, ploua un pic, eu galant aveam umbrelă (cu o spiţă ruptă), şi am început să batem Geneva la pas. nu, de fapt am zis să căutăm ceva de mâncare. eu cum nu am preferinţe mari, eram cam în încurcătura cu propusul, dar în final am decis un ceva italian. în meniu mi-au picat ochii pe ceva cu pesto, am zis că e bun şi aşa a rămas (o fi fost bun?…)

Geneva e un oraş frumos pe care vreau să îl mai văd, pentru că nu am apucat să văd mult. la pizzeria aia am stat, după ce am plătit, încă vreo oră şi mai bine (în america ne-ar fi dat demult afară). apoi am bătut iarăşi oraşul la pas; oraşul vechi mi-a plăcut tare, de aşteptat de fapt. nu am văzut mult din oraş, deci, nu pentru că nu l-am fi bătut (deşi ştiu precis ca e mai mare), ci pentru că era mai captivantă conversaţia. eu am vorbit mai puţin, şi a fost perfect, pentru că îmi place să ascult (live nu sunt aşa de combativ ca în virtual 🙂 ). mai ales că ea avea mai multe motive de vorbit decât mine, si mai serioase.

şi timpul a trecut prea repede, şi s-a făcut târziu şi de tren. şi de repede ce a trecut, nici poze nu am apucat să facem, în afară de două repede la ultima ciocolată-cu-lapte (ea) şi (banal) bere (eu).

 

eu, cu şi fără ochelari.

 

rocsa-tapirul1rocsa-tapirul2

 

a, cine? cum cine? rocsa, cum cine?

vin alegerile!

by

trompa

pentru o viaţă mai bună!


PENTRU O LUME MAI NOUĂ!!!... (nouă, nu vouă)

VOTAŢI TROMPA!!

(tapirul, candidat idependent)

Notă: fondurile de campanie limitate au împiedicat tipărirea căsuţei corespunzătoare pe buletinul de vot. vă rugăm să desenaţi dumneavoastră casuţa pentru ştampilă.

 

Vom merge împreună înainte!

(că înainte era mai bine)

ce se’ntâmplă, doctore? – continuare

by

dintre comentatorii postului precedent, kerbu şi vlad au pus nişte puncte pe nişte i-uri, nişte i-uri pe care aş vrea să le discut aici. înainte să continui, însă, cu nişte alte ideile astea, o să încerc să răspund câtorva dintre comentarii.

kerb:
– ezapt, what we have here is failure to communicate (chiar aşa se poate rezuma postul meu), atunci când oamenii nu mai pot discuta în contradictoriu fără sa argumenteze ad hominem. dar: nu e vorba de atac subtil/indirect versus atac direct, ci de atac “la persoană” versus atac “la idee”; iar chestiile astea două nu sunt chiar aşa de relative. faza cu pumnul în gură nu o înţeleg.

mihnea:
– cum zice şi vlad, ai interpretat greşit motivaţia şi scopul postului meu. nu am postat ca să continui discuţia cu diacritica (iar comentariul de aici al diacriticei + comentariul său ultimul de pe blogul dumisale, comentariu pe care abia acum îl citesc, mă conving încă o dată că bine am făcut că am încetat acel dialog). nu am “dedicat un post special” diacriticii, exemplul diacriticii a fost doar atât, un exemplu (cum corect a sesizat vlad), pentru că îmi era mai proaspăt în minte (şi nu pentru că aş fi continuat să ma inervez). exemple aş mai avea doldora, din activitatea mea internautică (imed, vizuina tapirului, etc). ai dreptate însă când spui că trebuia să pun link către post – pentru ca într-adevăr, este mai corect să dau cititorului şansa să-şi facă o părere proprie (cu celălalt argument, 3b, nu sunt de acord, ăla că fi fair să informez oponentul – în postul meu diacritica nu mai era un oponent, şi postul meu nu se adresa ei şi nici discuţiei mele cu ea). iar faptul că nu am pus link nu invalidează – chiar dacă ai avea dreptate – părerile ce le expun aici. nu e nici o legătură logică. dar asta o spune şi vlad.
– altceva: o discuţie nu este ad hominem numai pentru că sunt menţionate nume. argumentaţia ad hominem are o definiţie clară, chiar daca uneori depistarea unei argumentaţii ad hominem este mai dificilă.
– altceva doi: pentru mine cele două expresii (a mea şi cea citată cu exactitate de tine) sunt echivalente. şi, cum am spus, indiferent de forma exactă a exprimării, faptul că e doar o părere personală pe un blog personal nu face să fie o părere adevărată. faptul că Ptolemeu era de părere că pământul e plat nu face să fie adevărat lucrul ăsta.

diacritica:
– nu am zis că mie nu îmi place de diacritica, chiar dacă am decis “să-mi iau jucăriile şi să plec”. este, vorba ta, altă mâncare de peşte.
– eu nu pretind (în postul meu de aici sau în discuţia cu tine de la tine) eleganţă, cu nici un fel de oca. a, de pretins aş pretinde-o, şi cât de mult m-aş bucura să o regăsesc pe bloguri, în virtual…
– despre “bârfă” şi “noi şi-ai noştri”, ţi-a răspuns vlad. un artificiu retoric (ca să îl citez) pe care am vrut să îl evit dincolo, în discuţia de pe blogul domniei tale. când tipul ăsta de artificiu retoric nu merge corolar cu “e blogul meu cu părerile mele”, constituie o categorie de sine stătătoare. mai sunt câteva categorii, pe care nu le-am menţionat, printre care ironia uşor patronizing este doar un exemplu. mai este atacul indirect, nu de genul “eşti prost”, ci de genul “ai nişte idei puerile, plicticoase, banale” etc (mi s-a întâmplat recent şi nu mai pomenesc unde şi când şi cu cine).

punctele de pe i, acum:

s-a întâmplat să discut discuţia asta cu amicul R., în weekend. eram în vizita la ei. m-a frapat faptul că el a zis o chestie tare similară cu kerb; iar când i-am zis “păi uite şi kerbu ce zice, că tonul aparent binevoitor şi open minded, alea…enervează”, a zis “exact!! tu ai un stil care irită pentru că nu ştie de unde să te ia omul. discuţi şi te contrazici şi de fapt omului nu îi este clar ce idee susţii….you don’t take sides“
păi, da. m-a pus pe gânduri şi am cugetat şi am mai discutat. aşa e, dom’ne, de multe ori eu nu take sides şi se întâmplă chiar, la sfârşitul unei discuţii în contradicotriu, să spun că de fapt mie nici nu îmi pasă de ideea aia, ca io nu susţin nici aşa nici aşa.

pentru că.
domnilor.

a “ataca” certitudinile unor oameni nu înseamă, în mod necesar, a susţine opusul acelor certitudini. eu dacă îl contrazic pe cerbu cu republicanii lui, nu înseamă ca sunt democrat. nu înseamnă că I give a damn shit on any of them – I don’t. pe mine mă incită la contrazicere mai degrabă construcţia logică a argumentului interlocutorului, nu ideea în sine. nu ideea, ci cum ajunge la ea, sau cum o susţine interlocutorul. ceea ce, cred eu, denumeşte vlad “dialog socratic”. eu discut premisele (alea taken for granted), construcţia logică, argumentele în sine.

a, asta nu inseamnă că nu am şi eu ideile mele puternice şi fixe – le am, dar nu înseamnă că le opun pe astea, in mod automat, când discut. în general mi-e teamă de certitudini absolute – poate la asta se refera kerb când zice ca sunt open-minded aşa şi binevoitor (aparent)

şi interlocutorul nu ştie “de unde să mă ia”, şi se simte frustrat după două pagini de conversaţie (“dar tu până la urmă cu cine ţii??”), şi asta enervează. şi cred că înţeleg de ce, dar deplâng. şi de aia am scris postul precedent. dacă stilul meu, stilul ăsta, e un obstacol, there’s indeed a failure to communicate. şi reacţia cea mai la îndemână în cazul frustrării ăsteia este argumentul ad hominem.

cum iubim

by

***
iubim pătimaş şi adolescentin. pasiune. iubim năuc, zâmbim prosteşte, fredonăm, şi clipim buimac în soare. iubim “iubirea unică”, iubim absolut. nu putem (şi chiar nu putem) trăi fără iubirea noastră. iubim si ne gândim la iubire “ca un borfaş la ceasul unui lord”. iubim tineri – şi suntem tineri şi când suntem bătrâni.
iubirea asta e ca opusul unei eclipse de soare.

***
altă dată iubim fără speranţă. iubim chinuit şi chinuitor. iubim sumbru şi sumbri. iubim, iubim neîmpărtăşit şi, iată, iubim interior. iubirea noastră e bacoviană, e o burniţă rece şi cenuşie. iubim – uneori – furios. atunci scriem versuri grele, versuri plumburii. scriem mult, scriem:
Plouă.
Peisaj în alb-negru
Cu nuanţe cenuşii.
Plouă
Şi inima mi-e grea
Ca un bolovan
De gâtul unui înecat.
iubim disperat şi resemnat.
iubirea asta este ca o ploaie anonimă răpăind un ocean pustiu

***
mai iubim carnal. iubim trupuri, iubim rotund. iubim rotunjimi. iubim unduiri şi străluciri, iubim atingere fierbinte şi apăsare adânca. iubim reflexe arămii şi lucire umedă. iubim precum soarele iubeşte marea Egee.
iubirea asta e ca măslina din paharul de martini.

***
alteori iubim încet. iubim exasperat, iubim leneş. iubire-rutină, iubire caldă ca o pâine. iubim precum cămăşile în carouri ale tatailor ieşiţi să joace table. iubim lent şi iubim adânc. iubim responsabil. iubim uneori furioşi (dar nu iubim furios).
iubirea asta este ca un peron de tren de unde nu vrem să plecăm.

***
şi mai iubim fără obiect de iubire. iubim iubirea şi iubim să iubim.
iubirea asta e ca toate iubirile.

ce se’ntâmplă, doctore?

by

dom’le, am constatat, în ultimul timp (un termen cam vag, recunosc) că lumea (alt termen vag) nu mai poate discuta în contradictor, dom’le. Adicătelea, cu un interlocutor care nu e de acord cu ideile lumii, şi care le opune (aceste idei) cu propriile idei. discuţie în contradictoriu; polemică; cum s-o mai numi.
şi lumea, vorba lui Garcea, se inervează

‘s tot felul de forme în care se manifestă chestia asta, but all boils down to one thing, şi anume argumentul ad hominem.
care poate lua diferite forme;
~~forma forţată, bovarică, a la alex. leo şerban; grobianism (asumat), epitete, injective. Cocoşilă în cea mai clasică formă: mănânci căcat
~~forma “e blogul meu şi scriu cum vreau”; ideile (contradictorii) îţi sunt dismissed nu pe baza unui argument adresat ideii în discuţie, ci be baza unui “ia mai lasă-mă în pace” adresat interlocutorului. recent (nu foarte recent) am avut o astfel de reacţie de la diacritica, o scriitoare de blog pe care începusem să o citesc cu plăcere. am intrat într-un argument despre o idee dintr-un post al dumisale, în care îi sfătuia foarte categoric pe părinti să nu îşi dea copiii la orele de engleză de la grădiniţă (e vorba, evident, de copii mici, preşcolari), pentru că “e tzeapa” şi “nu vor invatza nimic”. postul se referea la un articol dintr-un ziar despre o grădiniţa din Timişoara care oferea astfel de cursuri de engleză. eu nu am argumentat în mod necesar împotriva ideii în sine, ci mai ales împotriva tonului categoric. chiar şi după ce mi-au fost prezentate nişte argumene, am spus în continuare că este o generalizare, şi că tonul categoric este “neavenit” (horribile dictu). în final mi s-a spus ce zic aici, “e blogul meu şi scriu cum vreau” – corect, dar asta nu înseamnă, unu, că ai dreptate şi doi, că nu poţi discuta cu cineva care nu e de acord cu tine.
genul ăsta se cuplează, de multe ori (aici eu generalizez) cu corolarul “da, ştiu, sunt prost/proastă” şi cu un sarcastic “aşa e, tapiru, cum zici tu, ei dreptate”
~~ mai e şi forma elegantă, chiar graţioasă, fiind în forma ei (dar nu neapărat şi in fond) opusă celor de mai sus: forma în care ţi se zâmbeşte (uşor paternal), ţi se spune ceva cute, şi eşti mângâiat pe cap. un dismissal, nonetheless. până acum forma asta i-a aparţinut în exclusivitate lui pinocchio (mă refer la experienţele mele, evident), şi nu mă pot decide dacă să o displac mai mult decât pe forma “alex. leo”

uameni buni. ce facem? nu mai comunicăm? comunicăm numai în acord global? avem nervii in pioneze, da, dar e suficient?
dacă am putea măcar să tăcem, cum zice vlad, pe un blog, un companionable silence, bineînţeles.