Yearly Archives: 2008

domnului Pleşu

by

într-o marţi Madelin se mira – printre altele – de un articol al domnului Pleşu dintr-un număr recent al Dilemei Vechi, intitulat Despre scris. Discuţia de la Madelin a deviat, însă, odată cu manevra -dealminteri reuşită – a domnului Alex. Leo Şerban de a împinge discuţia către subiectul dumisale preferat din ultimul timp, şi anume presupusul conflict blogher-creator pe hartie, într-un repertoriu “noi şi ei” banal prin universalitatea sa, în timp şi spaţiu. Discuţia a luat proporţii catastrofice şi a eşuat banal în adjective.

Reiau aici nedumerirea lui Madelinei, adăogând-o şi pe a mea: totuşi, de ce îl dereanjeaza pe domnul Pleşu că se scrie mult? Şi, de unde ştie domnia sa că se scrie prost? Dacă a folosit, pentru alegera eşantionui reprezentativ, ratingul atunci zic şi eu ca Madelin, poate că domnul Pleşu e ageamiu în ale internetului. Dar nu cred, totuşi, că domnul Pleşu ar fi ageamiu, cred că pur şi simplu domnia sa asociază direct, în ecuaţie, mult cu prost. Sau poate că nu? – domnia sa zice, citez, “se scrie prost, dar se scrie mult.” Verdictul pare că e dat deja, se scrie prost şi, colac peste pupăză, se mai scrie şi mult. Se scrie prost, domnia sa uită să precizeze, cum? Ca medie statistică? – mă întreb cum se calculează asta; cei puţini care scriu bine scriu de fapt prost? Ce anume înseamnă “prost”? Întreb nu pentru că nu aş avea eu vreo definiţie, dar aş fi fost curios să aflu definiţia domnului Pleşu. Care, am constatat spicuind prin articolele domniei sale în Dilema Veche, pare a fi nemulţumit de absolut orice. Se scrie mult şi prost, se citeşte puţin şi prost, se face gălăgie pe stradă multă şi proastă. Etc. Toate acestea fiind, în analizele dumnealui, cacteristici româneşti şi, mai ales, caracteristici ale timpurilor de acum.

Domnule Pleşu, aş întreba, dumneavoastră de ce scrieţi săptămânal la revistă ? Am-n’am ceva de spus, până miercuri trecute fix eu trebuie să scriu. Nu mă refer la operele cele mari (deşi chiar şi aici unii au dubii şi întreabă întrebări pertinente), ci la articolăreala asta săptămânală de dat cu biciul în români. Întreb, pentru că poate acolo se află şi unul din răspunsuri. Se scrie mult, şi ce dacă? Pleşu scrie săptămânal banalităţi (proaste. Şi multe.), şi ce dacă? Foarte bine că se scrie. Cineva ar putea argumenta ca domnul Pleşu nu critică, doar constată – aşi. Domnia sa critică, superior, şi ne dă şi o lecţie la sfârşit. Care apropo de lecţie, domnia sa spune

În realitate, scrisul nu e niciodată o operaţiune de „execuţie“ tehnică a unui proiect prealabil. Oricine a practicat, intensiv, exerciţiul scrisului, ştie că el nu e punerea (finală) în pagină a unei căutări, ci căutarea însăşi….etc

Asta se aplică şi articolelii dumnealui de duminică? Hm.

Şi de fapt aş mai întreba ceva. La Păltiniş, când vă adunaţi şi scriaţi, de ce o făceaţi? S-a scris atunci numai bine? Şi a fost rău că s-a scris, fie şi prost? Şi întrebarea mea cea mai mare este, dacă pe vremea Păltinişului venea cineva, zâna bună să zicem, ar fi transplantat în România, brusc, Internetul, nu s-ar fi întâmplat acelaşi fenomen, de luare cu asalt a internetului de către grafomanii pitiţi pe la Păltiniş? – ba io cred că da, şi ar fi fost mai bine pentru cultura românească de azi.

Eu cred că de fapt wandering elf are dreptate (şi madelin), nu e vorba că se scrie mult, ci e problemă că se scrie necontroloat de domniile lor (teoria lui wandering elf); se scrie mult pentru că nu se scrie pentru bani (teoria lui madelin), la fel cum pe vremea Păltinişului acei entuziaşti scriau din entuziasm, şi nu pe bani. Se pare că domnul Pleşu a cam uitat entuziasmul ăsta juvenil/adolescentin, ancorat fiind în sinergismul faptelor unei gazete care trebuie să producă şi să se reproducă înainte de deadline. Şi mai e şi teoria mea, că se simt ameninţaţi. Asta transpare şi din articolul domnului Pleşu, într-o expresie mică pitită pe undeva printre paragrafe, dar esenţială pentru diagnostic,

poţi fi sigur că vei fi citit (o certitudine care îi lipsea grafomanului „tradiţional“), poţi să te baţi pe burtă cu oricine şi eşti liber de orice răspundere, de vreme ce nu semnezi.

.
Problemă mare, la fel cum mă bat eu pe burtă chiar acum. Dar cine sunt eu? Un grafoman pitit în spatele unei porecle. Ei şi?

PS şi apropo de răspunderea din spatele semnăturii (văd de unde şi-a cules domnul Şerban argumentul), în presa scrisă, de jurnal sau de cultură, CE răspundere aveţi domniile voastre???

PS2

Şi nu o dată, la capătul frazei, al paginii sau al cărţii abia încheiate, te vezi întîmpinat de un sens diferit sau cu totul nou faţă de cel pe care l-ai avut în minte la început. Scrisul tău te-a dus mai departe decît propriul tău gînd. Scrisul tău s-a dovedit mai ingenios decît tine, ceea ce e totuna cu a spune că scrisul tău nu e doar al tău. Şi e cu atît e mai puţin al tău, cu cît e mai izbutit.

La dumneavoastră, domnule Pleşu, se mai întâmplă? În articolele de le citesc la Dilema nu prea văd că s-ar întâmpla. La capătul niciuneia dintre fraze.

semnături

by

bă, gata, azi s-a semnat protocolul de la sion. Am căpătat ultimele semnături pe teza de doctorat, ie oficial de’acu, sunt doctor.

am uitat sa spun ca atunci cand m-am dus la sefa departamentului pentru ultima semnatura, mi-am incuiat cheile in birou si a trebuit sa reintru pe geam.

împricinatule de corn, pă partea dvs care e situaţia?

razboiul bicicletelor

by

mai, o fi criza petrolului, criza financiara globala, criza din Golf, dar constat ca la mine la bloc a inceput razboiul bicicletelor. Pana anul asta eram regele de necontestat. Blocul are in spate, in parcare, un rack special pentru priponit biciclete dar, cum mi s-a furat deja o bicicleta de acolo (azi am vazut un cablu taiat, semn ca s-a furat alta bicicleta), am inceput, inca de acum doi ani, sa imi priponesc bicicleta in fata blocului, de balustrada, pe platforma inaltata de la intrare (pe care te urci folosind cele sase trepte, daca vii dinsre cutia postala, sau pe planul lung inclinat pentru wheelchair, daca vii dinspre campus). Aveam locul meu, tehnica mea, nu ma perturba nimeni. Anul asta, stupoare, au aparut, pe langa bicicleta mea, inca sase biciclete care revendica locrui la balustrade. E o vanatoare continua, care unde sa isi lege bicicleta cum. Deocamdata a mea e exilata jos langa cutia postala, la picioarele celor sase trepte.

Nu se mai poate asa, tovarasi.

amintiri pe centură

by

blocul meu din Ploiesti este ultimul bloc din oras, cum iesi spre Păuleşti. În spate sunt grădinile locatarilor, ţevile, liziera de copaci, şi apoi câmpul. La vreun kilometru mai încolo se găseşte şoseaua de centură a Ploieştiului, paralelă cu blocul. Mai e şi semi-centura, cum o numeam noi copiii, un drumeag pietruit care tăia câmpul de-a latul, ducând către o clădire mică şi pătrata despre care niciodată nu am ştiut ce este. Uneori chiar ne încumetam până la semicentură, vara prin lanul de grâu culegând maci, sau iarna, când ne duceam să scriem in zăpadă cu paşii.

Când mă mai mărisem un pic, obişnuiam să o iau la pas cu amicul Cătălin pe şoseaua ce duce spre Păuleşti şi intersecta şoseaua de centură, la vreun kilometru de oraş. O luam de regulă prin spatele blocului printre copaci, ieşeam la şosea cam în dreptul Judeţeanului, în staţia IRTA, şi apoi la pas către centură. Şoseaua de ieşire din Ploieşti e însoţită, miraculos, de o alee lată de promenadă, care te merge până la şoseaua de centură. De ce au proiectat edilii oraşului aleea aceea, nu ştiu; adică, de ce e clar, pentru promenadă, dar cum de s-au gândit dumenalor la aşa ceva nu ştiu. E destul de animată aleea respectivă de obicei. E o alee lată, mai lată ca un trotuar obişnuit, cu asfalt crăpat pe alocuri, separată de şosea de un brâu îngust de pământ dezgolit aglomerat de cutii, sticle, pachete de ţigări şi ce mai aruncă lumea de prin maşini, pe care cresc tufe mai mari sau mai mici, după cum le-a fost norocul şi lumina. La intersecţia cu şoseaua de centura se găseşte un piedestal de vre-o juma’ de metru înălţime, rotund cam pe la 4-5 metri diametru, cu nişte capace de canal în mijloc – vre-o gură de acces în măruntaiele extinse ale oraşului. Pe piedestalul ăsta obişnuiam să mă opresc cu Cătălin şi să discutăm de câte’n lună şi în stele.

Domne, multe tâmpenii am mai făcut noi pe şoseaua dinspre şoseaua de centură…Mi-amintesc că odată am găsit un şanţ săpat pe marginea aleii, îngust dar adânc, cred că pentru firele de telefon. Curioşi am coborât în el (eram de vârsta liceului) şi acolo am rămas, la taclale – cred că pentru că era mai umbră ca afară, unde era o arşiţă teribilă. Frumos a fost când s-au apropiat alţi doi plimbăreţi ca noi, fără sa realizeze ca în şanţ e cineva. S-au apropiat vorbind şi, de curiozitate (cred că asta e în genele oamenilor, cel puţin la masculi, nu poţi să treci pe lângă un şanţ fărăr să te uiţi în el) au aruncat o privire trecătoare în şanţ, fără sa-şi întrerupă discuţia. Au sărit cam un metru înapoi când au dat ochi în ochi cu noi.

Ne mai duceam iarna când distracţia mare era să dăm cu bulgări de zăpadă in autobuzee IRTA ce-şi deplasau navetiştii din oraş în comunele mărginaşe şi înapoi. Distracţie mare când îi vedeai cum tresar puternic din amorţeala de după o zi de lucru când bulgărele lovea geamul la un pas de nasul lor moţăit.

Al’dată găsisem io un băţ mai lung aşa, de vre’o doi metri jumate, cu care mă tot jucam (“bă, o să-mi scoţi ochii cu ăla până la urmă” zicea Cătălin ferindu-se – io făceam pe luptătorii ninja la un moment dat). Nemaiavând eu nici o idee, îmi trece până la urmă prin cap sa mă pitesc pe după tufele dintre alee şi şosea, da’ cu grijă să fiu văzut că mă pitesc de şoferii care venau spre oraş. Scoteam capul de după tufă cu un are conspirator către maşinile care veneau, şi apoi mă dădeam după tufă cu un aer repezit. Invariabil şoferii treceau prin dreptul tufei cu gâtul sucit să vadă ce naiba fac eu acolo (cine ştie ce sperau să vadă); şi dădeau ochi în ochi cu mine, cu băţul ridicat deasupra capului ca Jerry când îl aşteapta pe Tom cu tigaia după colţ, cu o expresie exagerată pe figură, şi prefăcându-mă ca o să le ard una pe capotă.

love songs

by

O provocare. O invitatie. O lista de cantece de dragoste frumoase. Sau doar cantece frumoase. Cantece de dansat incet, cu ochii inchisi. Cantece care te fac sa plangi.

Righteous Brothers – Unchained Melody

Chris De Burgh – Lady In Red

Scorpions – Still Loving You

Black – Wonderful Life

CHRIS ISAACK – WICKED GAME

Falco – Jeanny

Joe Dassin – « Et si tu n’existais pas » + sous-titres

Guns N’ Roses – November Rain

Metallica – Nothing Else Matters

Madonna – Fever

Taxi – Jumatatea Mea

Sam Brown – Stop

Lionel Richie – Hello

George Michael – Careless Whisper

table, coioţi, şi alte animale

by

povesteam io prin altă parte despre căminul E în care am stat io cinci ani din viaţă (al şaselea l-am stat in B1. Sau B2, dracu mai ştie, anul ala nu prea se pune). Aici am cunoscut io toată menageria cu care am rămas prieten peste ani; cerbu, coiotu, io tapiru…plus alţii cărora am încercat să le punem porecle de animale să fim meniu complect, numa’ că nu prea s-au lipit poreclele (am încercat iacul şi lemurianul, dar nu a mers…pătrăţel era deja geometrizat, nu l-am mai putut aduce în lumea animalelor).

Domne, dacă aş scrie toate câte s-au petrecut prin cămin, aş scoate o carte cât biblia.. Am când şi când flashuri de memorie, ca ăsta cu tablele, dar dacă nu le pun repede pe hârtie (vorba vine) le uit.

Aşa.

Cum ziceam io prin altă parte, domne, se făceau vara nişte călduri în cămin de behăiai. Da’ avea şi părţi pozitive, una fiind că toţi stăteau cu uşile deschise si pătură în uşă, aşa că căminul devenea un fel de uliţa satului, unde puteai să intri şi să ieşi de prin camerele pritenilor fără prea mult protocol. Booon. Şi’ntr-o zi ca asta, moleşită de căldură, bunii mei amici cerbu şi coiotu stăteau în camera lor (era colegi de cameră) şi jucau table. Acum, jocul de table e interesant prin el însuşi, mai ales când vrei să omori timpul înrt-o după amiază fierbinte când nici muştele nu mai bâzâie de cald, da’ şi mai interesant este când îl acompaniezi cu remarci rimate şi inventive. “Zdrrrrr!” zăngăneau zarurile.. “şase patru, pupi căcatu’ ” replica cel ce dăduse zaru’. “Zdrrrrr!” urma replica. “Patru doi, îmi pupi un coi.” Şi tot aşa. “cinci trei, mi-o bei”.

Ei, şi cum jucau ei aşa, îşi face apariţia Maura (cu accent pe primul a), o vecină de palier plină de intenţii bune, dar şi extrem de naivă în ceea ce îî privea pe cerbu şi coiotu, recte crezând ca statutul de fată, prin el însuşi, o va proteja de.. mă rog, o va proteja. Intră ea în camera, “ce faceţi băieţi?” “o tablă”, mormăie unul, şi imediat “cinci şase, ţi-o trag pân’ la oase.” Maura, şocată, “vai ce urât vorbiţi”. Scena continuă aşa vreo cinci minute, într-o tăcere punctată doare de “patru doi, ţi-o’ndoi”, în rest conversaţia cam lâncezea (să folosesc un eufemism). Maura tot încerca să deschidă subiecte de discuţie, dar nu avea succes, aşa că nu i-am mai rămas decât “băieţi, dar urât mai vorbiţi.” Ăştia, nimic, continuau impertutrbabili. “Hai măi băieţi, nu puteţi să vă opriţi? E orbil.”  “Nu”, zice nuştiucare şi aruncă zarurile. “Băieţi, dacă mai vorbiţi urât o singură dată, să ştiţi că mă ridic şi plec!” vine în final ultimatumul. “Zdrââââng! – cinci patru, lingi căcatul”, remarcă cel ce zvârlise zarurile (“zarurile au fost aruncate!” declama acelasi coiot cu alta ocazie, “pentru ca erau stricate”).

La care Maura se ţine de cuvânt şi se ridică şi pleacă.  “ce voia asta? la cine a venit?” remarcă unul dintre ei după o vreme. “Nu ştiu bre, credeam că a venit sa te vadă pe tine”

Aceeaşi Maura, că uite ca Haiku -ul lui Vlad mi-a adus aminte, le aduce într-o zi “la băieţi” o carte de haiku-ri, scrie pe o pagină în hiragana si romaji (caractere latine, carevasazică), cu traducerea în engleză pe pagina opusă. Ăsta, cerbu, ia cartea şi o deschide cu un aer sever, răsfoieşte un pic aranjându-şi ochelarii pe nas, îşi drege vocea şi începe să le citească un haiku. Io nu eam în cameră, mi s-a povestit, dar îmi imaginez scena de parcă aş fi  fost acolo. Coiotu, Maura, şi încă vro doi, stăteau aliniaţi pe pat, în fund, cu mâinile în poală şi cu aere cuminţi de şcolari, uitându-se în sus la cerbu. Cerb care are vun metru noozeci.  Cerbu alege să citească un haiku de Bashō, unul dintre cele mai faimoase haiku. Sună aşa: 古池や蛙飛込む水の音. Şi în interpretarea lui cerbu, aşa:

“furuike ya!!” – începe cerbu, cu un aer extrem de sever, uiându-se în jur, pe deasupra ochelarilor;
“kawazu tobikomu!”- fixându-l lung cu privirea pe Coiotu, care îngheţase. Şi, în final, lovitura de graţie. După o pauză de efect (şi de împins ochelarii înapoi pe nas), cerbu răcneşte cam ca Toshiro Mifune in rolul lui Toranaga, cu faţa la cinci centimetri de feţele ascultătorilor:
“MIZZZZZU NO OTO!!!!!” -şi rămâne o vreme fixat cu privirea în ochii ascultătorilor înspăimântaţi

Silenţium în cameră, după care hohotesc toţi ca hienele, mai puţin Maura care, indignată, îşi ia cartea li pleacă.

Pomul se traduce cam aşa:

O broască sărind
În străvechiul eleşteu.
…sunetul apei.

şapte dune

by

Haaaaa! ca sa il citez pe un clasic in viata.

Acum ca am submis (asa se zice? ca sa ne fandosim un pic) dizertatia la comitete, electronic docamdată (copiile hard le livrez maine ca abia le-am ridicat de la Kinko) si ca mai pot respira umpic (vine defense-ul pe 4 septembrie), zic hai sa incerc sa incep sa ma gandesc cum sa incep leapsa de i-am promis-o lu’ vlad, si anume, asimov versus herbert.

Asa.

Si gandindu-ma io la Herbert si dunele lui (si duna lui mai precis, că dune ar fi dunes), mi-am a’s aminte de Dune 7. Pe care am citit-o io in studentie, scrisa cica de fiu-sau, Patrick (care de fapt Patrick e numele mijlociu al lui Frank, ca asa il keama pe el, Frank Patrick Herbert junior, a fost misto alegerea, pe fiu-sau il cheama Brian, saracu’), publicata de Nemira. Am aflat io mai dupe aia, acu fo cinci ani, ca de fapt nu ie scrisa de urmasii lu’ Herbert ba mai mult, e scrisa de un Român. Sincer să fiu, când am aflat s-a umflat pipota in mine, iote zic, poa’ şi ai noştri să scrie.

Aşaaaa. Şi cum mi-am adus io aminte de Dune 7 zic ia sa o caut io pe internet, sa vad, poate pica vro pleaşcă şi o pot daunluada (că nu o mai am, fi-mi-ar). NU am gasit sa o daunluadez, of course, da’ am aflat cine a scris-o de fapt. Haa. Pe blogul unora cu discutii despre sefe.

Acu’ nu stiu de ce li s-a umflat la aia ficatu’ in ei, ca scriau de parca autoru’ nostru roman ar fi facut pipi pe stema regala, mie cartea mi-a placut teribil. Teribil. Pacat ca nu o mai am.

Domne, bravo, ai un fan asigurat.

ba, si ia uite, am dat un search pe wikipedia cu Frank Herbert, sa mai citesc despre el ca tot am deschis subiectu, si iote al motiv de umflat pipota in mine, zice el intr-un interviu asa:

Herbert later related in an interview with Willis E. McNeilly that the novel originated when he was supposed to do a magazine article on sand dunes in the Oregon Dunes near Florence, Oregon, but he became too involved in it and ended up with far more raw material than needed for a single article.

Bai, Dune vine din Oregon, bai. Am fost la dunele alea de nisip (Oregonul e fascinant prin heterogenitatea sa), da’ uite ca trebe sa ma duc iara.

la aniversară

by

eri s-au facut fix sapte ani de cand am aterizat in america. S-a’ntamplat in Chicago, unde am avut primul bine-ai-venit-in-america-noo-ne-plac-lucrurile-mari. Aveam de omorat patru ore in asteptarea era sa zic trenului, avionului de cleveland ca ma duceam la cerbu, si am comandat o cafea. “small, medium, large?” ma uit la ceas, patru ore de  asteptat. Zic, convins, “large”. Si mi-a dat o cana cam cat găleţica de la Ploştina de căram apă cu dânsa.

Sapte anim ha. Cum s-ar spune, acu’ poti sa-l dai la scoala.

so eniuei, cum zicea steve buscemi in conair. Sapte ani. Si sa vezi coincidenta dracu’, mi-am petrecut anuversara scriind de zor la dizertatie, ca pe 25 (adica azi, peste cateva ore) o trimit la comitet, si gata.

alte citate

by

Thinner, de Stephen King

“I believe it,” Ginelli said almost abruptly.
“Yeah? What happened to the guy who only believed in guns and money?”
Ginelli smiled, then laughed. “I told you that when you called that time, didn’t I?”
“Yeah”
The smile faded. “Well, there’s one more thing I believe in, William. I believe in what I see. That’s why I’m a relatively rich man. That’s also why I am a living man. Most people, they don’t believe in what they see.”
“No?”
“No. Not unless it goes along with what they already believe. (…) The definition of an asshole is a guy who doesn’t believe what he’s seeing. And you can quote me.”

technology day

by

azi stelele au fost într-o poziţie că aşa:

– al doilea monitor legat de hârbul de calculator de la birou a început să nu mai răspundă. Rămânea aşa fixat cu ultima imagine de pă el. A trebuit sa dau disable-the-second-monitor/enable-the second-monitor cam repetat.

– Mplus, ăla de pe serverul serverul umbrella unde se afla virtual computer lab a inceput sa se comporte ciudat: dădeam să… cum se zice? run?… runeze?? un model, şi după ce flicărea o secundă-doo, dispărea. Adică, nu apărea. Output-ul.

– programul Stata de la mine de pe comupter… i-am dat să stata2mplus un fişier care avea niste variablile cu valori numere întrergi (0, 1, şi 2). Dupe aia i-am zis lu’ Mplus sa run..eze un program cu fişierul respectiv… ţi-ai găsit.. cică a găsit o variabilă cu un non-integer (că îi spusesem lu’ Mplus că variablele au numai valori întregi). Ce facuse Stata? transformase 0 in 0.0000001+e, 1 in 1.0000001+e şi doi tot aşa. Ca numa’ inginerii să priceapă.

– intru pe saitul lu’ Mplus sa vad daca mi-au raspuns Muthen-ii la intrebare. Sanchi, cică site închis din cauză de trojan. (iete, zic, a nins la Mplus în California, zic).

– altceva nu am mai observat, da’ orişicât.

30 martie 2023

by

Făcând curat prin calculator (e ora trei în noapte şi beau un sake), am dat de un document vechi, din 2001.

E un fel de test psihologic: eşti rugat sa scrii o povestioară despre cum te vezi tu peste un numar de ani. La 50 ani de exemplu (asta când ai 28). Am scris-o, în…. aha, Created: Monday, June 04, 2001 7:19:00 PM zice la Document Properties.

este cam aşa:

30 martie 2023

Da. Doamne, cum trece timpul! Am împlinit astăzi 50 de ani, după calendar, dar nu-mi vine încă să cred. Cincizeci de ani!!! Sună tare rotund, aşa. S-a dus, deci, jumătate din viaţa mea (cum am mai spus, am de gând să ating cel puţin vârsta străbunicului meu de la Ploştina – ah, ce dor îmi este şi de tine, dar lasă că la vară ne vedem sigur – care a atins 104 ani de viaţă). Studenţii mei mi-au pregătit iarăşi o surpriză, care – ca şi anul trecut – m-a luat prin surprindere. Au fost tare drăguţi, m-au aşteptat toţi cuminţi, în classroom, preocupaţi, răsfoind paginile cursului meu, pregătindu-se să pună, ca de obicei, întrebări. Când am intrat în sală (eu chiar uitasem că azi este ziua mea, telefoanele vor începe mai târziu; party-ul va fi abia sâmbătă, astăzi am uitat ca pământul ce zi este ) am colectat în primul rând o clasă întreagă de zâmbete care mai de care mai lăbărţate; „ce-i cu ăştia – îmi zic – trebuie să înceapă examenele, prea sunt veseli…” Întârziasem un pic, zăbovisem cu profesorul Thomas Zappi, de la Social Works, să vorbim despre proiectul nostru pentru Asia de Sud-Est. O serie de conferinţe, un curs de susţinut la Universitatea din Bangkok, şi apoi derularea proiectului la care lucrăm de aproape un an. Whatever. Va trebui să-mi organizez timpul foarte bine. Am în primul rând cursurile cu studenţii mei, la care nu vreau să renunţ. Apoi lucrul la noul proiect la care am fost invitat să particip – ceva extrem de incitant şi serios. Am fost foarte onorat pentru invitaţia ce mi s-a oferit, de a lucra la acest proiect fabulos. E un program complex, care îşi propune, in esenţă, studierea proceselor de dezvoltare fizică, psiho-mentală, comportamentală a copiilor proaspăt născuţi – şi primii fiind – pe experimentala colonie lunară care, iată, împlineşte aproape şapte ani de existenţă. Un program de anvergură ce se va derula pe cel puţin zece ani. Şi, mai ales, vreau ca vacanţa de vara viitoare să o petrec în ţară, unde nu am mai ajuns de aproape doi ani. Cel puţin o săptămână la Ploştina, în noua casă, pe care am reuşit să o termin anul trecut (dar pe care nu am reuşit să o văd încă în noua formă). Câteva zile cu părinţii mei (trebuie şi ei sărbătoriţi, au atins, iată, frumoasa vârstă de 80 ani). Apoi vechii prieteni – cei care mai sunt prin ţară, de fapt. Şi sigur nu voi scăpa de UMF, va trebui să particip la cel puţin un dineu. Mda. Ei, să revin. Intrigat ajung la catedră unde mă împiedic literalmente de un ditamai pachetul pe care se întindea, mare, o etichetă. „Domnului profesor, cu dragoste”. În momentul acela au început toţi să urle „Happy birthday to you…” şi să arunce confeti şi spirale prin clasă. A fost foarte emoţionant. „Hai, desfă-l” îmi şopteşte Ann, secretara mea, pe care abia acum o văd că este şi ea aici. Desfac cam emoţionat pachetul: un sac de dormit polar, un set de campanie complet, toate într-un rucsac modern. Încep să zâmbesc, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu au uitat, desigur, nici nu aveau cum. La ultima ieşire pe munte cu studenţii mei şi o parte din copii (noi le zicem „tabere experimentale” – pretextul nostru de a o şterge măcar un week-end pe munte), am rămas de pomină cu sacul meu de dormit (ultimul, căci cel vechi pe care l-am adus acum 22 ani din ţară a devenit demult subiect de anecdote, dar nu mă pot despărţi de el) pe care, după ce l-am pârlit serios încă din prima seară, la foc, şi am mai şi vărsat cam un galon de ketchup pe el, am reuşit să îl compromit definitiv scăpându-l în apă, în timpul coborârii cu barca pe râul Green Valley. Unele “deprinderi” nu le pierzi toată viaţa…..Cincizeci de ani, Dumnezeule…Rămân cu sacul de dormit în mână, zâmbind, cu gândurile aiurea… Îmi trec prin faţa ochilor flash-uri din viaţă… Lucrurile au început să se schimbe acum cât timp? 22 ani? – da, cam atât. Era in 2001, intr-adevăr. Eram tânăr şi entuziast. Am aplicat pentru acel doctorat, obţinând – deşi mulţi s-au mirat – acea admitere la Oregon State University… Ce clipe frumoase am petrecut acolo… Am ajuns în State plin de sentimente contradictorii: teamă, incitare, curiozitate, tristeţe (da, asta încă mai este…)…Uite, fac acum o scurtă recapitulare a vieţii: ce aspiraţii am avut, ce am realizat, sunt mulţumit, oare? Dar fericit? Hm! Să vedem: profesional, numai satisfacţii, pot spune: sunt deja Associate Professor la o universitate de prestigiu. Am muncit mult pentru asta, dar a meritat. Am publicat ceva cărţi, predau – şi-mi iubesc foarte mult studenţii. Iar lucrul cu copiii… Ah, asta te ajută să rămâi mereu tânăr! Mi-am făcut o mulţime de prieteni prin toată lumea – călătoresc destul de mult, deşi mă rup greu de copiii mei şi de studenţi – chiar acum am primit la PhD un student din România, foarte bun. Mulţi prieteni, dar tot cei vechi suntem adevărata gaşcă… Ne vedem şi acum – destul de rar, recunosc, suntem toţi foarte ocupaţi, şi împrăştiaţi mai peste tot – dar de două-trei ori pe an tot reuşim să ne vedem toţi. A cam devenit o tradiţie ca Paştele, sau sărbătorile de iarnă, să le petrecem împreună, pe la unul dintre noi – şi cel mai adesea la mine. Am o casă mare, cu o vedere superbă spre un lac, cu vreo 2000 m2 de grădină, şi o pădure bătrână, imensă, în apropiere. Cu maşinile, ce e drept, nu prea m-am omorât. Am o maşină comună, pentru serviciu şi celelalte deplasări, şi un jeep cam vechi şi cam jupuit pentru escapadele mele montane. Într-adevăr, dacă stau şi mă gândesc bine cam la mine s-au desfăşurat cele mai multe „întruniri” de când mi-am terminat casa – să tot fie vreo 11 ani. Ca altădată, dealtfel. Stau singur, dar mă descurc. După încercarea de căsnicie de acum – cât a trecut, oare? 16 ani, parcă – m-am cam lecuit. Nu a fost nimic dramatic, atunci, dar după câteva luni ne-am dat seama că nu ne potrivim. Şi că, de fapt, nu ne iubim. Asta este. Pentru mine ocazia apărut atunci, demult, dar era prea târziu deja. Deh, viaţa nu prea îţi oferă de două ori aceeaşi ocazie. Aşa că nu am mai încercat o nouă căsnicie. Doar relaţii trecătoare, mai comode şi fără multe obligaţii. M-am obişnuit, ce-i drept. Îmi iubesc copiii cu care lucrez, studenţii, prietenii… Şi trecutul, da. E totul atât de viu şi de intens! Nu am uitat nimic; nu am acuzat soarta, destinul, pe nimeni. Recitesc uneori scrierile mele din tinereţe, am totul, scrisori, mesaje, poeziile mele… Cele mai frumoase clipe din viaţa mea. Nu prea am timp să fiu nostalgic, ce-i drept. Sunt cam prins toată ziua, programe, catedră, călătorii… Doar uneori, seara (când sunt acasă şi nu prin cine ştie ce hotel) stau în faţa căminului unde pâlpâie domol un foc, cu o cutie de bere în mână, şi rămân aşa, nostalgic, pe gânduri. Îmi zic că am avut – şi am – o viaţă plină, bogată, dar un sentiment de neîmplinire tot mă încearcă… Cel mai acut resimt lipsa copiilor – copiilor mei. Cei cu care lucrez compensează în mare parte această lipsă, dar totuşi nu-i pot înlocui întru-totul.

Dar se pare că stau de cel puţin două minute pierdut, cu rucsacul în mână şi privirile duse… Studenţii zâmbesc – bănuiesc ei cam ce se întâmplă cu mine. Ei, da. O viaţă de om, aşa cum a fost. Bună, rea…Greu de stabilit.

În rest…ce să mai spun? Scriu (în mare secret) la cartea mea, („Singurătate” cred că se va numi), volumul meu de poezii s-a mai lărgit cu anii (deşi cred că nu le voi publica niciodată). Şi cam atât. Am un motan – Tommy – care seamănă teribil de mult cu Zoica – tare mi-a mai fost dor de ea după ce am plecat – de care vede mai mult menajera mea, eu sunt aşa de rar pe acasă… Mă ocup regulat – încă –de sănătatea mea: am amenajat la parterul casei mele o sală mare de fitness pe care o vizitez cel puţin de două ori pe săptămână, încă mai fac escapade cu bicicleta (îmi amintesc de anii de mers aproape exclusiv cu bicicleta cât eram student la Oregon), pe munte merg destul de regulat – deşi mult mai rar acum, faţă de anii în care am avut marile realizări în domeniul ăsta, toate acele expediţii minunate: Mont Blanc, Aconcagua, multele vârfuri din Stâncoşi (cu ei am început), şi mulţi alţii.

Dar să mă întorc la oile mele. Am un curs de ţinut, vreo două întâlniri, munca de birou, cu toate hârtiile alea (le urăsc de mult) şi să pun ultimele lucruri la punct pentru petrecerea de sâmbătă – s-a anunţat lume multă, cam toată gaşca veche, colegii de acum, studenţi de-ai mei, tineri cu care am mai ţinut legătura (de fapt mai mult ei cu mine, foştii copii din programele noastre)…şi cred că trebuie să-mi duc şi maşina la reparat, căci a început să dea nişte rateuri la pornire.

Pe sâmbătă, deci.

Nostalgii… Un lucru s-a neadeverit, insa, aceea cu ramasul singur…

De iubit iubesc la fel.

Restul?

gluma zilei

by

intru azi intr-un coffee shop sa imi iau o cafea si la iesire vad o placa pe perete langa usa, d’aia de bronz, aratand oficial, precum placile de pe casele memoriale. Cu litere in relief. Scria asa: “In 1897, on this site, nothing happened”

amintiri cu Pesamosca

by

Io am terminat medicina în anul de graţie o mie noosute noozeci şi opt. În septembrie. Urma să începem anul de stagiu în ianuarie – io mă cerusem în Bucureşti, spre marea mirare a lu’ mama, care credea că o să fac, by default, anul de stagiu în Ploieşti, să vorba aia mâncăm dintr-o oală şi să nu mai dau banii pe chirie şi mâncare.

Apropo de stat, io vorbisem cu un bun amic să stau cu el la cămin în E, că alt amic al nostru avea drept de cămin dar stătea la garsonieră şi puteam sta io în locul lui. Treaba a mers cam o lună, prin februarie deja scârţâia că auzeam vorbe că amicul coleg de cameră cam regreta decizia de a mă găzdui şi pe mine. Noroc că m-am plâns de problemă la Bodu şi Madlen, preteni vechi (el mi-a fost coleg de liceu, iar de însurat io şi cu Cif i-am însurat pe ăştia doi, altăp poveste) şi cică păi măi tapiraş, zice Madlen, io mi-am găsit un servici într-o altă ţară, de ce nu vii tu să stai cu Bodu? (stăteau la un două camere). Haa, zic, numa bine. Îmi mut taraba la ei şi trai nineacă, televizor, berici cu Bodu, ce să mai.

Da’ oare ce povesteam? A, cu anul de stagiu. Anul ăsta de stagiu era el împărşit aşa, în interne, chirurgie, şi dispensar. Io, care mi se pusese pata pe pediatrie, m-am cerut la spitalul Budimex. Toate frumoae (mai puţin distanţa, Bodu şi Madlen stăteau undeva dincolo de piaţa 1 Mai, iar Budimexul este undeva departe, pentru cine mai ştie geografie. Schimbam doo autobuze şi un metrou când eram leneş, sau mergeam pe jos de la metrou la Budimex când nu eram). So eniuei, primele patru luni deci erau de interne, pe care le-am făcut cu doctorul  Munteanu (la care făcusem şi modulul de pediatrie în anul şase când mi-a picat mie pata pe pediatrie). Următoarele patru luni, deci, chirurgie. Băi şi ne adună în prima zi  – eram vro şase stagiari cu totu’ la Budimex profesorul Pesamosca (părinte al chirurgiei infantile în Romania) şi ne zice aşa, la dânsul se vine la raport de gardă la ora şapte, facem juma de oră prezentări de articole, papers, etc stagiarii şi rezidenţii, şi apoi raport de gardă. Fiecare dintre noi avea misie să prezinte ceva, orice, din literatura de specialitate, prin rotaţie. Io mă duceam în uichend la tata la Brazi că aveau internet (băi, erea 1999), cautam articole şi printam câte cinci să am toată săptămâna. Eram invidia tuturor rezidenţilor. Mi-aduc aminte că odată am găsit un articol cu unii in America care au făcut chirurgie in utero (adicătelea, operezi copilul care încă e în burta mă-sii) pentru spina bifida; operaţii in utero se făceau numai în trei locuri în lume, toate în America. Pesamosca (mare figură era), bravo, zice, uite articol interesant. Voi ăştilanţi cu ce aţi venit? Şi se trezeşte un rezident mai în spate să zică că a auzit el că ăia de la Polizu se gândesc să facă şi ei operaţie in utero. Pesamosca aruncă o privire prin ochelari, şi zice “bă, unu care e mai lângă el, dă-i mă o palmă peste ceafă lu’ [popescu, cum lo’ fi chemat]. Auzi ce zice ăla, că vor ăia de la Polizu.. Păi băi, operaţii in utero se fac numa’ în două locuri în lume, acu’ aflu de la Dogaru că fax şi ăştia din [de unde o fi fost ca nu mai ţin minte] şi astea în America. Nici nemţii nu fac aşa ceva, nici englejii, şi te trezişi tu că vor ăia de la Polizu…”

Al’dată se întâmplase să lipsesc o zi da una ba, vreo trei zile, şi altă colegă să lipsească şi ea tot una da una ba, da’ fix invers cu mine. A patra zi, joi, lipsisem două deja, Pesamosca intră, mă vede şi zice “iar ai venit tu, iar lipseşte ailaltă. Voi faceţi cu zilele, azi e ziua ta de venit”, şi începe să-mi cânte precum Constantin Florescu “astăzi e ziua taaaaa… zi frumoasă ca tinee…”
După raportul de gardă plecam acasă, că nu aveam nimic de făcut pe acolo, abia rezidenţii dacă apucau să prindă ceva. Ma duceam acasă şi mă culcam la loc, ca mă sculam la cinci ca să ajung la şapte la Budimex.

hamlet

by

am mai povestit io pe undeva povestea lui Hamlet, da’ iote că iar mi-am adus aminte de el, nu ştiu cum.
Eram io pân anu trei, aşa. O zi de vară frumoasă, mai aveam trei zile şi luam vacanţă. Avusesem în ziua aia examen la semiologie, cu profesorul Costică la Municipal. Sau să fi fost practicul de Semio, cu Rizeasca? Iete că nu mai ştiu exact. Profesorul Costică, mare figură era. Am avut 10 întrebări la examenu final, ni le dicta pe rând şi zicea: “nu trebuie sa scrieţi mult. La mine răspunsul are şapte cuvinte.” Să le fi vazut pe colege cum îşi numărau cuvintele de zor, că o luaseră strict literal. L-au şi’ntrebat, “cu prepoziţii sau fără?” Io evident, şuşoteam lu’ Dragoş “mie îmi dă cu virgulă”.
Heniuei. Uite că dacă povestesc îmi aduc aminte, fusese deci practicul cu Rizeasca -dumenaei a fost unul dintre puţinii asistenţi de la care chiar am învăţat ceva în facultate. Ieşisem noi, io şi cu Dragoş (Pic şi Poc cum ne spunea o amică, că suntem io unu şaişase, el unu nooşase, io negru-mic-îndesat, el lung-alb-slăbănog) extenuaţi de la examen şi parcăm direct la terasa din staţia lui 136 (parcă) de la Eroilor, faţă în faţă cu Municipalul. La o bere, evident. Beam liniştiţi aşa, tăcând împreună şi uitându-ne la florăresele de peste stradă şi la lumea ce urca şi cobora din autobuze. Pă la a doa bere ne apucă evident pişatul. Un’ să ne ducem, că terasa n’avea budă?…Până in spital ni se parea tare departe, noroc ca intrarea aia laterală a spitalului, chiar aia înspre staţia de autobuz unde beam noi, avea nişte tufane mari şi acoperitoare prin’prejur. Se’ce Dragoş primu – io rămân de gardă la bere şi la locurile la masă, că erau cam căutate deja. No, şi când se’ntoarce, se’ntoarce şi cu un dulău după el. Maidanez, dar mare şi frumos, cenuşiu-învărgat la culoare, “vânăt” cum ar fi zis Maicamare, Dumnezeu să o ierte. “P’ăsta un’ l-ai mai găsit??” întreb, “nu ştiu, mă, s-a luat după mine din tufe”, zice Dragoş. “Hm”, zic, şi mă duc şi io să văz ce se mai întâmplă prin tufele alea. Căţelul, se instalase sub masă şi dormea. Deschidea un ochi când se ridica câte unul din noi sa se ducă să ude rondu de tufe, şi’l închidea la loc când vedea că nu e rost de plecat încă. Să fi stat noi vro cinci beri – iera ultimu’ examen, buey, şi şi cel mai greu, mai aveam scrisu’ la Semiologie (vezi cum îmi amintesc) şi gata. Pân’ la urmă, hai să ne ridicăm să plecăm. Dulăul se saltă in toate cele patru labe şi, voios şi cu coada în sus, o ia înaintea noastră spre Grozăveşti. Cu mersul ala ţopăit de căţel bucuros. Să-l vezi al dracu’, cum ajungea la o intersecţie – mergea cam la trei paşi în faţa noastră – se oprea să ne aştepte să vadă încotro o apucăm. Noi taca-taca, de vorbă, nu prea îl băgam în seamă, o fi şi el în tranzit, ne gândeam. Ajungem noi la cămin in E, căţelul încă cu noi. Credeam că o să se alăture haitei ăleilalte de prin parcare, da’ ţi-ai găsit. Dulăul hotărât şi cu un aer totalmente natural, după noi în cămin pe scări. Mă’c eu până la Dragoş în cameră să iau nu’ş ce, câinele după noi, intră în cameră dezinvolt, miroase prin’prejur, şi o ia după mine iar când vede că ies. “Bă, somn uşor” – zic, ăsta, Dragoş, se culca, ceea ce urma să fac şi io doo etaje mai sus, ca după o noapte albă, un examen extenuant, plus cinci beri, se cam cerea, chiar dacă era v’o patru dupămasă numa’ – “mai vorbim când ne sculăm.” Deja picotind de somn o iau spre etaju’ trei la mine, agale, cu căţelul printre picioare. Colegu’ Marian nu mai era prin zonă, el terminase paremise, şi o tunsese acasă. Acu’ cine a stat în cămine în Grozăveşti vara, mai ales în E în cameră spre parcare, adicătelea spre vest aşa unde bate soarele mai abitir, şi nici pomi n’aveam, ştie ce căduri se făceau în cameră. Regula de bază era cu pătură în uşa deschisă larg (fereastra stătea deschisă din mai în octombrie de regulă). Căţelul, voios, după mine în cameră, pe care o inspectează rapid cu nasu’ şi apoi se uită la mine, vă jur că zâmbea cu ochii. “Aha” zic, “ţi-e foame, să văd ce mai am.” Împărţim un coltuc de pâine cu şuncă – cam asta mai rămăsese – şi îi zic “Băi Hamlet, nu’ş tu ce faci, faci ce vrei, da’ io mă culc.” El părea să aprobe. Mă cocoţ în patul meu de la etaj, ăsta, Hamlet, se bagă şi el sub scaunul de la biroul meu, îşi bagă nasul sub coadă şi adoarme instantaneu. Pe la şapte, peste vro trei ore, mă trezeşte brusc un lătratş venise Odi, colega lui Marian (Odi de la Odioasa, că era din Slatina de la doi paşi de Scorniceştiul lui Odiosul), să’ntrebe nu’ş ce pe Marian, şi căţelul, probabil sculat din somn brusc, lătrase la ea. Asta iese speriată pe coridor (la orice se aştepta să găsească în cameră, numai un câine nu), Hamlet se băgase şi mai adânc sub scaun cu un aer vinovat – iar zic, să fie el al dracu’ dacă nu era expresiv, luase mutra aia vinovat-miloagă, că normal că am ţipat la el şi a văzut că a facut boacăna. I-am şi zis, “băi, io te primesc, te hrănesc, dormi la mine, şi tu latri la amicii mei? Ia hai, afară, pe coridor cu tine”. L-am împins târâş, că nu voia să iasă, se făcea că nu procepe ce vreau. Mă mai foşgăi io prin cameră, mai citesc, mă mai plictisesc, şi poormă mi-aduc aminte că tre’ să sun acasă să nu-mai-stiu-ce. Pe vremea aia, daca voiai sa suni acasă, trebeia să te duci la un telefon d’ăla cu fise, la metrou. Şi să stai şi la coadă, că toată studenţimea suna acasă. Culeg io vro trei fise din nişte borcane unde ţineam banii de naş, şi dau să ies pe uşă. Pe coridor, ce să vezi? Hamlet, pe preş. Mă aştepta. “bă, tu n-ai o doagă”, zic, “ce-ţi pică pe mine??” Ăsta nu zice nimic da’ o ia ţanţoş după mine până la metrou la Grozăveşti unde era tată o coadă la telefon zici că băgase importul la alimentara. Ăsta, Hamlet, după ce vede că m-am instalat la coadă şi nu am gând să plec, se trage mai lângă un zid să mai tragă un pui de somn. Io deja îmi făceam griji, îmi devenise simpatică pramatia naibii, da’ ce să fac cu ea, că in doo zile plecam acasă şi mai veneam in Octombrie? Stau eu şi cuget şi pun la punct un plan de bătaie. Simplu în esenţa lui, adicătelea să fug de el, de Hamlet, englezeşte. Zis şi făcut, termin io recitalul la telefon, trag un ochi spre el – dormea, nu băgase încă de seamă. Băi şi o tai brusc la fugă, o iau pe scara rulantă ca era mai rapid, şi dau să mă fofilesc în spatele intrării la metrou – ştiam că Hamlet e isteţ şi ştie deja încotro aş apuca-o normal. Băi frate, şi îl văd alergând, urcând scările (alea normale) câte trei odată, disperat. Mă dau repede pe după nişte gherete, şi’l văd frate cum mă căuta disperat prin lume, că tocmai se întâmplase că venise un metrou şi ieşea lume pe scară. Aşa o milă mi s-a făcut de el, zău aşa… L-aş fi luat la Ploştina dacă puteam. In final când mi-a pierdut urma de tot şi a luat-o cu coada între picioare, am luat-o şi eu spre cămin, pe cale mai ocolită. Trei zile cât am mai stat in Bucureşti l-am pisat pe Dragoş “da’ ce-o mai fi făcând Hamlet? Da’ pe unde o fi el acu’ săracu’?”, că’nebunise ăsta.

Asta e povestea lui Hamlet, aşa cum a fost ea. Nu e ficţiune, chiar s-a întamplat. Şi acum îmi pare rău că am fugit de Hamlet care mă adoptase de stăpân aşa de vesel şi voios. Cine ştie, dacă mai stăteam cu el poate găseam o soluţie să îl adopt şi eu.

tapirus geekekus

by

asa se cheama specia de tapiri care sunt curiosi ca o mangusta (vezi Kipling). Io’mi petrec orele si zilele scotocind pe internet, umbland la setarile programelor, cautand unele si altele, add-ons, extensions, plugins, etc. Asta in detrimentul altor activitati, evident – it’s my postponing behavior. Orisicat, tot bagandu-mi nasul pe ici si pe colo am capatat o oaresce spoiala de cunostinte in ale lumii informationale.

De exemplu. Imi place tare mult Firefox …ar trebui sa pun un buton fancy ca sa spread the love..
ia sa vedem…unu’ mic intai

Firefox 3

asa. Acum unu mare cu lunete.

Foxkeh

Sper ca a mers.
Deci imi place Firefox. De ce? Nu pentru ca e anti-Microsoft neaparat, ci pentru ca e deschis lumii. Ca un blog. Sau ca softul de statistica pe care il prefer (se cheama STATA). Adicatelea, oricine (ei, nu chiar oricine) poa’ sa scrie un script, o extensie and voilà! (sau viola!, cum a scris o asistenta de statistica odata pe un handout) iti customizezi (cre’ ca cuvantu’ asta o sa intre in DEX intr-un final) brauseru’. E, si vânatul acestor extensii e half the fun. Exista de’un par egzample un extensie (imi place sa imi aduc aminte de amicul Attila) care iti creeaza, cu un clic, lista de extensii:
My Config- default




Generated: Mon Jul 07 2008 21:18:23 GMT-0700 (Pacific Daylight Time)
User Agent: Mozilla/5.0 (Windows; U; Windows NT 5.1; en-US; rv:1.9) Gecko/2008052906 Firefox/3.0

Enabled Extensions: [26]

Installed Themes: [2]

Installed Plugins: (6)

  • Adobe Acrobat
  • Microsoft Office 2003
  • Microsoft® DRM
  • Mozilla Default Plug-in
  • Shockwave Flash
  • Windows Media Player Plug-in Dynamic Link Library

E ca e fun?
Imi place mouse gestures de exemplu (aia de ii zice Fire gestures). Tii degetul pe butonul din dreapta al mausului, apasat, si desenezi o linie. Daca tragi linia spre stanga, te duce inapoi o istorie. In jos, se inchide tabul. Daca faci semnul lu’ Zorro, se inchide toata fereastra. Asta pentru ca asa le-am setat io – puteam sa fac semnul lui Zorro sa faca altceva, de exemplu … ceva, altceva….Te’nvata lenes extensia asta, da’ asa e de convenabila…
Mai este … hmm, sunt multe, toate imi plac, doar de’aia le-am instalat…. de care sa mai zic? Asa, Easy DragDeGo (parca o strig pe Draga Olteanu..). Cu aia, poti sa drag.. cum se conjuga frate? Eu draghez, tu draghezi… (era o povestire SF a unui roman, tare amuzanta, la un moment dat eroul, intr-un bar, povestea aventurile sale, in fata unei audiente coplesite… si la un moment dat e ceva de genul: “Draga mea..”-zise astronautul, privind spre blonda de langa el, care leşină-..draga mea dragá prin canal, cand deodata…”). Deci, cu dragdego asta poti sa draghezi chestii. De exemplu un link – si se deschide in alta fereastra. Sau un cuvant selectat – si automat e cautat in google, sau in ce cautator ai in search bar (io am vreo cinspe, incluzand trilulilu).
Poorma.. Asa, DownThemAll! asta e tare fain sa daunladezi treburi de pe internet, ii dai sa filtreze extensii, chestii.
Customize Google, asta e tare ca poti sa scoti reclamele de pe paginile lu’ Google is multe altele…
FoxClocks imi pune in bara nu-stiu-cum-se-cheama, aia din josul ferestrei, imi pune ceasuri si steaguri. Ce ceasuri vrei tu, ora Romaniei, a Frantei, a lu’ Tokyo.. Ba poti sa selectezi sa se schimbe culoarea (io pun rosu) intre anumite ore, de exemplu io pun rosu 9am mai zis) cand e noapte in tarile respective…
A, asa, SecureLogin ala… afce multe, tine minte parolelele pe aituri…acu’ si Firefox tine minte, da Secure Login asta poate mai multe. De exemplu: mie nu imi plac cookies (nici in brausăr nici in realitate), an instruit firefoxu sa le stearga automat. Da’ Secure Login asta, poa’ sa bookmark o pagina cu tot cu username si parola…. si cand deschizi din Bookmarks (Favorites pentru IE-isti), ti se si logineaza. Sau logheaza, cum s-o mai zice (noroc ca a murit Pruteanu, Dumnezeu sa il ierte).
Mai sunt si altele… NukeEveryhting, pot sa sterg portiuni de pagina (e bun cand vreau sa printez pagina da’ nu vreau sa printez toate prostiile de pe pagina..).

Ce imi mai place imi place Gmail dom’ne. Nu’s de ce lumea inca mai iubeste iahu sau hotmail sau alte alea.. Gmail tata, curat, mare, frumos, fara reclame (le poti scoate cu o extensie). Io am cam 7 conturi de Gmail: una pentru banci si alea, alta pentru job search, alta pentru back-up.. Uite, de exemplu, am instruit clientul de email de la mine de la facultate sa forwwardeze toate emailurile primite catre o adresa de gmail special creeata. Si apoi am instruit Thunderbirdul meu sa bbc-eze mesajele de le trimit si catre aceasta adresa de Gmaill. Prin urmare si asa deci, orice email care trece pe la mine pe la facultate (contul “ONID” cum se cheama el) e salvat in gmail.. unde pot sa le caut, etichetez, gasesc…. Plus, exista extensia BetterGmail cu care poti sa mai faci niste schimbari… de exemplu sa schimbi interfata, ceva cam asa:

BetterGmail Skin

Nu ca e cool?
mai am da’ am obosit, ma duc sa beau un curvoazier.
Aaaa, pai mai e google, frate. Po’ sa faci o gramada de lucuri cu el, pe langa cautat. Po’ sa scrii, de exemplu, “40 mpg to km/l”. Stie cineva, repede, cati litri pe suta de kilometri are o masina care face 40 miles-per-gallon? Nu. Google stie. Sau tasteaza “123,98 grams in ounces”. Sau, la o adica, “time in France”.
Poate multe. Scrie la search acolo “define:ce-cuvant-vrei-tu”. Si viola (vorba lui Roxanne). Cate si mai cate. A, stiai raspunsul la intrebarea cea mai cea? Ia scrie
the answer to life, the universe, and everything
in google si da entry

A, am auzit povestea ca Google e malefic si strange toate datele si intr-o zi propretarii or sa cucereasca lumea, vezi de’un par egzample http://www.google-watch.org/ Prostii – toata cibernautica are informatii despre oricine. Mi-am propus, cand ma fac mai mare, sa scriu o poveste SF in care Google, reteaua, devine constienta, cam ca Jane a lu’ Ender (vezi discutiile la Vlad despre ce e aia constiinta..), si cucereste lumea. Ce face cu ea nu stiu ca nu am scris cartea inca.
Deci, imi place sa fiu geek cateodata. Saracu’ Vlad stie, ca tot instalez si dezinstalez plughine la el pe blog.

(super-)poşta de ieri

by

Lui Toshiko i-a adus un cupon de 30% reducere la produsele L’Occitane (care sunt creme de tot felul, de faţă, de spate, de mâini, de picioare, şi alte chestii mirositoare), iar mie un cupon-reducere (1$ pe numar, abonament de un an) la revista Playboy. Mi se pare echitabil.

In alta ordine de idei, incepe sa ma oboseasca cuvantul super. Totul e super-tare, super-misto, super-job, super-cool. Ba chiar citii pe un forum ca nu’s ce job (stagiar in Germania sau ceva de genul asta) e pe bani super-putini. Curat murdar.

bercuş

by

dacă îmi amintesc bine, Bercuş a venit imediat după Cosmos, câinele centenar al bunicilor de la Ploştina. Cum a ajuns Cosmos să poarte numele Cosmos (pe el îl chema de fapt, nume uitat, Florică) e altă poveste… Eram mic-mic, să fi avut vreo cinci ani dar nu mai mulţi, când Tătăiţu mi-a spus, râzându-se de mine, că Florică, câinele lor deja trecut prin ani (matematica nu îmi iese foarte bine, dar dacă Cosmos avea, când a murit, 23 de ani, şi a murit cand aveam eu vreo 10, înseamnă că avea deja 18 ani omeneşti trăiţi la vremea poveştii numelui…) a zburat şi el în cosmos (că eu mă lăudasem că știu de cățelușa Laika). “A zburat in cosmos?” – zic eu – “cu cine, cu nea Gheorghe?”, completez, stârnind râsul adulţilor (nea Gheorghe este altă poveste şi el). Şi aşa i-a rămas numele. Cosmos. Sau Cos-mOs, cum îi zicea Maicamare, cu accent pe al doilea o, adicătelea.

Cosmos a murit de bătrâneţe şi de – cum am aflat ulterior – mila bunicilor mei care l-au vazut că s-a prăpădit de tot după o iarnă grea în care abia mai putea să iasă la mâncare, o dată la câteva zile, de sub coteţul porcilor unde îşi făcuse bârlog, şi l-au rugat pe veterinar să îi dea o “bomboană”. Nu eram la Ploştina când a murit.

Cum nu se poate o gospodărie fără câine în curte, în primăvara aia şi-a făcut apariţia Bercuş, o potaie scheunătoare de culoarea nisipului, fără coadă – de unde şi numele dealminteri – dar, plin de energie fiind, compensând cu prisos dând din întregul fund la bucurie. Bercuş trebuia să fie un câine dacă nu pe măsura lui Cosmos, care fusese unul dintre cei mai vrednici câini pe care i-a avut Tătăiţu, nefricos de lup şi nici de urs, păzea până şi puii de curcă de uliu, măcar pe aproape. Sorţii au făcut însă din Bercuş un câine zărghit şi agitat, o potaie lătrătoare şi rea la lume şi la orice mişca, de altfel.

Multe amintiri am cu Bercuş… Una din cele mai vechi implică un miel, o claie de fân, şi un Bercuş legat, cu lanţul prins cu inel pe o sârmă lunga, ce trecea de-a latul ogrăzii, să poată el umbla de colo colo. Era iarnă, ţin minte, zăpadă mare, claia in mijlocul ogrăzii cu mielul mâncând din ea… Uite nu mai ştiu de ce mielul era miel în toiul iernii, dar parcă îmi amintesc că fusese un miel târziu, fătat prin Mai, chiar înainte să plece oile la stână… Da, aşa a fost, fătat pe o ploaie rece, pe poiană, şi rămas mic de mamă-sa plecata la stână… L-a crescut Maicamare cu lapte de vacă, dar rămăsese otânjit şi mic.

Aşa. Eram eu deci prin curte – aveam 11 ani cred – cine mai ştie ce făceam, ciopleam ceva probabil, sau împodobeam sania cu pioneze… Tătăiţu sus pe claie, tăia fân pentru vite, mielul mânca fân din claie direct (numai el avea voie, oile nu), iar Bercuş agitat, agitat, lătra să se înăbuşe, că nu mai ştiu ce trecea pe drum, îmi pare că un cârd de oi mutat de la odaia de pe fâneaţă acasa la gospodar, pasemite terminase fânul la odaie…. Un cârd de oi, da, că’mi-amintesc că nu se mai termina din trecut, iar Bercuş înebunise de tot, alerga ca fulgerul de la un cap al sârmei la celalalt (să tot fi avut vreo 20 de metri de sârmă cel puţin) de săreau scântei, că nu mai ştia la ce oi să latre, alea din capul cârdului sau alea din coadă (şi mai erau şi câini cu cârdul de oi). Eu râdeam să mă spintec (cred că îl mai şi aţâram un pic, “şo pe ele!”), Tătăiţu îl bombănea din vârful căpiţei (“da’ mai taci Doamne iarta-ma odată că-s nişte oi numa’, n-a venit ursu’…’tu’ţi aia şi’ailaltă a mă-tii de câine”), numai mielul mânca liniştit din fân. Situaţia ajunge la paroxism, lui Bercuş îi pierise glasul la propriu, de atâta lătrat, nu mai ieşea nici un sunet pe bot, doar un fel de chelăcăială chinuită… Ei bine, când a văzut Bercuş că nu mai are glas, de nervi s-a repezit cu dinţii fix în coada bietului miel, mormăind înăbuşit. A sărit mielul în sus, cu capul în claie, cu’n behăit ştrangulat, l-a înjurat Tătăiţu pe Bercuş copios, iar eu mă tăvăleam la propriu pe jos, Îmi pierise şi mie glasul ca lui Bercuş, de atâta râs….

Altă dată povestea se întâmplă spre sfârşitul verii, că era spre sfârşitul coasei, aducea lumea fânul acasă…. Bercuş fusese exilat cu tot cu coteţ la gardul de langă veceu, că lângă coşar unde era el de obicei intra acum căruţa de fân la descărcat şi aruncat în pod, şi isteric cum era ar fi muşcat pe cine prindea prin preajmă. Acolo putea să latre cât putea, şi lătra nu se dezicea, că vedea prin gard pe fâneaţa dintre noi şi Silică oameni la strâns fân… Şi latră, şi latră, şi latră… Şi se suie cu picioarele din faţă pe gard… şi apoi se suie pe coteţ să latre ca îmi pare că mai vedea şi un alt câine pe fâneaţă şi acum trebuia să vadă mai bine peste gard… şi latră, şi latră de acolo de pe coteţ cu picioarele din faţă urcate pe gard… şi în final nu mai rezistă şi ţac sare gardul. Uitând că e legat cu lanţ de partea astalantă a gardului, lanţ scurt care dat peste gard cum sărise el ajungea fix cât să atârne Bercuş al meu spânzurat de lanţ şi doar cu un picior din spate atingând pământul. Mă reped eu la Bercuş să-l dezgăţ, printre hohote de râs evident, noroc că mă nimerisem pe afară, şi când ajung la el ce să văd? Lui nu-i era că se spânzurase, el încerca în continuare să latre, sugrumat de nu scotea un sunet, zgâriind cu ghearele pe gard…”da’ tembel mai eşti”, zic….

Altă poveste, mai scurtă, e cu un motan alb şi leneş. De unde se pripăşise motanul ăsta pe la noi eu nu ştiu, dare era un motan mare şi cam stricător, şi leneeeeş, leneş cum nu am mai văzut. El să nu alerge, dormea ore în şir în aceeaşi poziţie, până şi mutra o avea sictirită … Aşa, şi dormea într-o dimineaţă motanul, sub un prun, lângă poarta mătuşii, că era plecat pasemite către curtea noastră, motanul, dar făcea câte trei somnuri până ajungea. Se nimerise atunci că ieşisem cu mămăligă să îl chem pe Bercuş să îl leg, că îl dezlega noaptea, numai ziua îl ţinea legat… Strig după câine, apare Bercuş în fuga mare de pe unde era el… Îl vedeam eu ca înghite nemestecat, “ce-ai mă, zic, ce-i graba asta pe tine, ţi-e degrabă să te leg?” – nu, lui îi era degrabă că vedea motanul cu coada ochiului la doar trei paşi de coada lui, ăla nepăsător parcă era Vodă… nici de mămăligă nu se îndura Bercuş, da’ tare îl ardea sub coadă să se dea la motan… În final sare ca din arc cu ultimul dumicat încă în gură, la motan. Măi frate, şi văd minunea, motanul care nici cu nuiaua nu îl prea iuţeai, un moment era în poartă, cu mutra lui sictirită, şi în urmatorul la trei metri în prun, cu o mutră alertă de nu-l văzusem niciodată..

Şi ar mai fi multe, dar mai spun şi altă dată.

copilarie ambulantă

by

în special vara, şi în special în zilele toropite de căldură şi de lenea de după masă, în liniştea bâzâită de muşte şi încă nu de jocul nostru al copiilor apărea de nu ştiu unde un geamgiu. Era întotdeauna cam neras si cu peri cărunţi în barbă, cam ţigănos (sau doar ars de soare?), cu şapcă, mic şi îndesat, cu nişte haine indefinite, ceva albăstrui îmi spune memoria. Purta în spate o ramă mare de lemn, de culoarea timpului şi-a lemnului de mobilă veche, de care se spijineau geamuri de toate mărimile şi grosimile. Erau multe geamuri ]n spatele geamgiului, şi aveau, împreună, o culoare verde de adânc de mare şi de algă.  Dacă nu îi auzeai de departe strigătul negustoresc, monoton şi cam plictisit, “geaaaaameeeeeee”, sigur vedeai licărul soarelui, ca o bijuterie aprinsă, reflectat in geamurile de le purta stoic în spate. Ne era cam frică de el nouă copiilor la bloc, o frică nemărturisită, că nu imi amintesc să fi vorbit despre el cu tovarăşii mei de joacă.

Alteori apărea un nene cu un buchet imens de undiţe de lemn la capătul cărora, atârnate de un fir, se găseau minuni din hârtie groasă şi colorată, ca nişte păsări tropicale, cu nişte cozi-elice care se învîrteau sprinten şi bâzâiau ca bondarii supăraţi, cand erau învârtite cu undiţa deasupra capului. Cu trei lei puteai avea o minune de aceea numai pentru tine, dar nu prea ne înduram noi de trei leii ăia – ne puteam cumpăra o îngheţată la cornet, de treşapteşcinci, sau chiar un indian sau un caoboi de la papetărie. Era frumos totuşi când apărea nenele, învârtind undiţele alea bâzâitoare şi îmbiindu-ne.

Mai venea o ţărancă înaltă şi cu batic, cu o cobiliţă mare cu două coşuri, strigând sec “hai la mure-muree!”

de la ţiganca cu alviţă nu aveam voie să cumpărăm, “nu este igienic”, dar am păcătuit de câteva ori.

La Ploştina venea când şi când cel mai spăimos personaj al copilăriei mele, Caraolea ţiganul, care vindea, din desaga-i fără fund, tingiri, linguri de lemn, fuse, ceaune, tuciuri de mămăligă şi gumari. Şi câte altele, cine le mai ştie.  Îl auzeam cum venea de jos din sat, strigând cu voce cântătoare “guuu-mari, fuuuse avem, linguri tuciuri…guuu-mari, fuuse avem, linguri tuciuri”. Ne piteam prin casă noi copiii, că ne spusese ţăţica Neacşa, Dumnezeu să o ierte, ca dacă nu suntem cuminţi, când mai vine Caraolea ţiganul ne ia şi ne bagă in sac şi ne duce la el la şatră… Mă mai mărisem un pic într-o vară, şi mi-am luat inima în dinţi să rămân în curte, vezi-Doamne nepăsător, dar cu inima bubuind în piept, când a mai venit Caraolea ţiganul. Verii erau pitiţi prin casă, ei nu fuseseră aşa viteji ca mine. A intrat în curte la mătuşa mea, Caraolea, şi au stat de vorbă, şi a băut un pahar de ţuică, şi a negustorit, şi a devenit om. Şi aşa s-a mai năruit un mit al copilăriei, un mit mai puternic ca cel al lui Moş Crăciun.