…au început să fie arestaţi unul câte unul. sper să primească maximum de ani de community service. să mai pună mână şi pe câte o mătură, for a change

de la o vreme mă inervează extraordinar de mult clişeele
…precum şi chestiile ce ţin (exagerat) de thumos

adicatelea mi-am luat bicicleta.
dar nu am fost suficient de patriot local sa o iau din elvetia unde e de doua ori mai scumpa. m-am dus in Basel la amicii G. si L. (sa le vad noul bebe) si amicul G. m-a dus in plimbare pe jos in partea germana a orasului unde se afla si un magazin de de toate, inclusiv biciclete.

asta sambata; duminica am scos-o la probat si m-a prins cea mai torentiala ploaie de am vazut pana acum.
dar merge bine. tre’ sa petrec cateva ore să o reglez, ca are vitezele cam vraiște (mi-am comandat carte de reparat biciclete pe amazon dot com); mi-am luat ceva scule, ulei de uns lanțul, o șa mai moale cu gel nu’s-de-care. numai casca nu iau, iote asa. am luat si o cazatura deja, am incercat sa sui pe o bordura (scunda) cam oblic si roata nu a dorit. dar avand io reflexe bune polizate in ani si ani de catarat copaci si bolovani la plostina, am controlat frumos caderea (nu am cazut de fapt, doar bicicleta sub mine s-a pus pe o parte)

deci, dom’le, gata, nu-mi mai este rusine sa ies in lume. aici daca nu ai bicicleta e ca si cum ai umbla fara pantofi – posibil, dar pffffff!….

mai urmeaza sa-i dau un nume. ma gandesc la “zoica” in amintirea pisicii mele petrecarete din garsoniera.

de câteva zile, pe străzile bernei, m-a lovit un sentiment de familiaritate. începea de la nas.

acum m-am prins, in sfârșit.

au înflorit teii.

preluasem mai demult un set de “ce vor bărbaţii” (mi-a adus aminte lebăda de ele cu referirea ei la culori)

trebuie oleacă adăogită ediția

1. we mean what we say and we say what we mean. “yes” really means “yes”, and so does (especially so) “I don’t know”. it’s not that we want to be rid of your questions.

1. we understand you don’t care about technical stuff – we don’t care about blouses and knickknacks either. but if we say it needs to be (or to be done) in a particular way, take our word for it.

1. tell us what it is that needs to be done by us, and when. NOT how. if you know how, you can do it yourself

1. ask questions when you need an answer, not when you need a particular answer.

1. sometimes we like it quiet.

1. don’t nag

1. don’t nag.

1. don’t nag.

1. TO BE CONTINUED (there’s – of course – more)

acu’ ceva vreme (sa tot fie un an si ceva) am cumparat, la insistentele lui Toshiko, un ceas d’ala radio care proiecteaza imaginea pe pereti
cam ca asta:

asa. l-am luat, l-am pus pe tablia de la capul patului, si acum proiecteaza frumos, in culori albastre, ora exacta pe tavan, asa ca incat daca stai in pat pe spate, te poti uita la ora ca la film, toata noaptea.

asaaaa. ei, dupa ce am instalat ceasul cu pricina s-a intamplat ca am avut doua randuri de musafiri care au dormit in patul respectiv. si: in ambele cazuri doamnele au fost cele incantate de ceasul pe tavan, nu domnii (care au declarat ca e de fapt cam enervant, ca daca au insomnii si mai vad si cat e ceasul, e deprimant).

deci, doamnelor, curiozitatea mea: care e faza?

întâi și întâi, laurențiu cazan e buzoian. așa.
și’apoi, să-l ascultăm oleacă cu sunetul ploii sale
așa.

în liceu am tot fost cărat în practici agricole, de toamnă, ba la struguri (cu cazare, un fel de tabără de dixtracții da’ mai și munceam), ba cu transport zilnic (săracul șofer ce-i auzeau urechile), la diverse legune precum cartofi, ceapă, fasole verde, ba la porumb.

la porumb mi-aduc aminte că ne puneau la două activități de bază: fie încărcat de bene cu porumb cărat de alții, fie cules de pe câmp porumbul (sau, de fapt, alergat după știuleți rămași în urmă)

și uneori ploua

și cântam așa (cu chief):

“picură ploaia încet peste noi
am ieșit cu toții pe câmp
nimeni nu are milă de noi
am ieșit să culegem porumb…
[refren]
e’un chin, e’o durere
să urci porumbu’n bene,
dar și mai crunt
e să-l culegi din câmp…”

asta se întâmpla la… unde dracu era oare? – pe lângă Teleajen…când ne-au cazat în niște barăci înghețate și am ars lemnele milițianului de locuia alături (sobe aveau barăcile naibii), și a venit ăsta cu găleata de apă și gură mare, “hoților!” și ne-a stins focul, da’ prostu’ nu l-a stins bine că a mai rămas jar si l-am reaprins, tot cu lemnele lui.

da’ asta e altă poveste

aici se mută comentariile nașpa.
kabaddon primește premiul “mulliganoglu”, și dooj’de săbii în cap

este început de decembrie 2010. mă aflu in Metz, un pitoresc oraș medieval de pe malul Mosellei, în Lorena.
un pospai timid de zapadă anunță un Crăciun ce stă sa vină, cu turta dulce, vin fiert si jucării. ne-am plimbat prin orașul vechi, printre tarabele multicolore, patinuarul instalat ad-hoc și roata mare a tiribombei

luminile felinarelor sunt domoale, galben aurii. e liniște.

pe malul apei sălciile picotesc, așteptând o primăvară ce e încă departe. dar nu sunt supărate. râul clipocește ușor, reflectând înapoi lumini pâlpâitoare, ca de lumânare, venite prin geamul parcă fumuriu al felinarelor galbene.

un cuplu de rațe, el si ea, plutesc legănat aproape de mal. poate și-au dat întâlnire aici. zâmbesc, nostalgic.

din întuneric doi bulgări de zăpadă țâșnesc, la interval de nici o secundă, aterizând în mijlocul cuplului acvatic. o explozie udă, și perechea țâșnește, în fâlfâit zăpăcit, în direcții opuse, dispărând în întuneric. după încă o secundă una dintre rațe reapare, scurt, alergând în direcția corectă.

e început de decembrie în Lorena. pace.

..că la dumnealui pe blog sunt proscris se pare.

pe cafeina.ro am ajuns la recomandarea amicului R., care mi-a spus că e un blog scris bine, analize politice lucide și la obiect. mă rog, analiza politică nu prea este interesul meu, dar am încecat.
şi mi-a atras atenţia – printre altele – o discuție despre monarhie, asta pentru că și puck scrisese ceva pe tema asta, în contra monarhiei (destul de serios), iar la articolul mai sus citat o comentatoare (Lumi) şi-a exprimat nişte opinii anti-monarhie. comentatoare căreia i-am răspuns și eu, răspuns la care am primit o replică tare agresivă (deși cu nişte miștouri cam infantile, gen “tu nu ai învățat la școală?”) de la abbadon, şi care face subiectul (şi cauza ) postului de faţă.

nu prea am înțeles agresivitatea lui abbadon la adresa mea (în esență m-a făcut prost), pentru că de fapt susțineam punctul lui (sau al blogului, autodeclarat promonarhist). o explicaţie ar fi că deja comisesem păcatul de a-l contrazice pe abbadon (şi comparaţiile lui cam puerile – pe lângă atitudinea la fel de agresivă, “tapirule, eştit total pe lângă”) la postul despre obama şi osama.
recte abbadon a atacat direct persoana, şi nu ideea.

ceea ce i-am spus şi în răspunsul meu – citez din memorie:

nu e vorba de asta; dar am presupus că regulile pe care le-aţi postat cu atâta sârg vor fi respectate şi de autorii blogului. mă refer la regula argumentului “ad hominem”, aka “argumentul cocoşilă” – mai pe scurt, argumentul “bă, eşti prost”, ca in comentariul dumitale anterior.
dar asta într-o lume ideala. în realitate este blogul tău, şi aici eşti mai egal ca alţii.

(bănuiesc că acest comentariu va fi considerat înjurătură şi nu va trece de moderare)

ceva pe ideea asta.
adicătelea, răspund aici, chiar dacă degeaba.
şi dedic (oarecum) postul ăsta lui alş, de la care am învăţat că nu bine să (sau că e bine să nu) înghiţi rahat de la alţii.

na, să vă spun neşte inveţii proprii

deci.

se iau roşii bune, se taie felii. e bine să fie mici si zemoase să-şi lase zeamă, nu ghiulele d’alea de se vând în pre-sezon, coapte în raft cu seringa.
ceapa roşie se taie solzi (nu măruntită), adică lăsate semilună. după tăiere se stoarce în pumni cu sare grunjoasă şi se trece repede prin jet de apă, dupe care se usucă pe un şervet de bucătărie.
mai trebuie mărar verde tocat, sare şi piper după gust, si un căţel de usturoi zdrobit (sau doi dacă sunteţi brave

trebile astea se amestecă în castron
se asezoneaza cu ulei bun (ulei de măsline dacă nu e prea puternic mirosul).

şi la sfârşit se pune peste treaba asta smântână. d’aia adevărată, toate grăsimile in ea, nu var cu apă. crème fraiche dacă se găseşte (asta nu e acidulată), sau smântănă (aia acudulată de îi zic engrezii sour cream).

este dumnezeiesc. nu merge ceapa cu smântâna? – ia încercaţi

cum ne recita profesorul Botezatu de geografie, în liceu:

Vin hunii şi ostrogoţii
vin vandalii, vizigoţii,
vin avarii si gepizii
şi la urmă sanepizii!

pentru cine vrea şi pofteşte.

o scriere de pe cafeina dot ro mi-a reamintit o idee mai veche.
şi anume să facem o listă cu unul-două-nouă obiecte de le-am cumpărat la un moment dat (sau ne-dat), ob’ecte pe care le-am folosit într-adevăr. dacă nu te poţi gândi la un astfel de ob’ect, e cam grav….că iote io, am un abula rasa, ca nu mă pot gândi decât la ibricul roşu, fix ca ăsta de aici, cumparat acu’ un an jumate de la o tărăbuţă din piaţa de la Hale din Ploieşti şi cărat în Elveţia la bagajul de mână. fac zilnic cafea in el, dimineaţa, plus ceai, vin fiert, hot apple cider, et caetere. a, şi mai am o gentuţă d’aia de umăr, mică, de-i zicea “borsetă” când eram io mic, cu ea mă duc la servici cu sandvişul în ea, cu ea în oraş, cu ea peste tot. şi să mă baţi dacă mă mai pot gândi la ceva….

a doua leapşă e aşa, să povestiţi ce voiaţi să va faceţi când eraţi mici şi, doi, dacă v-aţi schimba brusc cariera, ce v-aţi face acum. io unul voiam să mă fac macaragiu, şi acum m-aş face bucătar profesionist, să fiu Maestrul Tapirul laIron Chef America, alături de Mario Batali, Masaharu Morimoto şi Cat Cora.

nu m-am putut abtine

la birou avem un super-mega coffe-maker elvetian, facut de compania Jura, se cheama el IMPRESSA XS90
super-mega pen’ ca costa vro peste $2000

botoanele cu care alegi ce si cata cafea vrei s-au cam estompat de la atatea apasari, asa ca cineva a lipit cu scoci biletele de hartie care spun “1 coffee”, “2 coffees”, “1 espresso”, “2 espressos”.
in dreapta cum te uiti e furtunasul cu care poti sa faci spuma la capuccino

si nu m-am putut abtine; am pus si io un biletel identic pe care scrie “1 vodka”

dom’ne, ce bun e google ăsta.

azi nu’ş ce-mi vine, ce amintire îmi strafulgeră prin faţa ochilor, şi îl caut pe net pe prietenul T. cu care am fost coleg acum mulţi ani la postliceală, şi căruia îi pierdusem urma tot acum mulţi ani.

io nefiind prea tocilar de felul meu, nu am intrat la facultate din prima. voiam io medicină de când mă ştiu şi citeam cărţi de popularizare a igienei la sate găsite la Ploştina sub patul din foişor, da’ n-am intrat din prima, asta e. era anul de graţie 1991 (anul ăsta am întâlnirea de dooj’ de ani de la liceu, să ne vedem care burtoşi, care chelioşi, alea). am picat la trei puncte, al cincilea sub linie (sau al cinşpelea, nu mai ţin minte), adică o întrebare de fizică (întrebarile mai grele erau de 3 puncte), sau două de chimie (care erau de câte două puncte de căciulă).

m-am întrebat foarte deseori, cum ar fi evoluat viaţa mea dacă nimerem corect – din greşeală – o întrebare dintre alea la care am răspuns la întâmplare şi, din întâmplare, am ales răspunsul greşit? – aş fi început facultatea în 1991, nu în 1992, cu alţi oameni, în altă formulă; o grămadă de oameni pe care i-am cunoscut în facultate şi mai ales la cămin (relaţia mea cu ei, de atunci şi de acum, definindu-mi viaţa în mod profund), pe aceşti oameni nu i-aş mai fi cunoscut (sau poate că da, unii dintre ei, dar circumstanţele ar fi fost totalmente diferite si probabil şi relaţiile). viaţa mea ar fi luat o altă turnură.

tot anul ăla, vara aia, după eşecul la facultate, am plecat într-o tabără la mare, prin clasa lui tanti L., care învăţătoare fiind, avea locuri de tabără ce nu se ocupau. la Eforie Sud am fost, memorabilă vacanţa, că s-au nimerit, cu altă şcoală, şi nişte colegi de liceul ce de-abia îl terminasem. io eram cazat cu ai mei părinţi în cameră, dar după prima seară m-am mutat în cameră cu Chief şi Doni şi Levente, iar pe ai mei îi mai vedeam numai la masă, că de mâncat mâncam grupaţi pe şcolile cu care venisem (îmi zicea tata, dimineaţa, după vreo două zile, “te-ai ascuţit ca lupta de clasă”).

bon, deci eram la mare, dimineaţa de obicei mă târâiam chior de somn la micul dejun cu ochii roşii. şi’ntr-o zi mă preia mama, direct: “la toamnă dai la postliceală!!”. noi mai avusesem discuţia asta, că aveam să stau un an acasă (eram convins ca următorul an o să intru), şi io ziceam că ce rost are să dau dacă tot la medicină vreau să ajung…

la postliceala sanitară, carevasăzică.

zic, “da’ ce se’ntâmplă, maman, ce aşa brusc, mă luaşi de dimineaţă?” – “păi nu auzişi ce s-a întâmplat??” – “nu, la discotecă nu dădură ştirile” – “e jale in rusia, puci, îl dau jos pe gorbaciov, crimeea, alea, or să vă ia pe toţi în armată ăştia neterminaţii şi cine ştie unde ajungeţi, muriţi pe acolo”

te pui cu maman? – am dat examen la postliceală. şi am intrat că tocisem suficient cât să nu intru la medicină.

ei, la postliceală l-am cunoscut pe prietenul T. postliceala funcţiona (încă) pe principiul “liceu”, cu clase de 36 elevi, extemporale, teze, ascultat la tablă, alea (expresia “alea” de la prietenul T. o am). noi în clasa de 36 eram doi băieţi, restul fete, majoritatea spre 30 ani, care încercaseră una-alta în viaţă si deciseseră că postliceala sanitară este o soluţie mai bună (cred că se înfiinţase de curând, deasemeni). fete simpatice, dar nu prea mai erau în spiritul de distracţii de adolescenţi cam tembeli cum eram noi.

io cu T., musai să compensăm.
câte amintiri nu am… viaţa mea de distracţii de adolescent, “saturday night fever”, a început în postliceală, nu în liceu. liceul mi-l amintesc vag, eu nu eram suficient de maturizat, şi eram suficient de timid. nu ieşeam din găoace incă.

la postliceală aveam două zile pe săptămână teorie (căte opt ore pe zi), şi trei zile de practică. zilele astea de parctică tot in aceeaşi clădire se făceau, aceam o clasă preschimbată în “salon de spital”, cu un pat in mijloc, dulăpioare, mese şi scaune de-alundul pereţilor, unde doamna dirigintă Zamfir ne învăţa secretele meseriei. aici am făcut io prima dată injecţii, aici am învăţat cum să “prind o venă”, sau cum se schimba patul cu bolnavul în pat. pe asta chiar mi-o amintesc, că au căzut sorţii pe mine să fiu “bolnavul”, şi fetele să practice pe mine.

orele de teorie erau cam plictisitoare, ca orice ore de clasă. nu prea îmi făceam probleme, majoritatea erau chestii de le toceam oricum (anatomie, fiziologie, alea), sau chestii în care eram interesat.
da’ era plicticos, mai ales că durau până seara.

mi-aduc aminte că într-o iarnă ieşeam noi de la ore, era deja seară târziu şi şcoala goală (funcţionam într-o şcoală generală). întuneric beznă, luminile stinse pe coridor, clasele celelalte goale şi întunecate. într-un impuls deschid uşa unei clase goale, bag capul înauntru şi trag un răget de se scutură geamurile. închid uşa şi mă întorc spre T. care stătea şi se holba la mine cu ochii mari. “hai, nu vii?”-zic. “ce-a fost asta??!?” zice el stupefiat, “nimic”, zic, “eliberez din stres”. crimă şi pedeapsă, după aia ne tot închipuiam ce s-ar fi întâmplat dacă din întâmplare în clasa aia ar fi fost un cuplu de elevi îndrăgostiţi sărutându-se.

postliceală, da.

azi am săpat jumate de grădină. am re-săpat de fapt, că o săpasem şi astă toamnă – sunt patruzecişitrei de motive pentru care trebuie să sapi grădina toamna: afânezi pământul şi-l pătrund apele mai uşor, scoţi rădăcinile de buruiană la suprafaţă să se usuce/îngheţe, e mai uşor de săpat si scos buruienile in primăvară…aşa, patrujdoi…şi în primul rând e fun
acu’ tre’ să mă gândesc ce să pun. am roşii în cutiuţe în sufragerie la geam, să se facă răsad, am luat cinci metri de morcov (parol! aşa scrie pe plic), vinete seminţe şi o să urmeze ceva raite prin piaţă după alte răsaduri şi seminţe. ridichi nu mai pun că am pus anul trecut, am mâncat patru, şi restul le-am lăsat să crească cum vor ele. ştiaţi că ridichile cresc de aproape doi metri? bălăria, nu căpăţâna.

de plantat am plantat “nemţoaice” (cum aveau ţăţica Neacşa şi ţăţica Tudora), roşii, lângă gardul de la stradă, si am mutat în grădină narcisele galbene de le cumpărasem lui Toshiko să-i mai ridic moralul, că era răcită şi cam înegurată. tot lângă gard; florile s-au ofilit deja, dar planta e încă verde si bulbii or să răsară la anul.

mă’ntrev dacă e voie să dau foc la uscături, am un morman chiar lângă tei.

pe stradă practică practicanţii de la  şcoala de şoferi, trec fete pe tocuri, frumos mirositoare, şi biciclişti.plus copii chirăiţi – trecură două fetiţe pe unicilcu, e modă mare în Elveţia.

au răsărit şi lalelele plantate astă toamnă, bucurie mare. lalele pinocchio, hehe. leuşteanul plantat anul trecut a răsărit iară, e verde-viguros, iar hortensiei i-au dat nişte muguraşi plăpânzi. pătrunjelul l-am pus pe balcon, că e mai uşor de ajuns la el din bucătărie (‘mi-aduc aminte cum mă trimitea mama in grădina, proaspăt venit de la şcoală, să culeg o mână de pătrunjel si una de mărar pentru ciorbă).

deci carevasăzică a venit primăvara, caisul vecinului a înflorit, grădinile se pregătesc de treabă, iar copii ţopăie prin cartier nevoie mare.

uitându-mă prin blogroll-ul sor’mii, îmi cad ochii pe o pagină.

se cheamă “Asociatia Japan Culture Shop”
şi se află la pagina http://www.japanculture.ro/
şi are drept scop acela că “sustine si promoveaza cultura japoneza si urmareste prin toate mijloacele pe care le vom prezenta mai jos crearea cat mai multor oportunitati de comunicare si de schimburi interculturale intre cultura nipona si cea romana.”

vede cineva ironia?