de exemplu ala cum ca femeile sunt mai ordonate, curate, aranjate, dichisite, igienice (etc) decat barbatii
vorba lui Dem Radulescu, Dumnezeu sa-l odihneasca, “vax Albina, crema Puca”

am acumulat suficienta experienta. nu acasa (nici nu ar fi semnificativ statistic). la camin in E in Grozavesti, de exemplu (sa spuna amicii cerbul si coiotul cum s-a modificat igiena la dusuri si toalete dupa ce caminul a devenit mixt); la departament in Oregon de exemplu; la institut aici, de exemplu.
ba frate, suntem doi barbati pe palier, si dooj de femei. avem o bucatarioara ingusta, cu chiuveta, frigider, etc. ce e frate (de fapt soro) asa greu sa-ti speli cana dupa ce bei cafea, sa o stergi si sa o pui la loc? de ce tre’ sa o lasi in chiuveta nespalata? sau pe chiuveta, spalata, dar nepusa in dulap? mai ales ca s-au trimis emailuri, s-au pus afise, s-au alea. de catre colega frantuzoaica. nu mai zic de farfuria in care ai mancat paste. nu mai zic lasate peste weekend.
colega frantuzoaica pleaca in ianuarie si o sa preiau io postul de “kitchen nazi”. sa vezi atunci.

aud că este discutat la mare modă. unul din argumentele celor ce se împotrivesc este că nu e corect să îi taxezi pe ăia bogați mai mult ca pe ăia săraci, că ei nu fură, muncesc cinstit, pă sudoarea lor, și atunci de ce să dea ei, proporțional, mai mult?

eu zic ca acest argument se bazează pe doua premise incorecte.

prima are de a face cu filozofia din spatele taxelor. cetățeanul plătește taxe către stat pentru a primi ceva în schimb (niște produse, să le zicem), ceva-uri pe care el singur, în societatea complexă de azi, nu le mai poate creeă/asigura pe cont propriu; simplificând: infrastructura (drumuri, poduri), servicii (poliție, armată, funcționărime), etc etc etc. un sistem de taxare egal (procent constant) pleacă de la premisa că toate clasese sociale beneficiază în mod egal de aceste produse, de aceste ceva-uri. asta este incorect: cei ce câștiga mai mult beneficiază (sau au nevoie) mai mult de (și de mai multe) ceva-uri. prin urmare contribuția lor ar trebui să fie, proporțional, mai mare.

a doua premisă are de a face cu venitul in sine. cei din zonele superioare ale venitului, cei ce se plâng că li s-ar lua pe nedrept bani mai mai mulți cu impozitul progresiv, pleacă de la convingerea absolută că venitul lor, sau mai degrabă diferența dintre venitul lor și al celora din clasele de mijloc sau de jos este absolut justificată. ceea ce este iarăși fals. diferența asta nu e bazată pe o diferență de valoare a muncii, de importanță a muncii (și a produselor ei) sau diferență de efort depus. diferența dintre venitul unui director de bancă și al funcționarului mediu din aceeași bancă, de exemplu, nu se justifică numai prin diferența de importantă, de efort sau de calitate. există o mare componență de convenție socială, de valoarea atribuită, în mod tacit de societate (sau o parte a ei). un impozit progresiv, deci, adresează această nejustificare.
asta vorbind foarte pe larg.

complementând pozele vladului, din bucurești
și, nașpa: au pus deja, pe stradă, cutiile cu materiale pentru iarnă.

este cam așa (scurt):
1. ce ai vrut “să te faci când te faci mare” – când erai la grădiniță
2. ce meserie ai învățat în școală?
3. ce meserie practici acum? (cât de departe este de cea învățată?)
4. dacă ai putea schimba brusc cariera (lăsând partea financiară și pe aia de prestigiu la o parte), ce ai face?

și să răspund:
1. prima mea memorie despre “ce vrei să te faci când te faci mare” este macaragiu. aia că mă fac doctor a venit mai târziu, după ce începusem să citesc cărțile de educație sanitară găsite prin subpatul de la Ploștina
2. medicină am învățat la școală să fac
3. cercetare în diverse, științe sociale, sănătate publică, epidemiologie.
4. visul meu este să devin bucătar profesionist și să particip la Iron Chef

aia a gravitației, când mă aplec să leg/dezleg șiretul și borseta de umăr – împinsă din timp către spate – vine rostogolindu-se și sfaârșește atârnând in fața și ochii mei

aia termodinamică (?) care face să mi se aburească ochelarii când intru undeva

aia a tensiunii superficiale a apei (cred) care face să mi se lipească de degetele ude, insistent, bucățele de mărar și pătrunjel, în procesul de tocare

legea lu’ bernoulli (sau care mă-sa e) care face să se îmbulfoaie, spre înăuntru, perdeaua de duș când fac duș (și dușul curge, carevasăzică)

mai adăugați

în Berna biciliștii au un aer mai atletic, cumva. folosesc în general biciclete cu ghidon drept sau d’alea cum-le-zice, drop parcă și stau aplecați – sportiv – peste ghidon. mai e si faptul că în mai toate orașele găsești o pantă în sus sau n jos, iar elvețienii sunt cam fanatici cu bicicletele – -îi vezi pe orice vreme, în orice anotimp, pe orice înclinare de pantă, meticuloși și conștiincioși, pedalând. se’mbracă în general “outdoor”, cu jachete de fleece sau similare, ca de mers pe munte. așa vin și la servici, în general.
amicul Ben – elvețian fiind – îmi spunea odată că elvețienii, din generația lui cel puțin (care este și a mea) sunt cam nemulțumiți, subliminal, de “domesticirea” de care dă dovadă societatea elvețiană, cu reguli ce trebuiesc respectate și conduite de comportament. cred că bicicleta îi ajută să elibereze din frustrările astea. deși elvețienii sunt foarte corecți cu legile și regulile, pe bicicletă devin mai lacși. trec pe roșu dezinvolt, se bagă în față la semafor.
totuși, cum spuneam, păstrează un aer sportiv. când își cară copiii (sau câinii) pe biciclete, o fac în chestii d’alea elaborate, foarte high-tech, pe care le agăti de bicicletă, trailer cică:

a, si măcar jumate din bicicliști poartă cască (io’s în jumatea ailaltă)

în Amsterdam, însă, am cunoscut altă specie. unu că ei folosesc bicicletele – evident – “olandeze”, alea cu coarne pe spate, pe care stai drept ca pe scaun la birou:
. nu am văzut o singură cască în Amsterdam – și biciliști sunt mii. îmbrăcămintea e cu totul alta – practic poți întâlni orice tip de îmbrăcăminte la biciliștii amsterdamezi, de la tricou la costum și rochie de seară. un tip a avut șansa să se oprească în Amsterdam pentru 73 de minute, la o cafenea la un colț de stradă, și să facă poze bcicletelor îin trecere. o întreagă faună, dupa cum vedeți în articolul citat.
în materie de maniere la ghidon, amsterdamezii sunt unici, cred. strada le aparție, pietonii le dau prioritate (dacă nu, te zdrăngăne, clinc-clinc, insistent), mașinile le dau prioritate, tramvaiele le dau prioritate. semafoarele pentru ei nu există (mai puțin cazul în care, perpendicular, vine un TIR în viteză mare). au în general biciclete janghinite dar cu lanțuri de câte trei kilograme, iar chestiile în care îsi cară copiii, ei bine, sunt niste cutii de lemn imense, montate în fața bicicletei

a, da, jumate vorbesc la celular în timp ce beciuclesc, inclusiv bunnică de 70+ ani.

m-am simtit extraordinar de bine pe bicicletă în Amsterdam.

București este și el la litera “B”, dar bănuiesc ca acolo este o cu totul altă faună – Vlad e mai specialist la asta

l-am aflat în amesterdam acu vro doo zile

…cu variantele (senzoriale) de rigoare: olfactive: “da’ dacă nu simţi mirosul de hârtie (cu variante: veche-îngălbenită de timp, nouă-abia-ieşită-din-tiparniţă), nu’i tot aia…”; auditive: “da’ dacă nu aud foşnetul hârtiei când întorc pagina parcă nu e carte”; tactile: “da’ dacă nu simţi cartea, pagina, hârtia, cu degetul, parcă nu e tot aia…”

bre, o fi. dar, pentru mine, “a book is a book is a book”. eu vreau să citesc, cartea e înăuntru ei, nu înafară ei. senzaţiile senzoriale le am când mă cufund în acţiune, în poezie, nu când dau pagina.

prin urmare şi aşa deci, sunt totalmente îndrăgostit de noul meu Kindle. uite, tocmai am descărcat integrala (sau aproape) Isaac Asimov. are 25 megabiţi, şi e la îndemâna degetelor mele în orice secundă. Proiectul Gutenberg (şi alte asemenea) îţi oferă, spre descărcare, gratis, toţi clasicii

singura senzaţie senzorială care contează este calitatea paginii. să se poată citi în lumină puternică, să nu reflecte lumina. iar kindle-ul arată exact ca o pagină tipărită, datorită nu ştiu cărei tehnologii isteţe. a, iar bateria ţine o lună, pe ceas.

nostalgiile trecutului sunt romantice, dar nu sunt practice. când gutenberg a scos tiparniţa şi a revoluţionat cititul, or fi fost mulţi nostalgici spunând “da’ parcă dacă nu miroase a pană de gâscă, nu e tot aia”
şi chiar aşa : câţi dintre nostalgicii ăştia declaraţi ai hârtiei ar renunţa la email în favoarea scrisorii scrise de mână? ha.

vorba lui caragiale, a se slăbi.

mă rugară blegoo să scriu ceva, dar nu am priceput prea bine ce.

florile mele – mușcatele și celelalte pe-care-am-uitat-cum-le-cheamă (aduse de la mama, un fir plăpând cu rădăcinuțe, acum doi ani) au trecut printr-o iarnă grea. în februarie – când am avut niște zile cu 23 grade – le-am scos afară câteva zile. într-o noapte, însă, le-a prins gerul, sărăcuțele. floara de la mama – care crescuse mare în vara de dinainte – rămăsese ca o mână uscată, de bețe fără frunze. i-am taiat ramurile, lăsând doar tulpina principală, dar nu m-am îndurat de ele și le-am ținut în apă. au prins rădăcini. mușcatele, și ele, incet-încet, au scos frunzulițe. acum sunt pline de flori.