dom’ne, ce bun e google ăsta.

azi nu’ş ce-mi vine, ce amintire îmi strafulgeră prin faţa ochilor, şi îl caut pe net pe prietenul T. cu care am fost coleg acum mulţi ani la postliceală, şi căruia îi pierdusem urma tot acum mulţi ani.

io nefiind prea tocilar de felul meu, nu am intrat la facultate din prima. voiam io medicină de când mă ştiu şi citeam cărţi de popularizare a igienei la sate găsite la Ploştina sub patul din foişor, da’ n-am intrat din prima, asta e. era anul de graţie 1991 (anul ăsta am întâlnirea de dooj’ de ani de la liceu, să ne vedem care burtoşi, care chelioşi, alea). am picat la trei puncte, al cincilea sub linie (sau al cinşpelea, nu mai ţin minte), adică o întrebare de fizică (întrebarile mai grele erau de 3 puncte), sau două de chimie (care erau de câte două puncte de căciulă).

m-am întrebat foarte deseori, cum ar fi evoluat viaţa mea dacă nimerem corect – din greşeală – o întrebare dintre alea la care am răspuns la întâmplare şi, din întâmplare, am ales răspunsul greşit? – aş fi început facultatea în 1991, nu în 1992, cu alţi oameni, în altă formulă; o grămadă de oameni pe care i-am cunoscut în facultate şi mai ales la cămin (relaţia mea cu ei, de atunci şi de acum, definindu-mi viaţa în mod profund), pe aceşti oameni nu i-aş mai fi cunoscut (sau poate că da, unii dintre ei, dar circumstanţele ar fi fost totalmente diferite si probabil şi relaţiile). viaţa mea ar fi luat o altă turnură.

tot anul ăla, vara aia, după eşecul la facultate, am plecat într-o tabără la mare, prin clasa lui tanti L., care învăţătoare fiind, avea locuri de tabără ce nu se ocupau. la Eforie Sud am fost, memorabilă vacanţa, că s-au nimerit, cu altă şcoală, şi nişte colegi de liceul ce de-abia îl terminasem. io eram cazat cu ai mei părinţi în cameră, dar după prima seară m-am mutat în cameră cu Chief şi Doni şi Levente, iar pe ai mei îi mai vedeam numai la masă, că de mâncat mâncam grupaţi pe şcolile cu care venisem (îmi zicea tata, dimineaţa, după vreo două zile, “te-ai ascuţit ca lupta de clasă”).

bon, deci eram la mare, dimineaţa de obicei mă târâiam chior de somn la micul dejun cu ochii roşii. şi’ntr-o zi mă preia mama, direct: “la toamnă dai la postliceală!!”. noi mai avusesem discuţia asta, că aveam să stau un an acasă (eram convins ca următorul an o să intru), şi io ziceam că ce rost are să dau dacă tot la medicină vreau să ajung…

la postliceala sanitară, carevasăzică.

zic, “da’ ce se’ntâmplă, maman, ce aşa brusc, mă luaşi de dimineaţă?” – “păi nu auzişi ce s-a întâmplat??” – “nu, la discotecă nu dădură ştirile” – “e jale in rusia, puci, îl dau jos pe gorbaciov, crimeea, alea, or să vă ia pe toţi în armată ăştia neterminaţii şi cine ştie unde ajungeţi, muriţi pe acolo”

te pui cu maman? – am dat examen la postliceală. şi am intrat că tocisem suficient cât să nu intru la medicină.

ei, la postliceală l-am cunoscut pe prietenul T. postliceala funcţiona (încă) pe principiul “liceu”, cu clase de 36 elevi, extemporale, teze, ascultat la tablă, alea (expresia “alea” de la prietenul T. o am). noi în clasa de 36 eram doi băieţi, restul fete, majoritatea spre 30 ani, care încercaseră una-alta în viaţă si deciseseră că postliceala sanitară este o soluţie mai bună (cred că se înfiinţase de curând, deasemeni). fete simpatice, dar nu prea mai erau în spiritul de distracţii de adolescenţi cam tembeli cum eram noi.

io cu T., musai să compensăm.
câte amintiri nu am… viaţa mea de distracţii de adolescent, “saturday night fever”, a început în postliceală, nu în liceu. liceul mi-l amintesc vag, eu nu eram suficient de maturizat, şi eram suficient de timid. nu ieşeam din găoace incă.

la postliceală aveam două zile pe săptămână teorie (căte opt ore pe zi), şi trei zile de practică. zilele astea de parctică tot in aceeaşi clădire se făceau, aceam o clasă preschimbată în “salon de spital”, cu un pat in mijloc, dulăpioare, mese şi scaune de-alundul pereţilor, unde doamna dirigintă Zamfir ne învăţa secretele meseriei. aici am făcut io prima dată injecţii, aici am învăţat cum să “prind o venă”, sau cum se schimba patul cu bolnavul în pat. pe asta chiar mi-o amintesc, că au căzut sorţii pe mine să fiu “bolnavul”, şi fetele să practice pe mine.

orele de teorie erau cam plictisitoare, ca orice ore de clasă. nu prea îmi făceam probleme, majoritatea erau chestii de le toceam oricum (anatomie, fiziologie, alea), sau chestii în care eram interesat.
da’ era plicticos, mai ales că durau până seara.

mi-aduc aminte că într-o iarnă ieşeam noi de la ore, era deja seară târziu şi şcoala goală (funcţionam într-o şcoală generală). întuneric beznă, luminile stinse pe coridor, clasele celelalte goale şi întunecate. într-un impuls deschid uşa unei clase goale, bag capul înauntru şi trag un răget de se scutură geamurile. închid uşa şi mă întorc spre T. care stătea şi se holba la mine cu ochii mari. “hai, nu vii?”-zic. “ce-a fost asta??!?” zice el stupefiat, “nimic”, zic, “eliberez din stres”. crimă şi pedeapsă, după aia ne tot închipuiam ce s-ar fi întâmplat dacă din întâmplare în clasa aia ar fi fost un cuplu de elevi îndrăgostiţi sărutându-se.

postliceală, da.

azi am săpat jumate de grădină. am re-săpat de fapt, că o săpasem şi astă toamnă – sunt patruzecişitrei de motive pentru care trebuie să sapi grădina toamna: afânezi pământul şi-l pătrund apele mai uşor, scoţi rădăcinile de buruiană la suprafaţă să se usuce/îngheţe, e mai uşor de săpat si scos buruienile in primăvară…aşa, patrujdoi…şi în primul rând e fun
acu’ tre’ să mă gândesc ce să pun. am roşii în cutiuţe în sufragerie la geam, să se facă răsad, am luat cinci metri de morcov (parol! aşa scrie pe plic), vinete seminţe şi o să urmeze ceva raite prin piaţă după alte răsaduri şi seminţe. ridichi nu mai pun că am pus anul trecut, am mâncat patru, şi restul le-am lăsat să crească cum vor ele. ştiaţi că ridichile cresc de aproape doi metri? bălăria, nu căpăţâna.

de plantat am plantat “nemţoaice” (cum aveau ţăţica Neacşa şi ţăţica Tudora), roşii, lângă gardul de la stradă, si am mutat în grădină narcisele galbene de le cumpărasem lui Toshiko să-i mai ridic moralul, că era răcită şi cam înegurată. tot lângă gard; florile s-au ofilit deja, dar planta e încă verde si bulbii or să răsară la anul.

mă’ntrev dacă e voie să dau foc la uscături, am un morman chiar lângă tei.

pe stradă practică practicanţii de la  şcoala de şoferi, trec fete pe tocuri, frumos mirositoare, şi biciclişti.plus copii chirăiţi – trecură două fetiţe pe unicilcu, e modă mare în Elveţia.

au răsărit şi lalelele plantate astă toamnă, bucurie mare. lalele pinocchio, hehe. leuşteanul plantat anul trecut a răsărit iară, e verde-viguros, iar hortensiei i-au dat nişte muguraşi plăpânzi. pătrunjelul l-am pus pe balcon, că e mai uşor de ajuns la el din bucătărie (‘mi-aduc aminte cum mă trimitea mama in grădina, proaspăt venit de la şcoală, să culeg o mână de pătrunjel si una de mărar pentru ciorbă).

deci carevasăzică a venit primăvara, caisul vecinului a înflorit, grădinile se pregătesc de treabă, iar copii ţopăie prin cartier nevoie mare.

uitându-mă prin blogroll-ul sor’mii, îmi cad ochii pe o pagină.

se cheamă “Asociatia Japan Culture Shop”
şi se află la pagina http://www.japanculture.ro/
şi are drept scop acela că “sustine si promoveaza cultura japoneza si urmareste prin toate mijloacele pe care le vom prezenta mai jos crearea cat mai multor oportunitati de comunicare si de schimburi interculturale intre cultura nipona si cea romana.”

vede cineva ironia?

toata lumea vorbeste despre reactoare
toata mass-media face pronosticuri: e cernobal, nu e cernobal
toti sunt experti, toti prezic apocalipsa: seful comisiei energetice EU, seful comisiei regulatorii nucleare americane
toata lumea isi carabaneste nationalii acasa
toti isi muta ambasadele – ironic, finlanda in hiroshima
ambasada britanica trimite echipa de voluntari acasa (ceva probleme in docomente)
“Japanese Earthquake Poses Potential Supply Problems for iPad 2 ”

si totusi, problema reala a japoniei este masa de oameni ramasi fara adapost. fara medicamente. fara caldura.
adaposturi improvizate.
orase rase de pe fata pamantului.
replici ale cutremurului, zi si noapte, zi si noapte.

ne mai pasa de asta, sau a trecut deja pe pagina cinci?
daca nu era problema centralelor, trecea demult pe pagina cinci.
cum s-a intamplat in Haiti.
cum s-a intamplat in Noua Zeelanda.

Ross in Osaka writes: “I’m wondering where the international support has gotten to? There are people up north in gradually worsening situations. No food, and medicine is something that should be being dealt with right now. Where are the ships that could be lying off of the east coast dropping in aid by helicopter??? A week has passed now and there’s plenty of news and comments about how people are feeling in Tokyo, foreigners leaving or staying, speculation about the power plants – it’d be nice to hear that something that can be done at this time IS being done which is getting aid to those people immediately.”

faceţi un exerciţiu mental.

pe strada pe care vă intoarceţi de la lucru* (de fapt strada pe care vă întoarceţi de la lucru când trebuie să treceţi pe la magazin să luaţi pâinea cea de toată zilele şi apă minerală) s-au săpat nişte şanţuri. în stil elveţian, adică fără moloaze, fără muncitori scărpinându-se in dinţi, fără materiale depozitate aiurea’n tramvai. nişte şanţuri geometrice, trasate cu rigla, marcate cu bariere din stinghii alb-roşii şi felinare portocalii, în care se schimbă ţevăraia de apă a oraşului.

aşa.

acum, imaginaţi-vă că pe strada respectivă trece un număr egal de bărbaţi şi femei, să zicem câte o sută, in decursul unei zile.
întrebare: câţi bărbaţi şi câte femei se vor opri, măcar o secundă, să arunce o privire în şanţ? sau măcar aşa, o ocheadă din mers?

*pe jos, evident, sau cel mult cu bicicleta

ei, apei
suntem aşa de mici.

mirosul de ploaie mi-aduce aminte inevitabil de Ploştina. liniştea de după ploaie, imediat după ploaie, are o calitate specială, de catifea udă. pământul se destinde uşor, dar în rest nimic nu mişcă. doar aburi uşori, invizibili, ce se ridică să se întâlnească cu norii-încă acolo, şi picuratul picăturilor ce cad de pe frunze. miroase a linişte.

uneori mirosul uleios de linie de tren îmi trezeşte nostalgii ciudate. nu am copilărit în preajma liniilor de tren, nu am mers în echilibru pe vreo şină, nu am plecat vreodată în expediţii de-alungul traverselor.

alteori e mirosul fierbinte de asfalt proaspăt turnat, în miez de vară când aerul tremură fierbinte şi frunzele moţăie prăfuite

(începusem povestea asta pe laptopul inchiriat la receptia hotelului din Tokyo…trebuia sa am grija sa schimb layout-ul tastaturii, ca altminteri as fi scris cu caractere d’alea d’ale lor 課m朝かれヴぁさじか)

asa.
in Japonia toate obiectele vorbesc, electronic dar cu voce suavă de japonezoaică, cu tine: liftul îţi spune o gramadă de chestii dupa ce te sui în el (habar n-am ce, asta pe fondul melodiilor liniştitoare); scara rulantă îţi spune şi ea o gramadă de chestii, mai ales când eşti gata sa ajungi la capat (probabil iti spune sa fii atent sa nu cazi in cap); maşina automata de bilete de tren începe a vorbi cum ajungi in faţa ei (ba uneori apare unu’ animat care se înclină); ATM-urile vorbesc şi ele cu tine, nici nu apuci sa bagi cardu’. electronică? – păi am vazut supermarket-uri în care etichetele cu preţul de pe rafturi, din dreptul produselor, erau ecrane mici cu cristale lichide (bănuiesc că sunt controlate de la distanăa); am văzut chiar numere de înmatriculare care erau de fapt ecrane electronice. aparatele de marcat de la tren si metrou funcţionează in ambele sensuri (poţi să intri şi să ieşi prin acelaşi – în Japonia trebuie sa ai grijă să păstrezi biletul după ce intri la tren/metrou, că trebuie să-l marchezi şi la ieşire; în cazul in care ai mers mai mult decat preţul platit, există maşini speciale, numite “fare adjustment machine”, sau “aparat de ajustat preţul”, unde te duci şi plăteşti diferenţa); cel mai convenabil la tren e să foloseşti cardul “Suica”, pe care pui bani şi cu care treci prin aparate fără să mai scoţi cardul din portofel.

grija pentru detalii:
– peroanele de tren şi metrou au marcate locurile în care vor ajunge uşile vagoanelor, cu tot cu numărul vagonului, şi nişte săgeţi care arată unde ar trebui să aştepte cei ce vor sa urce ca să nu se încurce cu cei ce coboară. lumea aşteaptă în general în ordine, ca la coadă
– la cafenea am vazut rastel de umbrele în care puteai să-ţi bagi umbrela într-o pungă special întâi, să nu picure apă în rastel
– pe peroanele de tren exista niste cutii speciale, speciale, marcate, în care personalul trenului (şi numai ei) au un cârlig special cu care pot ridica obiecte cazute intre linii
– scările de la metrou şi tren (alea normale de ciment) sunt marcate cu “sus” si “jos”, cu sageţi si cuvinte, pentru a regula fluxul pasagerilor în mod fluent; în Japonia se merge de obicei pe partea stângă a direcţiei de mers (mă refer la mersul pe jos), dar scările astea aveau “sus” şi “jos” şi pe stânga şi pe dreapta, probabil calculat în funcţie de flux?…
– toata lumea stă pe partea stângă a scarii sulante, şi urcă pe partea dreaptă, dacă se grăbesc. fara excepţii

noi vrem de vrun an jumate sa ne lom şifonier, adicătelea cam de când ne-am mutat in Berna. vrem şifonier mare că ne-am săturat de inghesuit haine si cearceafuri; sa fie naibii sifonierul cat o casa, sa pot sa pun hainele rar si cu spatii, mama lor

hocai, am strans banii, am asteptat o reducere (calici fiind) si lunea trecuta (pe 7 februarie) m-am dus la eterna IKEA sa comand un sifonier PAX caruia ii intrasera usile la reducere. asa, vrem usi glisante sa nu ne dam cu ele in cap.

dar m-au sabotat mutufanii naibii.

am cules piesele de pe raft cu mâna mea (12 bucăţi in total, 226 kg in total, impingeam la doua carucioare prin IKEA, cu mare abilitate, asta pe la 6:30 seara ca am ajuns la IKEA dupa servici). io voiam piesele livrate acasa oricum (prea grele sa le car singur pe scari iar de inchiriam camioneta tot acolo ajungeam cu pretul), dar cica daca le culegi singur de pe raft in loc sa lasi muncitorii sa le culeaga, primesti marfa acasa a doua zi in loc de a doua săptămână. la raftul de “corpuri de 50 cm” constat ca pachetului de deasupra nu i se vedea eticheta; eticheta era mascata de niste banda adeziva (cel mai probabil ambalajul s-a rupt oleaca la manipulare prin depozit si l-au reparat cu banda adeziva, acoperind si eticheta in procesul asta); io în inocenţa mea nu am mai verificat daca inauntru e ce trebuie (nu aveam cum, doar daca desfaceam ambalajul de tot) şi nici nu am ales piesele ce aveau etichetă, pentru că erau prea grele ca sa le tot manipulez io cum imi vine (câte 52 kg), prin urmare le-am luat pe alea doo de deasupra.

la casa cucoana vede ca pachetul nu are eticheta pentru scanat, nu verifica nici ea (lantul slabiciunilor), scaneaza pe altul, da un retur ca nu era sigura pe ce a facut, io o asigur ca pachetul fara eticheta e la fel ca unul din alea cu eticheta (am luat doua corpuri de 50 cm latime si doua de 75 cm latime), si sa-l scaneze p’ala de doua ori. platesc, alea, si ma duc cu carucioarele la serviciul cu clientii sa aranjez livrarea (impingeam un carucior cu alalalt, trenuletul…). aici un baiat simpatic vorbitor de engleza, ţaca-taca in calculator, am stat juma’ de ora cu el ca nu-i iesea la numaratoare – ii ieseau pe hartie mai multe pachete decat erau in carucior. pana la urma se lamureste el ca e din cauza ca pe bonul de la casa un pachet aparea cu plus cu minus si iar cu plus iar el le bagase drept pachete separate pe lista de livrari

boon, sifonierul vine a doua zi, marţi. imi iau sculele si ma apuc de treaba.

marti seara apuc sa montez doar o bucata pen’ca am lucrat dupa servici si nu am vrut sa bocan vecinilor in cap prea tarziu. miercuri imi iau liber si purced la treaba.

montatul in sine are povestile lui, cum a trebuit să il montam vertical ca nu’l putem întoarce de la orizontala (da coltul de tavan)…

no, miercuri pe la 11 dimineata, dupa ce montasem trei bucati din patru, ca ma pregateam sa celebrez deja, constat ca ultima bucata, fix aia fara eticheta ce trebuia sa fie de 50 cm lăţime, se dovedeste a fi de 1 metru. baietii de la IKEA pusesera produsu’ pe raftul gresit… treaba e, aia de un metru costa mai mult ca aia de juma de metru, i-am pacalit cum s-ar spune, numa’ ca nu pot sa montez sifonierul ca nu se potrivesc usile de 2.5 metri

incepe circul
sun la numărul central (nu poţi suna magazinul direct), cică fac ei dosar cu magazinul si ma suna magazinul mai pe seară sa stabilim detaliile – ciuciu. sun a doua zi joi, tot la centrala, şi de data asta cică o sa ma sune magazinul în 10 minute; au sunat şi au zis că pot face exchange-ul (parcă eram traficanţi de droguri) vineri. vineri sună şoferul şi zice că s-a stricat maşina şi ca vine sâmbătă. sâmbătă se prezintă şoferii (tot aia de căraseră şi marţi) şi aduc piesa, numai ca să constat că mi-au adus tot una de un metru. şoferii că nu e vina lor (asta într-o franceză ce io o chinuiam rău), ceea ce era adevărat (pe ordinul lor de livrare scria într-adevăr că aduc una de un metru şi ridică de la mine una de juma de metru). sun iar la centrală (după ce sunasem şi la magazin pentru că, şmeker, salvasem numărul de la magazin când m-au sunat să-mi spună că livrează, dar am dat de unu de nu vorbea engleză). aia de la centrală deja mă ştia, cică o să mă sune magazinul iar, dar nu crede ca se poate livra azi (sâmbăta). în sfârşit sună magazinul şi spune că livrează luni, mii de scuze, am verificat cu ea numărul piesei şi acum aştept luni.

dacă eram indian le spuneam să livreze p’aia de jma de metru şi p’aia de un metru o ţin drept compensaţie

aici Bucureşti, România.
ora exactă.
(bip.. bip.. bip.. bip.. bip.. biip!)
a fost ora unsprezece.
buletin de ştiri.

şi ce dacă nu e cronologic?

o precizare maieutică: deoarece “casă” înseamnă aici în Berna, “drumul către casă” e un drum circular, carevasăzică. ăsta e un foileton, carevasăzică iară

***
…lungul drum care a început, carevasăzică, pe data de 17 decembrie ale anului trecut, pe aeroportul din Zurich, cu cinci minute înainte de îmbarcare.
o sun pe mama să-i spun ca mă îmbarc şi că ne vedem în câteva ore. zice mama “păi se zboară? – că la ştiri dau că Geneva a închis aeroportul”. “Pf!” zic io, aruncând un ochi pe geam afară – ningea gros ce-i drept – “Geneva e în partea franţuzească, normal că au închis aeroportul pentru puţintică zăpadă…hai că ne cheamă la îmbarcare, vă pup şi ne vedem”

în avion foiala obişnuită. io alesesem loc la margine şi am avut noroc să pic lângă două domnişoare (‘s câte trei scaune pe fiecare parte). pă partea ailaltă, la un scaun mai în spate, doi ţigănoşi ce fuseseră aduşi cu maşina de poliţie – deportaţi probabel. se’nchid uşile, începem să ne mişcăm, vecina de scaun scoate un jurnal şi’ncepe să scrie în el cu carioca turcoaz ceva în engleză, io scot cartea şi aţipesc prompt. mă scol peste cam vro oră (pă ceas), avionul vuia liniştit, pe geam se vedea alb absolut. casc, mă întind, calculez că mai avem vro oră de zburat, şi mă uit iar pe geam. de data asta pe geam se vedeau, defilând încet, nişte copaci.
***
hî? copaci?? ce mă-sa, zboară pilotul mai pe jos să evite radaru’? am ajuns deja pe Otopeni? da’ când, că nu-i supersonic, şi când au plantat ăştia pomi în Otopeni?
mă lămureşte pilotul: “hanţ-ganţ-enşuldigung-kraut-dancheşon” alea, în germană, şi’apoi în engleză că ne pare rău da’ din cauză de zăpadă prea multă nu putem zbura, au fost suspendate toate zborurile din Zurich, ne întoarcem acu’ la terminal şi aflaţi voi mai încolo ce se mai întâmplă, vă mulţumim că aţi zburat cu Swiss Airlines (nu zburasem încă, da’ ei erau mulţumiţi – normal, banu’ ni-l luaseră).
bueeey, noi nici nu decolaserăm! am dormit o ora pe pistă!

***
ne debarcăm, ne ia un autobuz şi ne revarsă la “sosiri” (sosiem, deh), la acolo unde îţi iei bagajele de pe benzile rulante. nebunie, care’ncotro, românii din avionul meu speriaţi că se se întâmplă cu bagajele lor. io, păţit (când am povestit acasă mi-a zis sor’mea să scriu un ghid cu instrucţiuni “ce să faci pe aeroport în situaţii d’astea”), iau prima decizie înţeleaptă: fug repede spre biroul lui Swiss Air să văd pe ce alt zbor or să mă pună, asta până se epuizează puţinele posibile locuri. ca să ajung la birou a trebuit să ies din zona de securitate şi să trec pe la vamă, unde un vameş oacheş mă întreabă de unde vin şi dacă îi permit să se uite în bagajul meu de mână. zic, vin de pe pistă, io de fapt plec dar uite că vin, mama ei de gramatică, na şi bagaju’.

***
la birou coadă ca la pui pe vremuri. mergeau şase birouri, şi tot am stat o oră jumate la coadă. ajung, şi după ceva ţăcăneală la calculator cucoana îmi spune că nu e decât un zbor prin Frankfurt, seara pe la şase, cu condiţia ca avionul din Zurich să plece la timp să îl prindă pe ăla din Frankfurt. zic, da’ mâine la acelaşi zbor din Zurich spre Bucureşti? – nţ, zice, e plin, şi mâine şi poimâine. păi, zic, pune-mă pe zboru’ din Frankfurt că de acolo ştiu că sunt mai multe zboruri spre Bucureşti, oi nimeri io unul.

asta se petrecea pe la 1 jumate deja. zborul de Frankfurt programat pe la şase seara. timp de beri şi de citit, nenică. zic, hai să văd ce se întâmplă cu bagajul meu, acu’ că m-am văzut cu beletu’ în mână. ăia nu te mai treceau prin controlu’ de securitate, că şi aşa nu zbura nimic, m-a băgat o cucoană de la bagaje pierdute pe o uşă şi mi-a zis să mă duc la sosiri bagaje. acolo, haos. românii mei din avion încă se mai învârteau după bagaje; întreb un cuplu şi îmi spun că ei nu le-au găsit încă, au fost descărcate în cărucioare şi că fiecare îşi caută bagajul după culoarea ochilor şi a breteleor prin munţii de bagaje de la câteva (zeci) de zboruri anulate. îi întreb, “da’ bilet pe alt zbor v-aţi luat?” – “nu”, cică, “acum ne ducem”. zic, “succes, da’ cred că io am luat ultimul loc, că mi-au zis că numai locul ăsta îl mai au, prin Frankfurt”. zice cucoana “vai, da’ cum, v-aţi băgat în faţă?” – “nu, doamnă, am stat la coadă ca tot omul, numa’ că m-am dus direct la coadă, nu mi-am pierdut vremea cu bagajele”.

mă’nvârt printre cărucioarele încărcate până sus cu bagaje să văd dacă am noroc. cărucioarele erau – măcar atât – marcate cu foi albe scrise cu pixul, cu numărul zborului; zborul meu nu figura, aşa că mă aşez la coadă la “bagaje pierdute” să văd ce şi cum – timp aveam. mă lămureşte o cucoană că jumate din bagaje sunt depozitate undeva afară, aşa că dacă nu’l găsesc înăuntru înseamnă că e afară şi o să îl pună ei automat pe zborul la care mă îmbarc. bun, sunt liber, zic, la cârnaţi şi bere cu mine. între timp mă conversasem pe SMS cu sor’mea, ţinând-o la curent cu situaţia şi mai ales că o sa ajung în Otopeni pe la miezul nopţii (dacă am noroc), să vină să mă ia şi pe mine.

prin aeroport, beri, stat pe scaune în toate poziţiile, întins, destins, căscat, citit, aţipit, învârtit – se face cinci-jumate. mă prezint la poarta de îmbarcare pentru Frankfurt unde un birou gol şi o placă electronică mă informau că nu se zboară încă – nu a venit aeronava din Frankfurt, şi nu se ştie când vine. alt întins, bănci, bere, citit, semeseuri cu coiotu’, căscat.

***
într-un final am plecat din Zurich spre Frankfurt pe la 10 seara, aflând deja de la sor’mea pe SMS că aveonu’ din Frankfurt spre Bucureşti a decolat regulamentar (sau aproape). tot sor’mea mă informează că mai am zbor din Frankfurt a doua zi la 10 dimineaţa.

spre Frankfurt nimic spectaculos, în afară de faptul că am apucat să comand două vinuri roşii, şi în afară de faptul că la aterizare aveonu’ a atins pista cu roţile, o secundă, şi şi-a luat zboru’ iar (viteză mare, pistă îngheţată). în liniştea oarecum tesnionată de se lăsase în avion se aude vocea stewardezei-şefă, uşor tremurată, “errr… as you can se, we weren’t able to land… so… we are going to…” “[go around and try again]” ar fi vrut să spună, da’ n-a apucat că a continuat un pasager cu voce tare “… Berlin”.
hohote.

în Frankfurt haos – io nu ştiu cum dreaqu’ a apucat aveonu’ de Bucureşti să plece, că erau mii de persoane la diverse cozi la diverse ghişee, apă la PET distribuită gratis, dăscălime, popime, cetăţeni, nebunie. mă aşez la coadă şi nimeresc lângă un bulgar care locuia în suedia undeva. băi, erau cozi de nu le vedeai finalul, şi asta la 12 noaptea. mai aia, mai ailaltă, mai stai de vorbă cu bulgarul, că una, că alta, se face ora 1. cocoanele de la ghişee ne anunţă că se închide taraba, că şi aşa nu mai zboară nimic, şi că (la protestele urlate “we need information!”) aceeaşi inormaţie o să o aflăm şi dimineaţa la 6 când se redeschid tarabele. şi că au pus paturi de campanie la sosiri unde sunt se ridică bagajele şi că asta e, vă dorim somn uşor.

ei, şi aici am luat eu decizia înţeleaptă numărul doi (din trei): am ochit io că unii s-au reîntors la coadă la “check-in” şi îşi instaleaza tabăra acolo, geci întinse pe jos, păturici de prin bagaje, hopaaaa! zic, iote ce idee bună, dorm la coadă şi sunt în faţă mâine. am lăsat grosul lumii să se certe cu ghişeistele şi m-am dus fuguţa să-mi iau loc. uitai să spun ca în avion ne spuseseră că am fost puşi pe zborurile de a doua zi, care unde se ducea, da’ tot trebuia să stau la coadă să-mi iau cartea de îmbarcare; şi dacă mă duceam la paturile lor de campanie şi mă întorceam dimineaţa, găseam o coadă kilomettrică de care nu scăpam în patru ore.

şi aşa mi-am aranjat io gecuţa şi pulovăraşul pe jos, cărticica-cărticică şi apoi banda de urechi peste ochi să pot dormi

în poza a doa’ se vede gecuţa mea maro, şi rucsăcelul si Juhadul Butlerian lângă bulgarul încă nedecis.

***
băi, şi am dormit pe cement la coadă la check-in, ca pe vremuri la coadă la tacâmuri. familii cu copii, bunici cu nepoţi, care cu ursuleţul în braţe, care schimbaţi în pijamale şi trening, unii defilau cu periuţa de dinţi spre baie, era ca în tabără.
trei ore, de la 2 noaptea la 5, nu m-am întors, buşteam am dormit. la cinci când mă trezesc, nebunie: mii de oameni iar, coada de un kilometru – cozile, de fapt, că am dormit în două cozi mari la două grupuri de ghişeie.

şi se face şase. şi coada de alături porneşte. şi se mişcă. şi la noi la ghişee nu vine nimeni. începem să aplaudăm, să fluierăm, nimic. ce să faci? – eram în faţă, să mă duc la coada care merge şi să mă aşez la 135 metri în spate?? băi, turbam. se face şase jumate, plec prin aeroport să întreb un oficial – nu ştia nimeni nimic, evident. mă întorc fierbând la coadă şi îmi spun vecinii că s-a anunţat că se deschide la 7 şi la noi. băi, când au venit ăia să deschidă, vreo şase-şapte erau, au fost primiti ca Michael Jackson, băi, cu urale, aplauze, chiote, gata-gata să facem şi valuri.

voioşie, zâmbete, parcă eram fraţi. e, şi vine o cocoană, nemţoaică, cu un cărucior plin de bagaje, să se bage în faţă. măi frate. ca nişte câini turbaţi am sărit pe ea, în germană, în engleză, în toate limbile. “nu, că nu vreau decât să rebook..” “ceeee?? şi noi ce crezi că facem aici? de ieri dormim pe ciment ca să rebook!! afară! huideo! la oase!!”

coada a mers şnur, în juma’ de oră m-am văzut cu beletul în mână. care a fost primul lucru de l-am făcut? – m-am dus şi mi-am comandat o porţie de cârnati cu cea mai mare bere de o aveau.

***
pe la 11 pleca şi avionul spre bucureşti. SMS-uri iar, când aterizez vă dau de veste să ne sincornizăm – plecam direct la chef la Gulia de la aerpoport.

***
a, a treia decizie înţeleaptă: în bucureşti era clar că bagajul nu o să ajungă, aşa că după cinci minute de aşteptat la banda rulantă m-am prezentat la biroul de bagaje pierdute, unde se mai prezentaseră înaintea mea încă doi. la fix 45 secunde după ce m-am dus acolo au început să vină şi restul, si în două minute erau câteva zeci de oameni la coadă – treabă de două ore pe puţin, cu completat (fiecare) de formular-tip, certat în stilul pur românesc (de parcă tipa e la bagaje pierdute e vinovată)

va urma, ţuica într-un episod viitor..

având în vedere că în curând voi avea trei certificate de căsătorie în trei ţări diferite pe trei continente diferite şi anume:
– unul de Oregon
– săptămâna viitoare mă duc să iau unul de Tokyo (buey, cu tot tacâmu’, în kimono la templu shinto şi cititnd un manuscript cu ce m-or pune ei să recit)
– anul ăsta – aşa să-mi ajute Dumnezeu – o să obţin unul şi de Ploieşti

…discutam cu colegul meu brazilian căsătorit cu o elveţiano-italiancă şi ziceam băi, în condiţiile astea un divorţ e bătaie mare de cap băi. păi unu, toate actele în toate limbile pământului. călătoreşte pe la toate primăriile pământului. dă declaraţii, taxe, ştampile. vino înapoi, ca ai uitat să apostilezi nu’ş ce. alte taxe. tradu decizia din Tokyo în Oregon. du-te la consulat, plăteşte taxa consulară.

etc.
etc.
etc.

păi măi fată măi, hai să mai bem un vin, îţi mai fac un masaj, uite, promit că îţi aduc flori mai des, ce naiba, dacă divorţăm pe trei continente nu mai avem dracu’ ce’mpărţi. hai, uite, am luat nişte lumânări roz ce zici?